Unirea cea Mare şi Veşnică a tuturor românilor, de la 1 Decembrie 1918, aşa cum s-a reflectat în oglinda presei din epocă. Fapte şi întîmplări cunoscute şi mai puţin cunoscute care dau străluciri noi, după aproape şapte decenii, acelei File de Aur din Epopeea Naţională.


Aşa după cum fiecare popor are o zi naţională, cred că se poate vorbi şi despre existenţa unui an naţional. Bunăoară, 1777 la americani, 1789 la francezi, 1917 la ruşi – sînt ani atît de plini de evenimente, atît de bogaţi în „zile fierbinţi”, încît ai senzaţia că ziua naţională a fiecăruia dintre aceste popoare nu poate, prin ea însăşi, să explice fantastica derulare a evenimentelor, dinamica ex­cepţională a tuturor întîmplărilor, ca şi succesiunea lor de o rapiditate fără precedent. Fireşte, o zi naţională are putere de simbol şi tocmai în aceasta stă măreţia ei – dar pot oare 24 de ore, fie ele şi „ore astrale ale omenirii”, cum le numea Ştefan Zweig, să-şi asume răspunderea uriaşă a unui an întreg? În istoria românilor, un astfel de an, naţional în toată puterea cuvîntului, din prima pînă în ultima secundă, a fost 1918. Pentru că atunci, poporul român şi-a văzut împlinit idealul suprem al existenţei sale istorice: unitatea statală, care este suma tuturor libertăţilor primordiale, şi mai mult decît atît. (...)
Au apărut, de atunci şi pînă astăzi, lucrări fundamentale pe această temă, atît în România cît şi în străinătate. Eveni­mentele sînt binecunoscute şi nu mai există nici un aspect de fond care să nu fi fost descifrat, elucidat, popularizat. Ceea ce propune autorul rîndurilor de faţă este o cronică ceva mai alertă a întîmplărilor de atunci, aşa cum se încheagă ea din paginile presei române şi, pe alocuri, internaţionale. Aşadar, cum se pot vedea astăzi episoadele premergătoare Unirii, dar şi acelea imediat următoare, la lumina îngălbenită de vreme a bunei, minu­natei prese româneşti? Este de prisos să mai precizez că e vorba despre o selecţie personală (deci subiectivă) a informaţiilor şi că anecdotica îşi are aici partea sa de glorie. Iată deci, la „prezentul istoric”, un florilegiu de secvenţe încă atît de vii, desprinse din mai multe ziare şi reviste ale epocii, risipite cu dărnicie prin cîteva oraşe de frunte ale ţării – oraşe ce pot fi considerate azi Capitale ale Unirii.
Incontestabil, cheia de boltă a Unirii a fost bătălia de la Mărăşeşti – pentru că acolo, mai cu seamă acolo, românii au scris cu stropii de sînge din vîrful baionetei proclamaţia lor de unitate şi libertate. Actul de la 1 decembrie 1918 nu a fost rezultatul politicia­nismului, ci încununarea unei suite impresionante de lupte propriu-zise, care şi-au aflat în eroismul de legendă de la Mărăşeşti expresia supremă.
În ziarul „Ţărănimea” din Sibiu, găsim la 7 ianuarie 1920 o „Colindă” neasemuit de frumoasă, din care reproduc: „Colea, colea, după deal/ După deal către Ardeal/ Soare-mi pare că răsare/ Cu lumini strălucitoare/ Dar nu-i soare lucitor/ Ci e badea luptător/ Cu armură-mpărătească/ Şi-i pornit să biruiască/ Să ne facă ţara mare/ Pentru neam încăpătoare”. Şi pentru că despre eroismul propriu nu-i bine să vorbeşti chiar tu, să dăm cuvîntul unor publicaţii străine.
* „Le Gaulois”: „Românii continuă a înainta cu o în­credere desăvîrşită în succes. Fără ca acest curaj deosebit să ne surprindă, noi aducem salutul nostru fraţilor români, care sînt adevăraţi eroi”.
* „Excelsior”: „Poporul francez urmăreşte cu adîncă simpatie şi cu speranţele cele mai depline valoroasele sforţări ale acestui eroic popor ce merită o soartă mai bună. Incontestabil, această victorie (Mărăşeşti – n.n.) dă Româ­niei toată încrederea şi toate speranţele”.
* „Manchester Guardian”: „Armata română reor­ganizată luptă fără răgaz pentru a-şi apăra pămîntul patriei şi în acelaşi timp aduce servicii imense cauzei aliaţilor. Rezultatele acţiunii sale se vor aprecia
încă mult timp după război”.
* „Morning Post”: „Armata română nici nu s-a clintit măcar în faţa dezastrului din Galiţia. Ea, din contră, a luat ofensiva pe frontul românesc, respingînd cu vitejie atacurile germanilor. Nu se poate aprecia încă mărimea succesului ce s-ar fi putut obţine dacă Armata 9 rusă n-ar fi fost obligată să dea înapoi, pentru a păstra legătura cu armatele de la nord. Acest episod constituie o victorie mare pentru aliaţi, fiindcă nicăieri germanii nu şi-au ajuns scopul sau atins obiectivele. Eroismul trupelor române a fost cu atît mai măreţ cu cît lupta se dădea în condiţiuni cu totul rele şi descurajatoare. Propaganda germană lucra intens, iar ştirile îngrijorătoare şi alarmante din Rusia menţineau în populaţia civilă o panică neîncetată. Ofensiva română constituie un record de răbdare şi de curaj, foarte rar atins de cineva în acest război. Prestigiul Armatei române a fost complet restabilit şi ea şi-a cîştigat gratitudinea şi admiraţia tuturor aliaţilor”.
* „Corriere della sera”: „În reînălţarea moralului trupelor ruse, Armata română, admirabil organizată şi inspirată de cel mai puternic spirit războinic şi patriotic, despre care a dat atîtea probe, a avut un rol important. Din punct de vedere al acţiunilor militare, ca şi din punct de vedere moral, Armata română stă azi alături de puternicele armate aliate din Occident”.
* „Liverpool Daily”: „Lupta splendidă pe care românii o dau contra austriecilor şi germanilor însu­fleţeşte pe orice soldat”.
* „The Teacher’s World”: „Nu s-a recunoscut sufi­cient ce succes într-adevăr uimitor a avut România, respingînd pe Mackensen, care voia să pătrundă pînă la Odessa şi Marea Neagră. Pînă acum, mica Românie a reuşit literal­mente să apere Rusia şi ea a avut succesul cel mai remarcabil în vara aceasta”.
* „Morning Post”: „Renaşterea Armatei române este una dintre minunile războiului”.
* „Jiznii Krai”: „Armata română a renăscut ca şi Phonixul din cenuşa sa (...). Românii sînt bravi şi se luptă ca leii”.
* „Yorkshire Herald”: „Partea pe care România a luat-o în război este un record neîntrecut de martiraj şi de vitejie”.
În „Telegraful Român” avea să fie publicată (11 martie 1920) lista victimelor înregistrate pe front, în acel carnagiu unic pînă atunci în analele umanităţii: „În sîngerosul război pornit cu atîta nesocotinţă de Puterile Centrale s-au prăpădit mii de oameni, tineri şi vîrstnici, care ar fi adus mari foloase ţării lor şi omenirii întregi. Iată cum se prezintă, în cifre, uriaşa jertfă. Au murit în anii războiului din 1914-1919: 1.345.000 soldaţi francezi; 835.000 soldaţi englezi; 569.000 soldaţi italieni; 400.000 soldaţi români; 51.000 soldaţi americani; 38.120 soldaţi belgieni”. De observat că nu sînt cuprinse victimele din populaţia civilă. Precizez că numărul victimelor româneşti a fost în realitate mai mare, ţara noastră ocupînd locul al treilea pe naţiuni.
Referindu-se la capitularea germanilor pe teritoriul românesc, acelaşi ziar scria, la 7/20 decembrie 1918: „Generalul Mackensen, dimpreună cu generalul Koch, aghio­tantul său, care s-a făcut atît de odios în Bucureşti, s-a predat autorităţilor franco-române la Sibiu, lunea trecută. Armata germană, care a încălcat condiţiile armistiţiului, aflîndu-se încă în ţară inamică după termenul fixat de armistiţiu, a fost capturată şi dezarmată şi va fi internată în Bulgaria. Mackensen, dimpreună cu Koch, vajnicul său aghiotant, vor fi transportaţi la Constanţa şi de aici la Marsilia, urmînd a fi internaţi în Franţa”. Acelaşi eveni­ment este consemnat astfel de „Alba Iulia”, organ al Pro­clamării Unităţii Naţionale la 10/23 decembrie 1918: „În sfîrşit, armata lui Mackensen, acest cîine pe care nu-1 va uita nicicînd România, căci i-a supt doi ani şi mai bine toată sudoarea, a pus puşca jos. Cei 170-180 mii de soldaţi au umplut toată ţara, păşesc trişti, nu cu pieptul scos şi mîndri ca mai înainte, parcă merg în urma mortului. Se pot duce acasă, să-şi îngroape ţara lor cea veche”. Tipologii şi tipologii – ardelenii prezintă cu gravitatea caracteristică această chestiune, în vreme ce oltenii o tratează cu umorul lor sprinţar şi nedezminţit, publicînd în „Dacia” din Craiova, în 9/22 decembrie 1918, această epigramă că­tre Mackensen: „Vestitul spărgător de fronturi/ Se poticni la Mărăşeşti/ Căci oastea lui se sparse toată/ De piepturile româneşti/ Şi pentru ca să-şi ţină faima/ Şi numele nepieritor/ În biata Ţară Românească/ Rămase simplu... spărgător!”. Autorul, avocatul Ilie S. Petrescu, precum şi această epigramă mai puţin obişnuită, dar scăpărătoare, pot figura cu cinste într-o antologie a umorului românesc. Să revenim însă la problemele se­rioase ale epocii şi să desprindem, din aceeaşi prestigioasă publicaţie a Sibiului, „Telegraful Român” (numărul din 17/30 decembrie 1918) o imagine a jafului crîncen pe care l-a suferit România în anii ocupaţiei: „În timpul celor 2 ani de ocupaţie, armatele inamice au jefuit tot ceea ce puteau să jefuiască în această ţară. În afară de rechiziţiile de tot felul am avut de suferit însemnate pierderi în animale“.
(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR