Ne uităm în jurul nostru și nu vedem nimic care să ne dea măcar impresia că lucrurile se îndreaptă. Din contră, sub pretextul pierderilor în economie generate de pandemia de Covid, guvernanții noștri năruiesc, treptat, toate speranțele românilor: înghețări de pensii și salarii, tăieri de sporuri pentru salariați, de vouchere pentru concedii, stoparea finanțării unor spitale de urgență ș.a.m.d.

Pensionarii nu mai au nici o șansă, ei trebuie să facă față noilor și numeroaselor scumpiri de produse și servicii, cu aceeași pensie de anul trecut. Renunță să-și mai cumpere medicamente, să-și urmeze tratamentele. Spitalele sînt rezervate bolnavilor de Covid. Nu sînt bani pentru creșterea punctului de pensie, deși există lege, deși sumele necesare, potrivit declarațiilor de anul trecut, ale premierului Vasile Cîțu, erau ,,prinse în buget”. Și atunci, oare ce s-a întîmplat? Se spune într-una că sînt prea mulți pensionari față de numărul de angajați. Dar, din cifrele date publicității, am aflat că sînt aproape 5 milioane de pensionari (inclusiv cei ce primesc indemnizații sociale). În același timp, statisticile oficiale spun că, spre exemplu, la pilonul II de pensii, figurează cca. 7 milioane de salariați. Și mai este ceva: ce se întîmplă cu contribuțiile la pensii în cazul celor care, după 30-40 de ani de muncă, n-au mai apucat să se bucure nici măcar o zi de calitatea de pensionar? Cum sînt gestionați banii depuși de ei în contul pensiei care li se cuvenea? Sumele alea rămîn la stat.

S-au anunțat tăieri de sporuri. Guvernanții, însă, pun semnul egalității între sporurile pentru condiții de muncă și sporurile pentru performanță, deși, tot ei, politicienii aflați la putere, spun că susțin meritocrația. Se taie în carne vie și la numărul de angajați la stat. Doar că... de cînd au venit la putere noii guvernanți, au mai angajat – pe criterii politice – 14.000 de bugetari... Și pentru că pe aceștia n-au cum să-i trimită în șomaj (doar sînt de-ai lor, ,,profesioniști” transferați de la privat, unii cu studii făcute pe sponci și care nu-și mai găsesc nici diploma de Bacalaureat), se dă iama printre puținii muncitori care-au mai rămas pe plaiurile mioritice. S-au închis, în ultimii ani, mii de exploatări de cărbune, au fost aruncați în stradă zeci de mii de mineri. Am urmărit, într-un reportaj TV, mărturia unuia dintre ei, tatăl a doi copilași, îmbătrînit înainte de vreme, care spunea că și lor le-au înghețat salariile, li s-au luat din sporuri. Echipele care erau formate din 10 mineri, s-au redus la 2 oameni și, acum, se doresc alte disponibilizări. El povestea cum coboară în mină cu liftul la 400 m sub pămînt, iar de acolo, mai străbate încă 4 km pînă la punctul de lucru. Condițiile sînt cumplite: este atît de cald în măruntaiele pămîntului, încît minerii lucrează complet dezbrăcați, doar cu cizme de cauciuc în picioare, în care toarnă apă, ca să poată suporta fierbințeala solului. Cînd unuia i se face rău, altul îl cară în spinare, pe post de targă...

Oare guvernanții ăștia care ne conduc au habar ce se întîmplă cu oamenii care trudesc din greu în țara asta?

... Încet-încet, zilele zboară, prin Poarta Vieții, anii se strecoară. Purtăm în noi un drum anume, ducînd mereu spre Soare-apune. Rămînem tot mai singuri, înfricoșați de tot ce ne-nconjoară, ne izolăm apatici și fără de speranță în cuibul nostru trist, de cuc fără de țară.

LILIANA TETELEA