Roza Shanina este una dintre cele mai cunoscute eroine ale Uniunii Sovietice din cel de-al doilea război mondial, deoarece a făcut 75 de victime în doar 10 luni de activitate. S-a născut la 3 aprilie 1924 în satul Edma din districtul Veltsky din provincia Vologda (astăzi satul face parte din regiunea Arhanghelsk). Și-a primit numele în cinstea Rozei Luxemburg. A fost singura fată din familie, a studiat bine și, după ce a absolvit clasa a VII-a a școlii secundare, a decis să intre în școala pedagogică din Arhanghelsk. Deși părinții ei erau împotriva unei astfel de decizii, la doar 14 ani Roza a plecat de acasă, din micul sat în care locuia, pentru a se înscrie la liceul din Arkhangelsk. A trebuit să meargă aproape 200 de kilometri pe jos pînă la gara de tren care să o ducă în oraş, lucru relativ uşor pentru această tînără, obişnuită fiind cu distanţele lungi pe care le parcurgea pe jos. După cîţiva ani, viaţa de adolescent avea să i se schimbe dramatic, odată cu invadarea Uniunii Sovietice de către Germania în 1941. Roza s-a înrolat în armată în 1943, an în care pierduse deja doi fraţi, iar pînă la sfîrşitul războiului îl va pierde şi pe al treilea.

Roza Shanina era suavă ca o pisicuță, dar și periculoasă ca un tigru siberian. Această fată în vîrstă de 20 de ani a atras atenția multor oficialități din Uniunea Sovietică în timpul celui de-al doilea război mondial prin înfățișare – ochi albaștri, piele deschisă, păr blond cu nuanțe roșiatice. Dar reputația cîștigată pe front a fost formidabilă. Această lunetistă a urmărit și a ucis, conform datelor confirmate oficial, 75 de ofițeri și soldați germani, inclusiv 12 lunetiști inamici.

Roza a fost una dintre cele peste două mii de femei care au primit antrenament de lunetist și care au lichidat mii de oameni de pe listele germane, semănînd teroarea în inimile agresorilor. Alte femei erau și mai periculoase, dar și mai celebre. De exemplu, Lyudmila Pavlichenko a ucis 309 soldați și ofițeri germani și a participat la o vizită organizată de aliații coaliției anti-Hitler în timpul războiului și, ca parte a acestei vizite, s-a întîlnit cu președintele american de atunci, Franklin Roosevelt, la Casa Albă.

Printre primele lunetiste din istorie se numără și Nina Petrova, care a lucrat ca asistentă în prima linie, deși a fost instructor de educație fizică și a pregătit pușcași înainte de război. La început, sovieticii nu au vrut să o folosească din cauza genului și vîrstei ei deja înaintate: avea deja 48 de ani. Cu toate acestea, Nina a fost perseverentă pînă în momentul în care a primit o pușcă de lunetist și, după un timp, i s-a permis să „meargă la vînătoare” în timpul liber. Întrucît lista germanilor uciși de ea era în continuă creștere, a primit permisiunea pentru mai multe ieșiri și, de asemenea, a început să participe la instruirea lunetiștilor din prima linie.

Alte unități au introdus și altfel de cursuri și, în martie 1942, în satul Veshnyaki, lîngă Moscova, a fost deschisă Școala Centrală de Instructori penttru Lunetiști. Petrova, Pavlichenko și alte femei asemenea lor erau deja pe front, unde au demonstrat rezistență sub focul inamic. Prin urmare, acțiunile ulterioare ale Înaltului Comandament sovietic par a fi destul de logice – dezvoltarea, în decembrie 1942, a unui program separat de trei luni pentru instruirea lunetistelor. În timpul războiului, peste o mie de lunetiști au primit instruire în șapte clase separate ale acestei școli și apoi au fost trimiși pe front.

Femeile instruite în acest program au continuat să uimească ofițerii prin dăruirea, determinarea și abilitățile excelente de tragere. La sfîrșitul lunii mai 1943, acest program a fost redenumit, transformîndu-se în Școala Centrală de Instruire a Lunetistelor, iar durata antrenamentului a crescut de la trei la șapte luni. O lună mai tîrziu, această școală de fete a fost relocată în satul Amerevo din Cecenia, iar cîteva luni mai tîrziu s-a mutat în orașul Podolsk de lîngă Moscova. Cursantele studiau balistica și camuflajul, calculau distanțe, lucrau în perechi, se camuflau și, de asemenea, petreceau multe ore de antrenament trăgînd la distanțe de la 200 la 1.400 de metri. Au fost învățate să ignore soldații obișnuiți și să se concentreze asupra ofițerilor, mitraliștilor și semnalizatorilor. Au învățat să acționeze cu resurse minime – o pușcă cu lunetă Mosin-Nagant cu muniție, o lopată și un kit de călătorie. Cel mai important echipament din kit erau cele două grenade – una pentru germani și una pentru ele însele, ca ultimă soluție în evitarea capturării, violării, torturii sau morții în mîinile dușmanilor. În timpul războiului, unele femei au preferat să înlocuiască cele două grenade cu un pistol german capturat, ultimul glonț fiindu-le destinat. Aceste femei au învățat importanța urmăririi și uciderii unui dușman de la distanță. Nu au participat la atacuri mortale în masă cu bărbații și nu au păstrat jurnale care ar putea fi utile inamicului în caz de capturare.

Majoritatea lunetistelor au respectat aceste reguli. Cu toate acestea, Roza Shanina a fost fidelă propriilor convingeri și a ignorat cele mai importante directive privind deținerea unui jurnal și ofensivele din prima linie. Jurnalul ei a devenit „confidentul” ei, după cum afirma un analist al vremii. Acolo și-a așternut cele mai personale gînduri și sentimente, chiar și pe cele pe care nu le-a împărtășit celor două prietene apropiate – Alexandra Yakimova și Kaleria Petrova, cu care s-a împrietenit după ce au fost instruite în Podolsk și au format ceea ce ele numeau „troica”.

Deși jurnalul de război timpuriu a fost pierdut în istorie, al doilea jurnal al Rozei a supraviețuit. Conține înregistrări ale tuturor urcușurilor și coborîșurilor din viața acesei lunetiste și o prezintă ca pe o tînără nepoliticoasă care are momente vesele, dar și perioade lungi de tristețe. În jurnal, Roza recunoaște că a plîns de mai multe ori în timpul conflictelor cu șefii ei, că starea de spirit i se schimba frecvent, suferind poate de ceea ce astăzi s-ar numi tulburare bipolară.

La 8 august 1944, tînăra a dezertat în condiții speciale – a început să atace împreună cu restul bărbaților, postură în care și-a dus sarcina la bun sfîrșit: i-a ucis pe germani și a reușit chiar să ia trei prizonieri, dar a fost pedepsită pentru acțiunile sale. A făcut același lucru cîteva zile mai tîrziu și aproape a plătit cu viața pentru isprava sa, cînd unitatea ei a dat peste tancurile germane. Dar din nou a supraviețuit și i-a luat prizonieri pe cîțiva germani.

Aceste acțiuni ale Rozei, precum și alte incursiuni „neautorizate” în prima linie au condus la pedepse suplimentare. Și, de asemenea, la o explozie de furie din partea ei, cînd instructorul politic a refuzat să-i permită să participe la atacuri. Avea nevoie de adrenalină și își dorea cu adevărat să revină în prima linie. „O oarecare forță mă atrage acolo”, scria în jurnal. ,,Mi-e dor de front. Unii spun că vreau să-i văd pe băieți, dar eu nu cunosc pe nimeni acolo. Vreau să văd un adevărat război”.

Într-un atac asupra liniei frontului, s-a constatat că Roza a ucis 54 de germani și a capturat încă trei. Aceste date nu au fost incluse în fișa ei oficială de lunetist, dar povestea a ajuns pe prima pagină a unei reviste din Moscova. Acțiunile sale au făcut ca scriitoarea propagandistă sovietică Ilya Ehrenburg „să-i mulțumească de 54 de ori pentru că a salvat mii de sovietici”. În cele din urmă, Rozei i s-a acordat clasa Ordinului Gloriei III, precum și clasa Ordinului Gloriei II pentru calitatea sa de lunetist. Caracterul și comportamentul ei au contribuit la crearea unui statut aproape mistic în jurul ei, precum și la apariția de noi articole în presa sovietică și internațională despre ,,sin­gura femeie lunetist pe cît de dură, pe atît de drăguță”.

La 1 noiembrie 1944, Roza Shanina s-a întors de pe linia frontului aproape epuizată. „Îmi voi aminti acest război. De 4 ori, orașul (aflat lîngă Pilkallen, în Prusia de Est) a trecut din mînă în mînă. Am scăpat de sub nasul fasciștilor de trei ori. De fapt, un război pe teritoriul inamic este o provocare serioasă”, a recunoscut ea.

La începutul lunii ianuarie 1945, Roza l-a convins pe comandantul primului front bielorus să îi permită să participe la operațiunea ofensivă din Prusia de Est. După acest atac, pe 14 ianuarie, aparent a avut o presimțire a morții iminente. Iată ce a scris atunci în jurnalul ei: „Esența fericirii mele este lupta pentru fericirea altora... Dacă este necesar să pier pentru fericirea generală, atunci sînt gata pentru aceasta”. Roza Shanina a murit pe 28 ianuarie 1945, cu doar cîteva luni înainte de împlinirea a 21 de ani, într-o bătălie acerbă din Prusia de Est, primind trei gloanțe în piept în timp ce încerca să salveze un ofițer de artilerie rănit. Iată un extras din jurnalul Rozei Shanina, tînăra lunetistă care a murit în război: ,,Esența fericirii mele este lupta pentru fericirea altora... Dacă este necesar să pier pentru fericirea generală, atunci sînt pregătită”. În ultima scrisoare adresată corespondentului de primă linie Pyotr Molchanov, Roza își prevestea moartea: „Poate că mă vor ucide în curînd. În batalionul în care mă aflu acum, din 78 de oameni, au rămas doar 6. Iar eu nu sînt vreo sfîntă”.

***

Faptele Rozei Shanina au fost extrem de apreciate de scriitorul și corespondentul ziarului Krasnaya Zvezda, Ilya Ehrenburg, care a numit-o pe Shanina una dintre cele mai bune lunetiste din acea vreme și a remarcat că mulți participanți la război erau inferiori ei în ceea ce privește precizia de tragere. Shanina a fost, de asemenea, lăudată în presa aliată, în special în ziarele americane din 1944 - 1945. Cu toate acestea, tînăra nu a acordat prea multă atenție popularității sale și a observat că era supraevaluată. Cu zece zile înainte de moarte, ea a scris în jurnalul ei: ,,Stau și-mi contemplu gloria. Sînt catalogată drept cel mai bun lunetist, iar Ogonyok mi-a pus portretul pe prima pagină. Este ciudat chiar să ne imaginăm cum cei pe care îi știu se uită la această ilustrație... Știu că am făcut atît de puține pînă acum... Nu am făcut mai mult decît sînt obligată pentru a apăra Patria-Mamă”.

O stradă din Arhanghelsk, din satele Shangaly și Stroyevskoye, a fost numită după Roza Shanina. O placă memorială a fost, de asemenea, amplasată în Arhanghelsk. Sub patronajul școlii satului Eden, unde Roza a studiat între 1931 și 1935, a fost organizat un muzeu dedicat Shaninei.

N.K.