Vrăbiile sînt răspîndite peste tot... Nu există colţ de natură în care să nu fie prezente cu ciripitul lor, şi sînt gălăgioase mai ales cînd între ele se porneşte vreo ceartă... Zarva este cu atît mai mare cu cît şi ele sînt mai multe... Lupta este dusă ca între adevărate clanuri... De la ce se iau, numai ele ştiu, iar tu, martor al confruntării, niciodată nu vei afla motivul. Probabil că şi între păsări sînt rivalităţi... Te uiţi la ele amuzîndu-te de hărmălaia pe care-o fac... Vrăbiile îşi fac cuiburile peste tot, între crengile unui copac sau sub o streaşină de casă, acolo unde nu este pericolul ca vreun prădător să dea iama în ouăle sau în puișorii lor... Nu e cazul să insistăm pe chestiunea aceasta, ele au lumea lor, în care instinctul de supraviețuire, ca la orice viețuitoare de pe acest pămînt, joacă un rol decisiv... Poate că nu aş fi scris aceste rînduri despre nişte păsări care trăiesc din abundenţă în jurul nostru, ciripind de dimineaţă şi pînă la lăsarea întunericului, dacă într-o zi, pe la prînz, nu avea să-mi atragă atenţia o vrăbiuţă. Am văzut-o în postura de mamă bună şi ocrotitoare cu puişorul ei, zburînd într-una de pe pămînt în copacul de la geam, unde, pe o crenguţă uscată, groasă cît un deget de copil, o aştepta puişorul ei firav, care abia se ţinea cu gheruţele să nu cadă. Probabil atunci părăsise cuibul şi încă nu avea antrenament să zboare... Mă uitam la ele cu multă uimire şi dragoste, preţuind efortul depus de biata pasăre pentru a-și hrăni puiul... Văzînd ce se întîmplă, mi-am dat scama că şirul de zboruri repetate ale vrăbiuţei era justificat şi avea temei solid... După ce se asigură că-şi hrănise puişorul pînă îl săturase cu ceea ce adunase de prin iarba udă - un cărăbuş, o firimitură de pîine, un grăunte -, zbură la suratele ei, care se ciorovăiau, poate de la vreun gîndac sau un fluture... Am rămas, cum e firesc, uimit de dragostea ei maternă, de grija pe care o manifesta faţă de odrasla ei care, după fiecare înghiţitură, plescăind din cioc, scotea din cînd în cînd cîte un ciripit subțire, ca pentru a-i mulțumi mamei grijulii... Probabil că nu era singurul ei pui... Din cîte se știe, vrăbiile aduc pe lume şi cîte trei, patru puişori, dacă nu chiar mai mulţi... Am văzut de multe ori la gura unei scorburi în care vrăbiile îşi făcuseră cuibul - cum puișorii se îngrămădeau, prin orificiul acela rotund, ițindu-și căpșoarele și deschizîndu-și larg pliscurile ca să-și primească porția de mîncare... Puişorul o fi făcut parte dintr-o familie de vrăbii cu mulţi pui, dar el, fiind mai mic, s-o fi pierdut de ceilalţi frăţiori. Fiind mai neajutorat, probabil că de aceea vrabia-mamă continua să-l hrănească. Regulile de viață ale păsărilor se aseamănă cu cele ale oamenilor; de la construirea cuiburilor și pînă la creșterea puilor, ele dau dovadă de o dragoste și o grijă speciale față de urmași. Din păcate, însă, unii oameni nu manifestă nici un fel de atașament faţă de proprii copii, așa cum o fac păsările: îi lasă fără hrană pe masă, fără îmbrăcămintea necesară. Se zice că omul are raţiune, dar la ce folos, dacă în anumite momente ea nu funcţionează? Vrabia avea să-mi stîrnească multă duioşie, dar, amintindu-mi de comportamentul unor oameni, am simțit mînie și revoltă față de acei părinţi care îşi abandonează copiii, lăsîndu-i să crească la voia întîmplării... Vrabia care mi-a inspirat aceste rînduri avea, în mod cert, un profund simţ matern, care pe mine m-a înduioşat și m-a făcut să meditez la existenţa noastră umană, la comportamentul față de familie și față de semeni. Părinţi, aveți grijă de copiii voştri pînă nu va fi prea tîrziu... Oferindu-le iubire, la rîndul vostru veţi fi înconjuraţi de iubire... Iubirea e sfîntă între oameni şi pentru oameni... Păsările, şi nu numai ele, ne dau cîte o lecţie de viaţă, demnă de reţinut și de urmat... Vrabia despre care am făcut vorbire mi-a întărit mai mult convingerea, pînă la proba contrarie, că dragostea faţă de membrii familiei este literă de lege... Să luăm exemplul naturii şi al legilor ei, pe care mintea omului – deși el se crede a fi atotcunoscător - nu le va cuprinde niciodată pe de-a-ntregul.

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”