Vorbim conform realității în care trăim
  • 07-11-2022
  • 0 Comentarii
  • 166
  • 0

Mă gîndesc de fiecare dată cu nostalgie la anii copilăriei, la tot ce am trăit în vremea aceea, la frați și surori, la părinți... Cum să nu mă întorc cu gîndul la acei ani frumoși, cînd nu aveam nici o grijă?... Mi-aduc aminte cu plăcere de prunul de la poarta ce da spre grădină, de fapt, o portiță din frize putrezite pe alocuri, legate cu sîrmă ruginită... Era un prun tare frumos, cu trunchiul zvelt și o coroană plină de flori primăvara, iar cînd începea să dea roade, prunele date în pîrg străluceau printre frunze, smocuri, smocuri... Erau ca niște globulețe muiate parcă într-o vopsea parfumată, albastră. La vremea aceea credeam că prunul meu va rămîne veșnic atotveghetorul peste holdele din grădină și păsăretul din ogradă, ca și bietul nostru cocoșel care cînta cît era ziua de lungă... Unde nici nu gîndeai, acolo era și el... Pe gard, pe prispa casei... Pînă într-o zi, cînd mama i-a venit de hac... L-am văzut cu capul despărțit de trunchiul care sărea în jurul tăietorului de lemne, iar capul avea ochii deschiși de parcă ar fi vrut să cuprindă în ei întreg cerul, cu soare cu tot... Nu-l sacrificase pentru că toată ziua cînta, motivul era altul... Mama nu mai avea ce să ne pună pe masă, iar de la prăvălie, Moș Bercuț nu-i mai dădea nimic fără să plătească - se strînseseră prea multe datorii pentru ce luase între timp... Atunci am înțeles cum e cu viața și care e rostul ei pe pămînt... Nu am putut lua un dumicat, carnea acelei păsări era amară și plină de acrimi. Plîngeam în ascuns, iar lacrimile mele erau fierbinți, de mă secau la inimă. Plîngeam pe ascuns! Așa am făcut de fiecare dată cînd ceva mă afecta sufletește... Mama mă tot îndemna să mănînc. Dar, cum să mănînc, cînd fusesem martor la curmarea vieții acelei păsări frumoase, cu bărbiile care îi atîrnau ca niște clopoței, pasăre pe care o îndrăgeam pentru cîntecul ei fermecător și pentru strălucitorul ei penet... Cu toate greutățile, oamenii erau buni între ei, trăiau ca între gospodari adevărați, cinstiți și iubitori de Dumnezeu... Azi, însă, trăiesc după alte principii de viață, după motorul mașinilor scumpe, după conturile cu bani și vilele cu zeci de camere etc., mai puțin ca participare, cu dragoste de Dumnezeu, la slujbele bisericești în zilele de sărbătoare. Azi nu mai este nimic din perioada copilăriei mele... Nici prunul în care mă urcam, de multe ori cu burta goală, ca să mănînc din fructele lui pînă mă săturam... Nici casa nu mai e aceeași... Ograda plină cu flori de nalbă a dispărut și ea, pentru că frații mei au vîndut străinilor bunurile agonisite de părinții noștri, grădina cu viță de vie, și-odată cu ele și primii pași ai copilăriei mele, cu care nu mă voi mai întîlni vreodată decît prin amintiri, cum fac acum, scriind aceste rînduri. Și o voi face ori de cîte ori voi avea ocazia, să se știe care-mi sînt obîrșiile, cine sînt eu acum, cînd trecutul meu este pagină de istorie, iar prezentul, poemul vieții mele, la care lucrez... Din păcate, satul copilăriei mele nu mai e cel de odinioară, pentru că cei tineri l-au lăsat de izbeliște, plecînd în lumea largă, cu diplome de tot felul, fără să le fie de folos la ceva, ci doar pentru a se lăuda cu ele la un pahar de vin. Că de la revoluția din decembrie, tot românul aleargă după potcoave de cai morți, visînd că mănîncă la mese împărătești, că are aur, moșii, dar, din păcate, vremurile în care trăiește îi aduc tot mai multe lacrimi amare în suflet. Nu critic, nici nu laud, transcriu o realitate pe care am trăit-o de mic; în nici un caz nu poate fi vorba de o societate precum cea de acum, bazată pe minciuni.
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite