
- 21-06-2020
- 1 Comentariu
- 504
- 4
Rolul său în eșecul negocierilor l-a jucat Polonia, care nu
își dorea nicio obligație față de partea sovietică. Chiar și sub presiunea
aliaților din vest conducerea poloneză a refuzat acțiunile comune cu Armata
Roșie în confruntarea cu Wehrmacht-ul. Și abia atunci s-a aflat despre sosirea
lui Ribbentrop la Moscova, J. Beck indirect, prin diplomații francezi, și fără
tragere de inimă a anunțat partea sovietică: „... În cazul acțiunilor comune
împotriva agresiunii germane colaborarea dintre Polonia și URSS, în condițiile
tehnice care trebuie încă stabilite, nu este exclusă”. În același timp, le-a
explicat colegilor săi: „... Nu sunt împotriva unei astfel de formulări doar în
scopul asigurării tacticii, iar poziția noastră principială în raport cu URSS
este definitivă și rămâne fără schimbări”.
În această situație, Uniunea Sovietică a semnat Tratatul de
neagresiune cu Germania. De fapt, a făcut asta ultima dintre țările europene.
Mai ales pe fundalul pericolului real de a se confrunta în război pe două
fronturi - cu Germania la vest și cu Japonia la est, unde se desfășurau deja
bătălii intense pe râul Khalkhin-Gol.
Stalin și anturajul lui merită multe învinuiri fondate. Noi
ținem minte de crimele regimului împotriva propriului său popor și despre
ororile represiunilor în masă. Repet, conducătorii sovietici pot fi criticați
pentru multe lucruri, dar nu în lipsa înțelegerii pericolelor din exterior. Ei
vedeau că se încearcă lăsarea Uniunii Sovietice singură în fața Germaniei și
aliaților ei și acționau, conștientizând acest pericol real, pentru a câștiga
timpul prețios destinat întăririi apărării țării.
Cu privire la semnarea Tratatului de neagresiune sunt în
prezent foarte multe discuții și pretenții în adresa Rusiei contemporane. Da,
Rusia este succesoarea URSS și perioada sovietică, cu toate triumfurile și
tragediile, este o parte indivizibilă a istoriei noastre milenare.
Dar reamintesc că Uniunea Sovietică a dat o apreciere morală
și de drept a așa-numitului Pact Moldotov-Ribbentrop. În hotărârea Sovietului
Suprem din 24 decembrie 1989 au fost condamnate oficial protocoalele secrete
drept „acte personale ale puterii”, care nu reflectau în niciun fel „voința
poporului sovietic, care poartă responsabilitate pentru această
înțelegere”.
În același timp, alte țări preferă să nu-și aducă aminte de înțelegerile pe care stau semnături ale naziștilor și politicienilor occidentali. Nu mai vorbim despre evaluarea juridică și politică a unor astfel de colaborări, nici despre acordul tacit al unor lideri europeni cu planurile barbare ale naziștilor, unii ajungând chiar să le încurajeze. Mult valorează doar fraza cinică a ambasadorului Poloniei în Germania J. Lipski, pronunțată în discuția cu Hitler din 20 septembrie 1938: „...Pentru a rezolva problema evreilor, noi [polonezii] îi vom înălța un minunat monument la Varșovia”.
Noi cunoaștem de asemenea că au fost anumite „protocoale
secrete” adiționale la acordurile semnate de mai multe țări cu naziștii. Ne
rămâne doar „să credem pe cuvânt”. În special, până în prezent nu au fost
divulgate materialele despre negocierile secrete anglo-germane. De aceea,
îndemnăm toate statele să accelereze procesul de deschidere a arhivelor sale și
să publice documente de dinainte și de după război, anterior necunoscute - așa
cum o face Rusia în ultimii ani. Sunt deschis aici spre o colaborare largă,
spre cercetări comune ale savanților istorici.
Dar să ne întoarcem la evenimentele care s-au produs înaintea
celui de-al Doilea Război Mondial. Este naiv să crezi că, nimicind
Cehoslovacia, Hitler nu va înainta și alte pretenții teritoriale. De această
dată - față de aliatul său de nu demult în divizarea Cehoslovaciei - Polonia.
De altfel, prilejul aici a fost și moștenirea de la
Versailles - soarta așa-numitului coridor Danzig. Tragedia ulterioară a
Poloniei - în totalitate pe conștiința conducerii poloneze de atunci, care a
împiedicat încheierea alianței militare anglo-franco-sovietice și s-a bazat pe
ajutorul partenerilor occidentali, și-a aruncat oamenii sub mașinăria de
distrugere nazistă.
Ofensiva germană s-a dezvoltat în deplină concordanță cu
doctrina Blitzkrieg. În ciuda rezistenței aprige, eroice a armatei poloneze, la
o săptămână de la începutul războiului, pe 8 septembrie 1939, trupele germane
se aflau la marginea Varșoviei. Iar elita militar-politică a Poloniei s-a refugiat
pe teritoriul României până pe 17 septembrie, trădându-și oamenii, care au
continuat să lupte cu invadatorii.
Aliații occidentali nu au satisfăcut speranțele pe care și le
făceau polonezii. După declararea războiului Germaniei, trupele franceze au
avansat doar câteva zeci de kilometri în adâncul teritoriului Germaniei. Totul
părea doar ca o mimare a unor acțiuni întreprinse. Mai mult decât atât,
Consiliul Suprem Militar Anglo-Francez, întrunit pentru prima dată pe 12
septembrie 1939 în orășelul francez Abbeville, a decis să oprească complet
ofensiva din cauza evoluției rapide a evenimentelor din Polonia. A început
notoriul „război ciudat”. Aceasta a fost o trădare directă de către Franța și
Anglia a obligațiilor lor față de Polonia.
Mai târziu, în timpul procesului de la Nürnberg, generalii
germani au explicat astfel succesul rapid în est, fostul șef de serviciu al
conducerii operaționale a Înaltului Comandament Suprem al Forțelor Armate
Germane, generalul A. Jodl a recunoscut:
„... Nu am suferit înfrângere încă în anul 1939, doar pentru
că cele aproximativ 110 divizii franceze și engleze, care se aflau în Occident,
în timpul războiului nostru cu Polonia, contra a 23 de divizii germane,
rămâneau complet inactive".
Am solicitat să fie ridicată din arhive întreaga gamă de
materiale legate de contactele dintre URSS și Germania în zilele dramatice ale
lunii august și septembrie 1939. Conform documentelor, clauza 2 din Protocolul
secret al Tratatului de neagresiune dintre Germania și URSS din 23 august 1939
stabilea că, în cazul unei reorganizări teritoriale și politice a zonelor
aparținând statului polonez, granița sferelor de interese ale celor două țări
ar trebui „să treacă aproximativ de-a lungul râurilor Narew, Vistula și San”.
Cu alte cuvinte, sfera de influență sovietică cuprindea nu
numai teritoriile pe care trăiau populațiile ucrainene și belaruse, ci și
ținuturile poloneze istorice dintre râurile Bug și Vistula. Nu toată lumea știe
acum despre acest fapt.
La fel cum nu cunoaște și de faptul că imediat după atacul
din Polonia, în primele zile din septembrie 1939, Berlinul a solicitat în mod
repetat și cu insistență ca Moscova să se alăture operațiunilor militare. Cu
toate acestea, conducerea sovietică a ignorat aceste apeluri și, pe cât a fost
posibil, nu avea de gând să se implice în dramaticile evenimente care se
derulau.
Doar atunci când a devenit deja clar că Marea Britanie și
Franța nu au căutat să-și ajute aliatul și că Wehrmacht-ul a fost capabil să
ocupe rapid toată Polonia și să ajungă efectiv în apropiere de Minsk a fost
luată decizia de a introduce în dimineața zilei de 17 septembrie trupele
Armatei Roșii în așa-numitele regiuni frontaliere de sud-est „Kresy” – în
prezent acestea sunt părți ale teritoriului Belarusului, Ucrainei și Lituaniei.
Este evident că alte opțiuni nu existau. În caz contrar,
riscurile pentru URSS ar fi crescut de câteva ori, deoarece, repet, vechea
frontieră sovieto-poloneză trecea la doar câteva zeci de kilometri de Minsk,
iar inevitabilul război cu naziștii ar fi început pentru țară din poziții
strategice extrem de nefavorabileIar milioane de oameni de diferite
naționalități, inclusiv evreii care locuiau în apropiere de Brest și Grodno,
Przemysl, Lvov și Vilno ar fi fost dați spre exterminare naziștilor și
lingăilor lor locali - antisemiților și naționaliștilor radicali.
Anume faptul că Uniunea Sovietică, până la ultima
oportunitate, a încercat să evite participarea la conflictul declanșat și nu a
dorit să joace de partea Germaniei a dus la faptul că contactul real al
trupelor sovietice cu cele germane a avut loc mult mai la est de granițele
specificate în protocolul secret. Nu de-a lungul Vistulei, ci aproximativ de-a
lungul așa-numitei linii Curzon, care a fost recomandată de Antanta drept
graniță de est a Poloniei încă din 1919.
După cum se cunoaște, modul subjunctiv este foarte dificil de
aplicat unor evenimente care au avut loc deja. Pot spune doar că, în septembrie
1939, conducerea sovietică a avut ocazia să împingă granițele de vest ale URSS
chiar mai spre vest, până la Varșovia, dar a decis să nu o facă.
Germanii au propus fixarea unui nou status quo. În data de 28
septembrie 1939 la Moscova I. Ribbentrop și V. Molotov au semnat Tratatul de
prietenie şi frontieră între URSS şi Germania, precum și protocolul secret
privind schimbarea frontierei de stat, care recunoaștea linia de demarcație,
unde de facto se aflau cele două armate.
În toamna anului 1939, rezolvându-și sarcinile
militare-strategice, defensive, Uniunea Sovietică a început procesul de
încorporare a Letoniei, Lituaniei și Estoniei. Includerea lor în cadrul URSS a
fost pusă în aplicare pe bază de contract, cu acordul autorităților alese.
Aceasta era în concordanță cu dreptul internațional și de stat al vremii. În
plus, în octombrie 1939, Lituaniei i-au fost returnate orașul Vilno și regiunea
adiacentă, fosta parte a Poloniei. Republicile baltice din URSS și-au păstrat
guvernul, limba și aveau reprezentanți în structurile sovietice superioare.
Pe parcursul acestor luni, nu înceta lupta diplomatică și
militaro-politică, munca serviciilor de inteligență, care rămânea neobservată
pentru lume. Moscova înțelegea că are de a face cu un inamic implacabil și
crud, că un război ascuns cu nazismul era deja în toi. Și nu există niciun
motiv să percepem declarațiile oficiale, notele de protocol formale din acei
ani ca dovadă a „prieteniei” dintre URSS și Germania. URSS a avut contacte
comerciale și tehnice active nu numai cu Germania, dar și cu alte țări. În
același timp, Hitler a încercat în mod repetat să atragă URSS într-o confruntare
cu Marea Britanie, dar conducerea sovietică nu a cedat în fața acestor
îndemnuri.
Ultima încercare a lui Hitler de a convinge Uniunea Sovietică
să ia parte la acțiuni comune a fost făcută în timpul vizitei lui Molotov la
Berlin, în noiembrie 1940. Dar Molotov a respectat cu precizie instrucțiunile
lui Stalin, limitându-se la discuții generale despre ideea germanilor de
aderare a URSS la Pactul celor trei puteri - alianța dintre Germania, Italia și
Japonia - semnată în septembrie 1940 și îndreptată împotriva Marii Britanii și
SUA.
Nu este o coincidență faptul că deja pe 17 noiembrie Molotov
l-a instruit pe trimisul sovietic la Londra, I. Maiski, în felul următor:
”Pentru îndrumarea dvs. ... Nu a fost semnat niciun acord la Berlin și nu
trebuia să fie făcut. Cazul din Berlin s-a limitat la... un schimb de opinii...
După cum se pare, germanii și japonezii și-ar fi dorit să ne împingă spre
Golful Persic și India. Noi am respins discuția acestei probleme, deoarece
considerăm că astfel de sfaturi din Germania sunt nepotrivite”.
Iar pe 25 noiembrie, conducerea sovietică a pus punctul pe i:
a înaintat oficial Berlinului condiții inacceptabile pentru naziști, inclusiv
retragerea trupelor germane din Finlanda, un acord de asistență reciprocă între
URSS și Bulgaria și o serie de alte condiții, excluzând astfel în mod deliberat
orice posibilitate de aderare la Pact. Această poziție a întărit convingerea
Fuhrer-ului în intenția sa de a începe un război împotriva URSS. Și deja în
decembrie, lăsând la o parte toate avertismentele strategilor săi despre
pericolul catastrofal al războiului pe două fronturi, Hitler a aprobat planul
Barbarossa. El a făcut acest lucru, înțelegând că anume Uniunea Sovietică era
principala forță care i se opunea în Europa, iar viitoarea ciocnire din est va
decide rezultatul războiului mondial. Și era sigur că înaintarea spre Moscova
va fi rapiă și de succes.
Aș dori să subliniez în mod special că: țările occidentale au
fost de acord atunci cu acțiunile sovietice, au recunoscut aspirația Uniunii
Sovietice de a-și asigura securitatea. Astfel, la 1 octombrie 1939, șeful de
atunci al amiralității britanice, W. Churchill, într-o declarație radio a spus:
”Rusia urmărește o politică rece a propriilor interese... Pentru a proteja
Rusia de amenințarea nazistă, era clar ca armatele ruse trebuiau să rămână pe
această linie [noua graniță de vest]”.
La 4 octombrie 1939, în Camera Lorzilor, ministrul britanic
de externe, E. Halifax, a declarat: ”...Trebuie reamintit faptul că acțiunile
Guvernului sovietic au constat în transferul frontierei în esență pe linia
recomandată de Lordul Curzon în timpul Conferinței de la Versailles ... Citez
doar fapte istorice, și cred că sunt de necontestat”. Celebrul politician și om
de stat britanic, D. Lloyd George, a subliniat: ”Armatele rusești au ocupat
teritorii care nu erau poloneze și care erau prin forță capturate de Polonia
după Primul Război Mondial... Ar fi un act de nebunie să punem înaintarea
rusească la egalitate cu înaintarea germanilor”.
Și în conversațiile informale cu ambasadorul sovietic I.
Maiski, politicienii și diplomații englezi cu funcții înalte au vorbit fără
ocolișuri.
Ministrul adjunct al Afacerilor Externe, R. Butler, la 17
octombrie 1939, a declarat: ”… În cercurile guvernamentale britanice ei cred că
nu poate fi vorba de întoarcerea Ucrainei de Vest și Belarusului în Polonia.
Dacă am fi putut crea Polonia etnografică de dimensiuni modeste, având drept
garant nu doar URSS-ul și Germania, ci și Anglia și Franța, atunci Guvernul
britanic s-ar considera pe deplin satisfăcut".
La 27 octombrie 1939, consilierul principal al lui N.
Chamberlain, G. Wilson, a declarat: ”Polonia trebuie... să fie restaurată ca
stat independent pe baza sa etnografică, dar fără Ucraina de Vest și Belarus”.
Este de remarcat faptul că, în timpul acestor conversații,
era cercetat terenul penrtu a îmbunătăți relațiile sovieto-britanice. Aceste
contacte au pus în mare parte bazele viitoarei alianțe și a coaliției
anti-Hitler. Dintre politicienii responsabili, cu atenție, s-a remarcat W.
Churchill, care, în ciuda cunoscutei antipatii față de URSS, și anterior a
susținut cooperarea cu aceasta. În mai 1939, el a declarat în Camera Comunelor:
”Vom fi în pericol mortal dacă nu putem crea o mare alianță împotriva
agresiunii. Ar fi cea mai mare prostie, dacă am respinge cooperarea naturală cu
Rusia sovietică”.
Iar deja după izbucnirea ostilităților în Europa - la o
întâlnire cu I. Maiski din 6 octombrie 1939 - a spus în mod confidențial:
”...Nu există contradicții serioase între Marea Britanie și URSS și, prin
urmare, nu există motive pentru relații tensionate și nesatisfăcătoare.
Guvernul britanic... ar dori să dezvolte... relații comerciale. De asemenea, ar
fi pregătit să discutăm tot felul de alte măsuri care ar putea ajuta la
îmbunătățirea relațiilor”.
Al Doilea Război Mondial nu s-a produs peste noapte,
neașteptat și brusc. Și agresiunea Germaniei împotriva Poloniei nu a fost
imprevizibilă.
(va urma)
Vladimir Putin, text dedicat împlinii a 75 de ani de la Victoria în Marele
Război pentru Apărarea Patriei
-3.1 C