Îndemnul din titlu e mai mult decît propagandă turistică: e încercarea rezolvării unei probleme care încă persistă în mințile unora dintre români, poate și a unora dintre maghiari. În ultimii 30 de ani am avut ocazia să observ pe internet, dar și prin presă sau prin interacțiuni cu alți români, reticența și încordarea unora dintre compatrioții mei vizavi de maghiari. Presa însăși se inflamează la orice declarație agresivă a politicenilor maghiari de aici sau din Ungaria. 

Personal, ca răgățean-transilvănean, născut și trăitor în Brașov, cu studii la Oradea și neamuri la Cluj, cunoscînd mentalitățile și gîndirea oamenilor din aceste regiuni ale țării, văd lucrurile un pic altfel.

În primul rînd, maghiarii sînt aici de aproximativ 1000 de ani. E drept, strămoșii lor s-au stabilit aici cucerind și ocupînd ceea ce era al nostru, pe modelul arabilor care au ocupat, aceeași perioadă de timp, Peninsula Iberică. Fiind însă aici de atîta timp, murind pentru acest pămînt, uneori alături de noi (Gheorghe Doja și Mihai Viteazul ar putea depune mărturie) au dreptul să se simtă acasă. Drepturile acestea îi irită pe unii români, așa cum pe unii maghiari prezența românilor îi face să uite limba țării în care trăiesc și pe care o cunosc cu toții mai mult sau mai puțin bine. De ce e așa? Din cauza necunoașterii reciproce a celor două popoare.

Consider că ne cunoaștem prea puțin unii pe alții și am preluat de la înaintașii noștri stereotipuri de gîndire și comportament, care nu-și au rostul în vremurile actuale. Spre deosebire de românii din spațiul extracarpatic, românii din Transilvania îi știu pe maghiari cu bunele și cu relele lor și-i prețuiesc ca atare, sînt vecini buni și prieteni. La rîndul lor, maghiarii nu au probleme cu românii, nu „uită” limba română cînd interacționează cu ei, ba uneori, cum mi s-a întîmplat mie la Miercurea Ciuc, își cer scuze că nu au știut să spună în limba română cuvîntul „piațetă”. Cu românii din afara Carpaților maghiarii nu se simt prea confortabil tocmai findcă, necunoscîndu-i bine, aplică stereotipurile pe care le-au preluat de la înaintași. La fel stau lucrurile și cu sus-numiții români extracarpatici. Cum s-ar putea regla lucrurile? Prin interacțiunea celor două părți.

Călătorind în acea parte de țară, vorbind cu maghiarii, o să-i ajutați să vă cunoască și poate veți auzi din gura lor ceea ce eu am auzit, nu o dată: „Putem trăi foarte bine în România, care e cea mai bogată și mai bună țară din Europa”. Vă promit multe surprize plăcute în Harghita și Covasna, unde veți găsi printre altele și o categorie profesională care în multe zone ale României nu mai există: meșteri populari. O să-i găsiți pe fierari, pe olari, pe dulgheri, pe țesători, făurind cu mîinile lor obiecte extrem de frumoase. O să vedeți porțile secuiești, inspirate, zic eu, de cele maramureșene, o să vedeți portul popular maghiar și secuiesc extrem de frumos, iar în materie de obiceiuri veți afla surprinși că avem multe obiceiuri comune cu ei.  Vizitînd zona și stînd în pensiunile lor, o să-i ajutați pe oamenii de acolo să se ridice economic la același nivel cu zonele bogate din România, iar cînd un om are cîștiguri financiare se gîndește cum să-și consolideze bunăstarea în locul în care se află, nu prin alte părți.

Dacă cu maghiarii din România lucrurile se pot regla în acest fel, prin interacțiune, oare nu la fel s-ar putea rezolva lucrurile și cu cei din Ungaria? Întreb fiindcă la ei lucrurile stau mult mai rău ca aici, fiindcă aceștia au senzația că românii mănîncă la prînz carne de ungur și le beau sîngele ca Dracula. Nu fabulez deloc și mă bazez pe trei mărturii. Prima e a unei recepționere de etnie maghiară, de la un hotel din Cluj Napoca. Discutînd cu ea, fata îmi spunea acum vreo 10 ani că a avut clienți din Ungaria care, auzind-o vorbind cu ei maghiară, au întrebat-o speriați dacă nu îi e frică să vorbească ungurește în gura mare, în public, fiindcă ei auziseră că pentru așa ceva românii i-ar pune pielea pe băț. Firește că fata le-a spus că nu e nimic adevărat, lucru care sper că le-a schimbat optica. A doua mărturie e a unui maghiar, chelner pe un vas de croazieră pe Dunăre, care avea un coleg român. Odată, rămînînd peste noapte cu vasul la Giurgiu, a fost invitat de colegul român la un pahar de vin în București. Acolo, românul s-a întîlnit cu prietenii săi și și-a prezentat colegul drept „Janosz din Budapesta”, moment în care, îmi povestea Janosz, a fost convins că va fi agresat extrem de grav, totul sfîrșindu-se însă, cu o petrecere care a durat pînă noaptea tîrziu. Vă asigur că omul era foarte serios cînd îmi povestea aceste întîmplări. A treia mărturie aparține unei cliente din Danemarca, unguroaică după tată, care la sfîrșitul călătoriei prin România s-a declarat încîntată de tot ceea ce văzuse și trăise și mi-a spus că tatăl său nu va crede cînd o să-i spună ce fain e în România și ce oameni buni sînt românii, fiindcă el o educase altfel.

Eu, la rîndul meu, am fost ajutat în Budapesta de două unguroaice să găsesc drumul spre un loc de parcare, după ce am povestit ceva cu ele și am aflat că una din ele venea anual cu părinții la Miercurea Ciuc în pelerinaj la statuia Fecioarei Maria. Așadar, cu ungurii din Ungaria tot interacțiunea interumană e cheia rezolvării problemei.

Ce vreau să demonstrez cu acest articol este faptul că e bine să ne lepădăm de stereotipurile pe care societatea ni le bagă în cap, fiindcă lucrurile, în realitate, stau complet diferit. Pe români îi îndemn să meargă să îi cunoască mai bine pe maghiari, să se lase cunoscuți de aceștia, fiindcă astfel nu vor putea fi învrăjbiți de nimeni, niciodată și vor putea să se ridice economic sprijinindu-se unii pe alții.

Marius Marin, antreprenor HORECA