La anul 1702, Constantin Brâncoveanu ridica la Mogoşoaia un impunător palat voievodal, cu foişorul pe coloane de piatră şi loggia în stil veneţian. În acelaşi an, Bach şi Händel împlineau cîte 17 ani şi cam tot pe atunci scria Dimitrie Cantemir „Cartea ştiinţei muzicii după felul lite­relor”, cel dintîi tratat fundamental asupra cîntecului orien­tal. Şi tot în 1702, din mîinile marelui lutier cremonez Antonio Stradivarius, ieşea la lumină o vioară excepţională care, de cîtva timp, joacă un rol important în muzica româ­nească. Produsă într-o perioadă de inspiraţie a marelui meşter, vioara a aparţinut reputatului violonist austriac Joseph Joachim (1831 - 1907), director al Academiei de Muzică din Berlin. Apoi, vreme îndelungată, a poposit la British Museum, pentru ca în urmă cu vreo 30 de ani să fie cumpărată de un artist român. Ion Voicu, pentru că despre el este vorba, îmi mărturiseşte: „Studiasem cu Enescu şi Oistrah, mă bucuram de cele mai bune condiţii, dar n-aveam vioară. Şi atunci Partidul m-a trimis prin Europa să-mi caut un instrument mai ca lumea. Era prin 1954, dacă nu mă înşel. Am colindat prin Franţa, apoi prin Elveţia, unde am avut norocul să întîlnesc un lutier şi un colecţio­nar de marcă, pe nume Vero. «Ai bani?» – m-a întrebat. «N-am bani, dar se aranjează». Cînd a văzut omul că vine cineva de la ambasada noastră, cu bani gheaţă, şi partici­păm la licitaţia de la British Museum, achiziţionînd vioara, a rămas siderat. «Asta probabil numai la voi, la comunişti, se poate întîmpla. Atîta grijă faţă de artişti şi atîta eficienţă n-am mai văzut!» Şi aşa am intrat în posesia minunatei viori, care, în fond, este o piesă a patrimoniului cultural naţional”.
Asigurată şi la Interpol, figurînd în peste 10 enciclope­dii şi cataloage de specialitate ale lumii, această vioară, ce poartă numele „Lukens-Elder”, este alături de vioara si­milară a lui Yehudi Menuhin, pe nume „Beatrice”, cea mai bună din lume. Chiar recent, în ampla lucrare „Stradiva­rius”, tipărită de Henley la Londra, ea este elogiată pentru calitatea excepţională, autorul consemnînd, totodată, că se află în posesia marelui artist român Ion Voicu. Şi, în­tr-adevăr, maestrul a scos din ea, de-a lungul timpului, tot ce era mai bun, transformînd-o, cum ar fi spus un mare romancier, într-o harfă de iarbă.
Iată numai cîteva aprecieri formulate de presa lumii la adresa acestui corifeu de legendă al muzicii româneşti: „O mare personalitate” (New York Times), „Artistul posedă o tehnică ireproşabilă şi o frază de o expresivitate străluci­toare” (Sovetskaya Muzica), „Voicu a entuziasmat publicul prin tehnica sa vibrantă şi inegalabilă” (Lʼ Italia), „Beethoven, splendid interpretat de către artistul român” (The Japan Times), „Ion Voicu se situează printre cei mai mari maeştri ai viorii” (Avghi-Atena) ş.a.m.d. A concertat în peste 30 de ţări ale lumii, de pe toate cele 5 continente, a fost acompaniat de orchestre şi filarmonici de un prestigiu fenomenal, a cîntat sub bagheta unor dirijori de talie mon­dială, cum ar fi Sir John Barbirolli, David Oistrah, Antal Dorati, George Georgescu, Willem van Otterloo, John Prichard, Constantin Silvestri, Andre Clujtens, Ionel Perlea, Paul Klecki, Sergiu Celibidache.
Toate aceste mari triumfuri, care sînt ale muzicii româ­neşti, poate că n-ar fi avut aceeaşi strălucire fără imensa generozitate a acestui regim de muncitori, ţărani şi intelectuali cinstiţi care i-a pus la dispoziţie, necondiţionat, una dintre cele mai bune viori din istoria mu­zicii mondiale. Nedespărţiţi, de peste trei decenii, Ion Voicu şi Stradivarius-ul său colindă lumea, ca nişte veri­tabili ambasadori culturali, provocînd criticilor remarci de genul acesteia: „El este stăpîn absolut al viorii sale – un Stradivarius superb, cu o rezonanţă de aur!”.
CORNELIU VADIM TUDOR