Vintilă Anastasescu, care a ajuns la o vîrstă pe care noi o prețuim, are meritul că, în calitate de autor, a adunat în palmaresul său destule creații proprii care ne onorează literatura prin gust, ținută și stil caracterizat printr-un pragmatism concis, sobrietate și adresare directă către toți aceia care îi percept scrierile ca metodă de viață curentă. Pentru că poezia sa (terținele) din ,,Tragedia umană” (2008), trei volume, nu sînt tocmai pe gustul omului de rînd, obișnuit cu versificarea pe genunchi sau la un pahar de vorbă. Și asta, se datorează greutății mesajului său, ce transpare ca un bulgăre de lumină strîns între ziduri de iederă. Drept pentru care se poate spune că Vintilă Anastasescu este trubadurul unei conștiințe lirice libere, impuse de destin și nu de prejudecăți, la care verbul înseamnă scînteia din amnar menită să dea neaștere unui mănunchi de flăcări, care să întrețină viu focul liric adevărat.

Acest poet scrie deopotrivă proză, iar scrisul său poate fi atribuit experimentului literar specific postmoderniștilor, aidoma lui Șerban Foarță, Leonid Dimov și alți poeți ai generației `60, pătimind pentru starea sa de scriitor generos, școlit la atelierele muncii adevărate, sub pămînt, în mină, sau la Canal, însoțit, în toate frămîntările lui, de muze. Versurile sale au culoarea fluturilor plutind prin prunii albi, prevestitori de pace și odihnă de rod, și sunetul cîntecului de brotăcei, la lăsarea serii cu borangic de lună nouă și stele cu petale de nufăr. Citindu-l, nu ai cum să nu fii păraș la toate sentimentele sale scriitoricești, pentru că acest poet robust întru cuvînt, precum lemnul de stejar, își îmbibă spiritul, cînd scrie, cu muzica lui Beethoven. Pentru că starea sa este de giurgiuvean de viță veche, ca și eroul Toma lui Mariniță, poreclit Vijelie, din romanul ,,Vijelie haiducul”, al scriitorului Stancu Nedea, născut la 17 martie 1906 în satul Drăghiceanu, comuna Gogoșari (Ilfov), locul unde a văzut lumina zilei și poetul Petre Ghelmez care, astăzi, tot aici își doarme somnul veșnic. Autorul nu se sfiește să dea frîu liber imaginației și felului său mistic de a fi, cînd vine vorba de existența pămînteană a omului și a rostului său pe acest pămînt; el vrea să cunoască întreg universul, ca plămadă a creației, nu doar la nivel biblic: ,,Doamne, de ce mi-e teamă de erg,/ de viața mea pămînteană/ cînd miezul adînc al humii îl încerc?”. Sau: ,,Doamne, umbra Ta e lungă dojană,/ drumul rămas l-oi face de-acum/ cu semnul întrebării pe sîni de Ană” (,,Tragedia umană”, pag. 15).

Poetul este, ce e drept, o fire curioasă nu doar cu gîndul la cele lumești, cum e și firesc, ci și la cele ce se întîmplă cu noi dincolo de Styx. Totul rămîne, ca și în lirica eminesciană, la stadiul de filozofie, ca strigăt definitoriu nu numai al lui, ci al oricăruia dintre noi, atîta vreme cît sîntem ființe pămîntene. Vintilă Arsenescu scrie o poezie scăpărătoare prin esența filozofiei impusă de cuvînt – nelipsind momentele de inspirație ca faptă lirică, întru demersul omenirii prin propriul său eu către progres.

Și totuși, nu putem să nu-i remarcăm activitatea scriitoricească din ultimul timp, numărînd tomuri întregi, ceea ce îl pune pe cititor în dificultate, nu din cauza volumului mare de scrieri, cît prin felul în care produsul literar este prezentat de fel și fel de amatori, care nu au nimic în comun cu critica literară... Revenind la subiectul nostru, putem spune că performanțele scriitoricești ale lui Vintilă Anastasescu constau în povestiri și descrieri (uneori, excesiv de) amănunțite, din viața sa, fără a recurge la o cenzurare a propriilor gînduri – mai mult sau mai puțin importante pentru cititori –, care s-au așezat frumos în firul descrierilor, dar nu și acoperind valoric paginile în totalitatea lor, ca act de creație și nu altcumva. Prin urmare, volumul ,,Viața în crîngul cu tei” (2012) ilustrează dorința scriitorului, aflat în verva scrisului, de a fi el, și numai el, cu bucurii și tristeți, cu împliniri și eșecuri, cu personajele lui și regulile vieții sale, fără a se delimita de lucruri obișnuite, știute sau auzite și de la alți scriitori. Concluzionînd, deși a debutat destul de tîrziu în literatură (v. ,,Imn pentru părinții mei”, poezii, 2003), aidoma multor cenacliști bucureșteni, Vintilă Anastasescu, în ciuda încîlcirii frazelor, a înghesuirii ideilor, a forțării inspirației, fie pentru un scop anume, sau că așa îi e starea, face literatură prin fiecare respirație a sa... O literatură clară a eseului, a poeziei, a prozei, ce vizează viața țăranului din vremea copilăriei sale și existența acestuia dintotdeauna, avînd termen de comparație vremurile actuale și tehnologiile moderne. Acum, pensionar fiind, poetul are mai mult timp să reflecteze asupra omului, a lumii, a naturii, dar și asupra proiectelor literare, întru maximă exigență și realizare artistică.

Vintilă Anastasescu este un scriitor talentat, iar cărțile lui scot în evidență calitățile omului înzestrat cu toate ingredientele pentru o creație ordonată, profundă, cu miză specială în peisajul nostru literar.

ION MACHIDON,

Directorul revistei ,,Amurg sentimental”