Înmuiată in lumini solare, exalînd miros de frunze veştede şi de caldarîmuri spălate proaspăt, Viena acestei toamne poate pune orice comentator în încurcătură. Ce să alegi din abundenţa stimulilor vizuali, olfactivi şi acustici pentru a stîrni interesul cititorului? Zorii de ziuă au ceva din limpezimea chihlimbarului, soarele de amiază picură dulceaţă în fructe şi daureşte stucaturile faţadelor, iar serile, cu ecoul lor de valsuri răzbătînd din grădinile-restaurant, dantelează pînze arteziene şi fosforescenţe de neuitat pe toată întinderea.
Între una din cele mai vechi clădiri – Catedrala Sf. Ştefan – şi una din cele mai moderne – Centrul O.N.U. – timpul a trasat arcul de timp al unei istorii fără de care însăşi istoria Europei poate fi cu greu concepută. Şi, pentru că tot am vorbit despre catedrală, care constituie punctul zero al oraşului, de unde pornesc în chip radial toate drumurile, este bine de ştiut că ea are acum mai mult o funcţionalitate muzeală, atrăgînd zilnic cîteva zeci de mii de turişti într-un pelerinaj de curiozitate şi veneraţie. Asimetrică şi grandioasă, cu al său catarg crenelat înalt de 137 metri, care a purtat corabia oraşului prin furtunile a peste şapte secole, construcţia e un bizar amestec de stiluri arhitectonice: gigantica poartă e romanică, turnul e gotic, iar altarul baroc. Nu mulţi dintre turişti ştiu însă că inegalabila construcţie avea, după cum scriu cronicile, să îi enerveze la culme, prin măreţia ei, pe turcii asediatori şi neputincioşi, în anul 1683, că aici şi-au celebrat căsătoriile, rînd pe rînd, Haydn, Mozart şi Strauss şi că puţin a lipsit, în urma bombardamentelor din 1945, ca din întregul ansamblu de piatră, vitralii şi orfevrării măiestre să rămînă o frumoasă amintire.
Iată acum şi cealaltă mare construcţie de care vorbeam, care tinde din ce în ce mai mult să devină o nouă emblemă a oraşului, Centrul de conferinţe O.N.U. Prinzînd viaţă în urma unei decizii guvernamentale din anul 1970, uriaşul complex, apt a găzdui aproape 5.000 de participanţi, este situat pe malul stîng al Dunării şi beneficiază de o linie arhitectonică şi de un cadru natural care îl fac una dintre cele mai frumoase prezenţe edilitare ale Vienei. El este destinat a fi sediul principalelor organizaţii internaţionale rezidente în Austria – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industriaală şi Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică – precum şi al altor forumuri şi organisme ale Secretariatului O.N.U. Interesant este de ştiut că edificiul, prin intermediul căruia Viena devine „de facto“ al treilea oraş O.N.U., a fost lăsat în păstrarea Naţiunilor Unite de către gazdele austriece pe o perioadă de 99 ani, cu o chirie simbolică de 1 şiling pe an. Acest aspect, care ţine la prima vedere de domeniul anecdoticii, este cît se poate de grăitor în ceea ce priveşte marea ospitalitate a vienezilor, dorinţa lor întru totul lăudabilă de a se face utili în promovarea politicii de pace şi cooperare în viaţa internaţională.
Românii au lăsat la Viena urme adînci – e un adevăr pe care îl simţi din plin aici, în această cetate a interferenţelor bătrînului continent, numită, nu fără dreptate, „placa turnantă a Europei“. Într-o evaluare a prezenţelor noastre pe aceste meleaguri fertilizate de Dunăre, nu am putea trece cu vederea detaşamentul de cavaleri daci „Alia Prima Ulpia Dacorum“, funcţionînd în cadrul garnizoanei romane ce administra provincia Norricum. Iar după 1800 de ani, ostaşi de la Carpaţi şi Dunăre aveau să sosească din nou pe aceste locuri, lăsînd pretutindeni amintiri extrem de frumoase. Mai întîi, cei 5.000 de ostaşi, care au păstrat ordinea şi liniştea oraşului, vreme de trei săptămîni, în haosul retragerii şi regrupării ruşilor, italienilor, ungurilor, sîrbilor şi nemţilor, după Primul Război Mondial. Apoi, este vorba de membrii Regimentului 2 care de luptă şi ai subuni­tăţilor de căi ferate; aceştia, împreună cu ostaşii sovietici, au eliberat, în aprilie 1945, mai multe oraşe austriece. Faptele de eroism ale ostaşilor români, dintre care mulţi îşi dorm somnul de veci în cimitirele din Viena, Tulln şi Zwentendorf, au fost consemnate la loc de cinste de către istoricii militari ai Europei şi socotite un aport la triumful cauzei binelui şi adevărului în apriga conflagraţie mondială. Prezenţele româneşti sînt însă infinit mai numeroase, încît se poate spune, fără teamă de a greşi, că Viena este una dintre capitalele europene cu cele mai bogate mărturii despre civilizaţia noastră. Astfel, dacă despre pribegiile glorioase ale lui Mihai Viteazul şi Horea se cunoaşte astăzi aproape totul, puţine erau însă mărturiile vieneze cu privire la mişcarea condusă de un alt mare corifeu al deşteptării naţionale – Tudor Vladimirescu. Recent au fost descoperite două documente inedite şi pe care am avut prilejul de a le consulta. Este vorba despre scrisoarea originală din 26 ianuarie 1821 adresată de Tudor, în numele întregului „norod românesc din Valahia“, împăratului Francisc I, prin care îl roagă să trimită şi să sprijine jalba lui către Poartă. Totodată, există jalba însăşi – un exemplar al celui dintîi act înaintat sultanului de către Tudor, precum şi traducerile latine ale acestor două scrisori. Un document demn de semnalat este şi memoriul lui loan Maiorescu, însărcinatul cu afaceri al Guvernului provizoriu la Berlin, despre amestecul reacţiunii externe în evenimentele din Principate. Alte documente cu caracter istoric, care proiectează noi lumini asupra vieţii sociale şi politice din ţările române vremelnic despărţite, sînt şi cele descoperite de către istorici ai Arhivelor Statului din Bucureşti în arhivele Biroului de informaţii: se scrie aici despre un anume C. Stephanide din Bucureşti şi cererea lui de a înfiinţa un falanster, în anii 1851-1852, despre poetul Cezar Bolliac, ca mijlocitor al corespondenţei revoluţionarului maghiar Kossuth între Atena şi Constantinopol, despre tragicul sfîrşit, într-o închisoare din Budapesta, al pictorului paşoptist C. Rosenthal, precum şi despre refuzarea vizei de intrare în statele chezaro-crăieşti solicitată de Nicolae Bălcescu.
Toate aceste probleme, legate de lupta neîncetată a poporului român pentru libertate, unitate şi emancipare naţională, ca şi altele referitoare la mărturiile vieneze ale acestui proces, au fost, de altfel, dezbătute în cadrul celui de-al II-lea Simpozion de istorie româno-austriac, desfăşurat la Suceava, cu deosebit succes, avînd ca temă „Problema orientală şi independenţa popoarelor sud-est europene“.
Am încercat, ca tînăr poet crescut în umbra fără pereche a marelui Eminescu, să aflu şi alte noutăţi despre trecerea acestuia prin Viena. Nu am găsit ceea ce am căutat – fişa de observaţie personală, prin care autorităţile poliţieneşti i-au consemnat prezenţa şi acţiunile, aşa cum se proceda cu orice străin – întrucît o parte din Arhivele poliţiei au ars în deceniul patru al acestui secol. Am aflat însă, în foaia „Albina“, editată la Viena de Gregoriu Pop, şi anume în numărul din 7/19 ianuarie 1870, un articol foarte interesant despre serbarea Anului Nou, pe care studenţii români l-au celebrat la Palatul Schönbrunn. Tot aici, la Viena, poetul, pe atunci în vîrstă de 20 de ani, avea să scrie şi să trimită „Familiei“ spre publicare acel excepţional articol „Teatrul românesc şi repertoriul lui“ în care, printre altele, aducea ideea înfiinţării unei societăţi de teatru pentru românii din Ardeal.
Noua cultură română, bazată pe bogate moşteniri ale timpurilor trecute şi născută într-un climat de efervescenţă politică şi socială, în care se pune pe primul plan afirmarea plenară a omului şi dreptul lui fundamental la viaţă şi creaţie, se face tot mai mult cunoscută şi apreciată în Viena zilelor noastre. Pentru justificarea acestei convingeri iau ca mărturie ultimele două festivităţi ale decernării prestigiosului premiu „Gottfried von Herder“, la care am avut onoarea să particip. Atît în privinţa lui Eugen Barbu, cît şi în cea a lui Suto Andras, laureaţii pe anii 1978 şi, respectiv, 1979, am putut constata, la faţa locului, cu mîndrie, că viguroasa literatură contemporană a noastră face parte integrantă din ceea ce străinătatea s-a obişnuit să numească „miracolul românesc“.
Am avut prilejul, la festivităţile din acest an, să stau de vorbă cu neobositul umanist vest-german Alfred Toepffer, fondatorul premiului, aflat astăzi la venerabila vîrstă de 85 de ani. Aveam să aflu, astfel, de la cea mai autorizată sursă, că distincţia a fost creată în urmă cu 17 ani, ca un simbol al respectului datorat ţărilor sud-est europene care au avut cel mai mult de suferit de pe urma celui de-al II-lea Război Mondial, fiind menită, totodată, să contribuie la strîngerea legăturilor culturale şi ştiinţifice dintre ţările amintite şi cele de limbă germană. „Aş vrea, mi-a declarat domnul Toepffer, ca tinerii care beneficiază de bursele acestui premiu să îşi perfecţioneze formaţia intelectuală la Viena, să se înapoieze în ţările lor ca nişte adevăraţi amabasadori ai unor timpuri demult apuse”. Lunga şi aspra iarnă a imperiului a trecut însă, popoarele dezrobite şi-au ales pro­priile lor stele polare în limitele graniţelor lăsate din bătrîni, iar Viena s-a împodobit între timp cu florile şi cocardele spiritului republican.
(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR (1978 - 1979)