Personalitate marcantă a vieţii culturale şi publice din Franţa Secolului XIX, unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii, Victor Hugo a fost, în cursul îndelungatei sale vieţi, sensibil la orice manifestare progresistă. Cîteva mărturii – parte inedite - ilustrează interesul său pentru lupta de eliberare socială şi naţională a românilor. Ele au fost publicate în ,,Magazin istoric” (nr. din martie 1971), sub semnătura istoricului Dan Berindei.

● La 11 august 1864, Hugo adresa o interesantă misivă lui Anastase Panu, aflat în acea vreme în Occident, ca emisar al cercurilor opoziţioniste de stînga din România. Scriindu-i acestuia, el i se declara – fapt semnificativ – „compatriot“ şi „frate“. „Autonomia română şi libertatea română – adăuga poetul – fac parte esenţială din civilizaţia Europei“. Legăturile franco-române îi apăreau lui Hugo fireşti, deoarece „românii sînt romani, francezii sînt latini; sîntem acelaşi neam; avem acelaşi viitor“.

● Cîţiva ani mai tîrziu, Victor Hugo trimitea o scrisoare unui alt român, Ion Al. Florescu, fiul marelui logofăt Alexandru Florescu şi al Elenei Florescu, sora poetului tîrgoviştean Vasile Cârlova.

Născut în 1836, Florescu şi-a făcut studiile la Paris, unde s-a afirmat în publicistică mai întîi ca redactor la „Le Nain Jaune“, iar apoi, împreună cu românul Grigore Gănescu – la „L’Europe”, revistă ce apărea la Frankfurt.

Intransigent în opiniile sale, Ion Al. Florescu (care nu trebuie confundat cu generalul Ion Emanoil Florescu, contemporanul său) a executat în 1866 o pedeapsă de o lună închisoare pentru „delict de presă“ (s-a păstrat ordinul din 24 februarie 1866 al Parchetului, prin care directorul vestitei închisori Ste. Pélagie primea dispoziţia de a-1 întemniţa). „Eu – scria Florescu la 1 mai 1867 logodnicei sale, Zoe Lenş – cînd am fost condamnat la o lună închisoare, aş fi putut accepta ceea ce mi se oferea și astfel nu aș mai fi ispășit delictul meu de presă. N-am vrut, ci am ţinut să ispăşesc tocmai ceea ce se considera o vină, pentru a nu datora recunoştinţă nimănui. Nu datoram, deci, nimic“. În trecere prin Frankfurt – unde se tipărea „L’Europe“ – Victor Hugo adresează o scrisoare lui Ion Florescu, pe care nu-1 găsise acolo:

„9 septembrie, Frankfurt. Domnule, n-am vrut să trec prin Frankfurt fără a vă mulţumi și a vă felicita pentru articol și pentru excelentul ziar pe care-l publicaţi aci pentru lumea întreagă. Orice democrat vă datorează o strîngere de mînă şi în ceea ce mă priveşte mă simt concetăţeanul tuturor oamenilor generoşi şi curajoşi ca Dvs.

Regret absenţa Dvs. în acest moment. Primiţi, deci, ca şi onorabilii Dvs. colaboratori, asigurarea întregii mele cordialități și a înaltei mele stime. Victor Hugo“.

● În 1885, cu puţin înainte ca inima să-i fi încetat să bată, Victor Hugo a avut un nou prilej de a-şi manifesta simţămintele faţă de români. Tînăra Elena Văcărescu i-a fost prezentată într-o seară de poetul Leconte de Lisle. Vizitatoarea şi-a depănat ea însăşi, într-o conferinţă, amintirea acestei memorabile întîlniri:

„El părea că doarme... Dar îndată ce mă zări, începu să surîdă.

– Cum te cheamă?

– Elena Văcărescu!

– Elena... Nume frumos, predestinat – şi murmură un vers pe care nu-1 auzii bine.

– Vii din ţara lui Rosetti, copila mea?

– Era unchiul meu, răspunsei.

– ...România, o văd foarte bine – un stindard avînd în mijloc efigia Romei şi raze multe împrejur...

Apoi, deodată, la un semn ce i-l făcuse Leconte de Lisle, care intrase acolo ca un rege în cuşca unui leu, Victor Hugo ni se adresă din nou:

– Am auzit că ştii să spui foarte bine versuri. Recită-mi una dintre poeziile tale. Şi adăugă: Ai să-ţi aminteşti toată viaţa că ai recitat într-o zi în faţa mea.

Îşi îndreptă asupră-mi privirile de un albastru şters, în care mai pîlpîiau luminiţele. Începui să recit cu voce tare, pentru a-mi ascunde stinghereala şi sfîrşii îndată poemul. Atunci îl rugai simplu:

– Recitaţi-mi ceva!

Melancolic, Victor Hugo răspunse:

– Eu nu mai recit. De altfel, nu mi-am recitat niciodată bine versurile. Ai face bine să te adresezi celui de colo.

Leconte de Lisle tresări deodată.

Victor Hugo îşi plecă fruntea. Obosise ascultînd, încercînd încă să mai surîdă. Îşi puse mîna pe umărul meu, mîna sa grea şi zbîrcită, care aşternuse pe hîrtie atîtea pagini strălucitoare. Leconte de Lisle îmi făcu semn că trebuia să ne retragem“.

Nu peste mult timp – la 22 mai 1885 – Victor Hugo s-a stins din viaţă. Cultura universală suferea o grea pierdere iar poporul român era lipsit de un statornic prieten.

R. M.