Viața Sfîntului Alexie Carpatinul, pusă în slujba Ortodoxiei
  • 02-09-2020
  • 0 Comentarii
  • 202
  • 1

Elementul hotărîtor care a dus la pră­bușirea Imperiului Austro-Ungar în 1918 a fost dez­naționalizarea sălbatică a po­poarelor cuprinse între hotarele sale largi: ro­mâni, cehi, slovaci, bosniaci, evrei, croați, sloveni, ucrai­nieni. Această politică s-a desfășurat pe mai multe direcții, însă două au fost mai importante: impunerea limbii maghiare și a religiei catolice.

Pentru românii din Tranilvania nu înapoierea eco­nomică și menținerea țără­nimii în stare de iobăgie deveniseră insuportabile într-o epocă în care ecourile revoluției europene de la 1848, care amplificaseră as­pirația popoarelor la auto­­determinare pe baza culturii naționale, nu se stinseseră.

Aceste drepturi vizau, în primul rînd, înce­tarea samavolniciilor limbii maghiare atot­puternice, folosirea limbii materne în învățămîntul de toate gradele, presă și tipărituri, administrație și biserică. Pînă atunci, românii din Transilvnia se apăraseră în fel și chip botezîndu-și copiii cu nume latinești, care nu puteau fi maghiarizate, sau ridicînd bisericuțe din lemn, în locuri ascunse, și pictîndu-le în manieră naivă, care, în secolul următor, avea să devină un adevărat curent artistic. Alți români, trecînd Carpații, își găsiseră salvarea în Moldova și în Țara Românească. În atare situație s-au aflat strămoșii lui Eminescu și ai lui Ion Creangă. Avîndu-și obîrșia în Maramureș și numindu-se Armon și Emin, derivate onomastice din Sf. Mina, de teama abuzurilor ungurești, ei au trecut munții în Bucovina, unde după 1774 n-au mai avut ce face și s-au lăsat asimilați de ocupanții austrieci. Și, astfel, întreg neamul lor a devenit Eminowicz. Prilej pentru cărturarul Iosif Vulcan, directorul Revistei ,,Familia”, care apărea la Budapesta, să schimba în 1866 numele debutantului Eminowicz, privatist de la Cernăuți, în românescul Eminescu. În felul acesta, și mulți Golumbowicz sau Popowicz au devenit Porumbescu sau Popescu. Prin aceleași peripeții au trecut și strămoșii lui Ion Creangă. Astfel, în 1836 numitul David Creangă din Pipirig, un țăran cuprins, este de acord ca fiica lui, Smaranda, să se căsătorească cu Ștefan Apetrii Ciubotariu, țăran sărac, doar fiindcă era de-ai lui, transilvănean trecut munții de frica ungurilor. În schimb, strămoșii lui Liviu Rebreanu au rămas pe loc, în ,,ținutul grăniceresc” din zona Beclean pe Bistrița, și au trecut la catolicism. La fel cum se întîmplase cu familia poetei Veronica Micle, a lui Iuliu Maniu sau a prozatorului Ion Agârbiceanu din comuna Cenade, Alba, devenit preot catolic.

Notațiile de față sînt consacrate unei regiuni departe de București, pe nume Transcarpatia, despre care, astăzi, aproape că nu se mai știe nimic. Exceptînd momentele cînd, periodic, autoritățile de la Budapesta se burzuluiesc și arată cu pumnul în depărtare, revendicînd teritoriul actualmente ucrainian, ca făcînd parte din fostul imperiu al Ungariei Mari. La fel stau lucrurile și cu niște pămînturi cuprinse între hotarele de sud ale Slovaciei, motiv întemeiat pentru un fost președinte slovac să declare că dacă nu-și văd de treabă, șovinii unguri de acolo vor fi aruncați în Dunăre. Dar să revenim la chestie, vorba lui Titu Maiorescu. Spre sfîrșitul Secolului al XIX-lea și pînă prin 1945, teritoriul românesc din zona Carpaților de Nord – Gutăi, Oaș, Țibleș și Rodna – care cuprindea județele de azi Satu Mare și Maramureș, constituiau o parte din ceea ce se numea Transcarpatia (sau Ungaria de Nord-Est) și care se întindea pînă în sud-estul Slovaciei, nord-estul Ungariei și sud-vestul Ucrainei. În zilele noastre, acest teritoriu este populat de ucrainieni majoritari și se află sub jurisdicția autorităților de la Kiev.

Transcarpatia, o regiune care, cum am spus, cuprindea și județele Satu Mare și Maramureș, se învecinează cu Transilvania, a avut aceeași istorie și a suferit aceleași persecuții lingvistice și religioase din partea șovinismului maghiar de ieri și de azi, care nu suportă să se vorbească în jurul lor altă limbă decît maghiara. Înainte de orice explicație, se cuvine să ne întrebăm dacă există vreo legătură cu mai cunoscutul pachebot ,,Carpathia”, cel care în aprilie 1912 a ajuns cu întîrziere de o noapte la locul unde se scufundase ,,Titanicul”, în nordul Atlanticului.

Propunîndu-ne o clarificare a lucrurilor, să răsfoim scrierea ,,Viața Sfîntului Alexie Carpatinul”, de Iurie Danileț, tipărită la Editura ,,Areopag”, în 2015. Mișcarea pentru restabilirea Ortodoxiei pe teritoriul actualei regiuni ucrainiene Transcarpatia este legată de numele acestui ascet, mărturisitor, sfînt și cuvios – Alexie Kabaliuk (Car­patinul) – huțul de neamul său și nevoitor al Bisericii Ortodoxe, precum și date istorice ale mișcării pentru răspîndirea credinței ortodoxe în Transcarpatia. Cuviosul Alexie a suferit, alături de frații și surorile sale, întru credința în Christos. Și procesul de la Sighet împotriva ortodocșilor români, ucrainieni și ruși, din anii 1913-1914, nemulțumiți de regimul austro-ungar, extrem de dur cu toate manifestările naționaliste ale unor comunități, a demonstrat că, din totdeauna, problema religioasă a ținutului a dat dureri de cap. În 1868 a fost adoptată legea privind egalitatea în drepturi a tuturor confesiunilor religioase de pe teritoriul Imperiului Austro-Ungar. În realitate, lucrurile stăteau altfel. Toți țăranii ortodocși, fără excepție, fuseseră trecuți la Biserica greco-catolică, samavolnicie care le stîrnise furia. Consecința a fost că s-au dedat la manifestări fățișe împotriva stăpînirii. În multe sate au apărut grupări care au cerut să li se trimită preoți ortodocși, adevărați lideri duhovnici cu harul mărturisirii cuvîntului adevărului întru Christos.

Si acest păstor luminat a fost să fie Alexie Kabaliuk (1877-1947), zis și Alexie Carpa­tinul. El provenea dintr-o familie de țărani bogați din satul Iasinia, raionul Iahiev. În total, fuseseră 9 copii acasă, care, de mici, își ajutaseră părinții la muncile agricole. Alexie a urmat cu greutate gimnaziul, din cauză că acolo se efectua maghiarizarea forțată a elevilor. Între 1897 și 1901 și-a făcut stagiul militar la Cașovia (Kosice) și Miskolč.

Schimbarea bruscă la nivel duhovnicesc a tînărului huțul Alexie a coincis cu renașterea ortodoxiei în diferite părți ale ținutului transcarpatic, care, în anii aceia, se mai numea și Rusia Maghiară. Astfel, populația greoco-catolică din tot mai multe sate își manifesta dorința de a trece la ortodoxie. În 1905 a adus o mulțime de cărți teologice de la Kiev și, călătorind prin toate satele, a început activitatea de misionarism, propovăduind Sfînta Ortodoxie. În 1908, în Postul Mare, și-a îndeplinit visul mai vechi de a vizita Ierusalimul – Mormîntul Domnului, Nazarethul și alte locuri sfinte. După Paști, a plecat la Sfîntul Munte Athos. Popas la Mînăstirea Sf. Pantelimon, unde s-a întîlnit cu schimnicul Denosie și cu arthimandritul Misail, convertindu-se la ortodoxie. La întoarcere, a trecut prin Constantinopol, Constanța și Iași.

In martie 1910, starețul Mînăstirii Sf. Onufrie de lîngă satul Iablocina, voievodatul Lubrin din Polonia, îl tunde în monahism, dîndu-i numele Alexie (Omul lui Dumnezeu), și îl hirotonisește în rangul de preot. Puțină vreme după aceea, vizitează iarăși Athosul, ca să-și schimbe documentele rusești de călugăr cu cele athonești, lucru care i-ar fi dat posibilitatea să se întoarcă, fără piedici, în țara natală. În 1911 este numit misionar patriarhal pentru Rusia Ungară. În 1912, ajuns în satul Iza, este arestat, pentru prima oară, fiindcă făcuse propagandă împotriva religiei catolice, care a constat în botezul a 300 de persoane, cununia a 19 perechi și spovedania a 1.300 de credincioși. În 1912 este arestat de către jandarmii maghiari, dar eliberat a doua zi. În continuare, în același an, autoritățile de la Budapesta atrăgeau atenția că, în Ungaria de Est, rușii au intensificat propaganda religioasă ortodoxă, urmărind, în secret, ideea refacerii Marii Rusii. Prin urmare, trebuiau luate măsuri de contracarare rapidă a situației. Cum ar fi aceea din satul Tereblea din districtul Tiacevo, unde agentul principal era un oarecare Iurie Ciopic. Pentru început, s-a recurs la intimidări constînd în aplicarea de amenzi și demolarea caselor ortodoxe de rugăciuni. Mai apoi, s-au făcut și arestări. În ziarul ,,Russkoe slovo” de la Kiev au apărut primele informații: ,,Maghiarii nu au nici o milă și prigonesc groaznic populația slavă care trăiește în Ungaria. În curînd, va avea loc un proces în orașul Debreczen...”.

Intr-adevăr, spre sfîrșitul anului 1913, mișcarea misionară condusă de Alexie Capatinul ajunge în fața instanței din Sighetul Marmației. În martie 1914, se dă sentința: 4 ani și 6 luni de închisoare la Debreczen și Sighetul Marmației. De-abia în 1919 deținuții sînt puși în libertate. Dar, slăbiți și bolnavi, mulți dintre ei mor. Totuși, acțiunea de extindere a cultului ortodox în Transcarpatia continuă. Se ridică biserici ortodoxe în localitățile Hust și Treblea. Părintele Alexie Carpatinul se află în fruntea tuturor acestor activități. El nu-și uită nici satul natal, Iasinia, unde ajută la înmulțirea comunității ortodoxe. Arhimandritul Alexie era un om bun, organizator priceput și sărea mereu în ajutorul celor slabi. Îi ajuta și cu bani pe elevii de la internatul ortodox din orașul Hust.

În urma persecuțiilor și suferințelor îndurate, pe 2 decembrie 1947, arhimandritul Alexie a trecut la Domnul. După 2 zile a fost înmormîntat în cimitirul mînăstirii din Iza. Pe 13 martie 1999, moaștele sale au fost dezgropate și, pe 8 iulie 2001, prin hotărîrea Sfîntului Sinod și Bisericii Ortodoxe Ucrainiene, arhimandritul Alexie Habaliuh a fost trecut în rîndurile sfinților cu cinstire locală. Pe 21 octombrie 2001, a avut loc canonizarea sa la Mînăstirea Sf. Nicolae din satul Iza, raionul Hust.


PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite