Vestea morții lui Nicolae Rotaru, în după-amiaza fatidicei zile de 30 martie a acestui an, avea să ia prin surprindere pe toată lumea. Dar nu avem încotro, și trebuie să ne consolăm cu gîndul că mai devreme sau mai tîrziu, într-un fel sau altul, cu toții vom pleca de aici pe drumul neîntoarcerii la viața pămînteană. De aceea e bine să avem valiza tot timpul pregătită de plecare și să învățăm din timp lecția că nimeni nu va rămîne veșnic aici, de aceea se impune să fim buni, omenoși și să luăm de la fiecare partea bună a lucrurilor. Fiindcă, iată, pleci cînd nici nu te aștepți din mijlocul oamenilor pe care i-ai cunoscut și pe care i-ai iubit sau hulit. Dar viața își are cursul ei, iar faptele omului sînt pe măsura omului în sine, definindu-i existența în lumea aceasta pămînteană. Nicolae Rotaru, în opinia noastră, a fost un om de bună credință, cel puțin cu noi, atît cît l-am cunoscut, mai cu seamă de cînd s-a pensionat, schimbînd haina militară cu cea de civil. Cu mulți ani în urmă, a colaborat cu noi și a participat în mod frecvent la ședințele Cenaclului „Amurg sentimental”, de asemenea, a contribuit, cu creații personale, la antologiile noastre. Apogeul acestei colaborări, care avea să-i aducă multă faimă și popularizare, s-a produs în urma discuției pe care am avut-o cu el în decembrie 2001, la o tarabă metalică, pe care o aveam pentru comercializarea de produse neperisabile în fața Bisericii Sfîntul Dumitru de la Obor, cînd mi-a solicitat să-i acord un spațiu tipografic generos în revista lunară „Amurg sentimental” (ajunsă la nr. 350 în anul acesta), care să se intituleze „Mirabile dictu”. Condițiile de colaborare cu noi au fost acceptate fără nici un fel de rezervă, iar odată cu numărul din ianuarie 2002, avea să apară primul articol în cadrul acestei rubrici, intitulat „Arma Tip. P.P.”, în care beneficiarul cronicii era criticul și istoricul literar Al. Piru. Rubrica a fost alimentată de scriitori consacrați, cu creații originale, pînă în 2006, în luna decembrie. După această dată, colaborarea cu noi a continuat sporadic, ce e drept, prin înființarea unei noi rubrici, intitulată „Cine, ce, cum, cînd”, care a avut o viață scurtă, concretizată în apariția a doar cîteva numere. Cu prilejul împlinirii a 55 de ani de viață, în revista „Amurg sentimental”, anul XI, nr. 3 (119), martie, 2005, i-am consacrat două pagini (6-7) cu următoarea prezentare: „Marțianul și treispreziceanul Nicolae Rotaru împlinește 55 de ani. Jurnalistul militar, prozatorul original, rebusistul cunoscut, poetul inconfundabil și colaboratorul devotat al revistei «Amurg sentimental» binemerită salutul nostru cordial și o întîlnire jubiliară cu cititorii săi. Urîndu-i mulți ani norocoși și tihniți de viață, în deplină sănătate, șanse și bucurii, ne alăturăm celor care au încredere în pana sa, dorindu-i să-i fie muzele aproape și satisfacțiile necontenite”.  Articolele sale, din vremea cînd au apărut în revista noastră la rubrica „Mirabile dictu”, au fost adunate în volum și publicate, sub aceeași denumire, în 2005, un exemplar parvenindu-ne și nouă cu autograful autorului: „ROTARU, NICOLAE – MIRABILE DICTU (101 nemuritori), proză / Nicolae Rotaru București, Editura Detectiv, București, 2005”. Pe pagina de titlu, dedicația: „Pentru maestrul Ion Machidon și «Amurgul» său, acest grupaj de bucurii, găzduite parțial în lunarul cel sentimental! Nicolae Rotaru, sept. 2005”. Faptele vorbesc... Alte mărunțișuri țin de frecușul și haosul  lumii literare postdecembriste. Ne exprimăm regretul plecării lui dintre noi, fiind alături de familia îndurerată, amintindu-ne că indiferent cine ești ca om, nimeni nu e lăsat aici pentru totdeauna. Dumnezeu știe ce are de făcut cu fiecare dintre noi, de aceea, chiar dacă mă repet, susțin că datoria noastră, ca oameni, este aceea de a dărui celor din jurul nostru bunătate, lumină, blîndețe, iar acolo unde ni se cere, să dăm o mînă de ajutor necondiționat celui care se află în impas. Noi nu am apelat niciodată la Nicolae Rotaru pentru vreun serviciu, de aceea nu ne pronunțăm despre cît de generos ar fi fost, din poziția pe care o avea în societate... Acum vorbim despre el ca despre un om care nu mai este pe această lume și nu avem intenția să-i comentăm nici opera, nici felul lui de a fi ca om, pentru că este dificil să vorbești despre cineva pe care nu l-ai cunoscut îndeaproape... Atît cît l-am cunoscut ca scriitor, Nicolae Rotaru va rămîne pentru noi o amintire frumoasă, atît în calitatea sa de colaborator, vreme de mulți ani, la revista 

noastră „Amurg sentimental”, cît mai ales ca vecini de bloc, în Colentina chinezilor, arabilor, turcilor, și care or mai fi.

Scriind acum despre Nicolae Rotaru, așternem aceste rînduri cu tristețe, pentru că a plecat dintre noi un coleg pe care noi chiar l-am îndrăgit, și ne rămîne regretul că anul trecut, la Tîrgul internațional de carte „Gaudeamus” (2023), unde își lansa o carte, nu am putut participa. Trebuia să merg la un eveniment care s-a suprapus cu al dumnealui, așa că i-am făcut promisiunea că mă voi revanșa la ediția din 2024, dar inima lui s-a grăbit să se oprească pentru totdeauna.

Nicolae Rotaru, să-ți fie somnul veșnic liniștit și să le spui celor pe care îi întîlnești acolo, scriitori de-ai noștri, că pe aici nu mai e nici solidaritate, nici breaslă de scriitori, nici pace sau liniște sufletească pentru românii noștri, ci doar un haos general în toate cele, iar demagogia se află la loc de cinste, spre apărarea și cultivarea intereselor personale.

Dumnezeu să te odihnească în pacea Lui divină! 

ION MACHIDON,

directorul Revistei „Amurg sentimental”