VETERANII DE RĂZBOI ÎN OGLINDA ȚĂRII
  • 08-05-2023
  • 0 Comentarii
  • 232
  • 0

În fiecare an – 29 aprilie
E primăvară. E anotimpul în care, dincolo de trecerea Echi­nocțiului cu același nume, aerul prinde a scăpăra scîntei invizibile – flame care trec prin ființa noastră spre a ne logodi cu astrul de-i spunem Soare. Fiorul lui Florar ne strecoară sub cămașa inimii ritmuri mai vioaie decît cele de pînă mai ieri, punînd în alertă armăsarii globulelor de sînge prin „infrastructura” circulatorie a corpului uman. Doar privirea către universul floral, cu milioanele de petale multicolore care se jertfesc pe altarul perpetuu al miracolului fecundării ne domolește pașii în miezul zilei, dîndu-ne un răgaz de viață pentru a ne bucura, măcar o dată pe an, de mîngîierea catifelată a acestor aripi efemere ce părăsesc viitoarele fructe rămase stinghere pe ramuri.
În acest timp al înnoirilor și al metamorfozei naturii înconjurătoare, cu trei zile înainte de
„1 Mai muncitoresc”, în amintirea căruia un sfert din populația Țării migrează în oaze de odihnă și de distracție, multe fiind dincolo de hotarele României, pe 27 aprilie, în centrul Capitalei, mai precis – la Cercul Militar Național, Sala Byzantină – s-a desfășurat un eveniment de anvergură națională, cu reverberații de la jumătatea veacului trecut. Într-un cadru protocolar, amplificat de istoria locului în care ne aflăm și de statutul participanților – generali și ofițeri superiori (unii în activitate, majoritatea în rezervă sau în retragere) – a avut loc Sărbătorirea Zilei Veteranilor de Război (fixată calendaristic pe 29 aprilie) – zi în care, prezentînd onorul celor care s-au jertfit în luptele pentru apărarea Patriei, generațiile de militari de astăzi, și întregul Popor, glorifică eroismul de pe cîmpul de luptă al celor care au luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, și care mai sînt în viață.
De la acest eveniment insolit (a fost întrerupt de pandemia de Covid), reintrat de acum în matca lui, vă invit să citiți reportajul de față, în care voi încerca să refac atmosfera din sală, cea încărcată de valuri de emoții și sentimente de mîndrie pentru oamenii a căror umbră mai e pe acest pămînt, care trebuie cinstiți cu fapta, nu doar cu gîndul, așa cum transpare, parafrazînd versurile poetului Adrian Păunescu, din poezia „Repetabila povară”: „Cine are veterani, pe pămînt, nu în gînd,/ Mai aude și-n somn ochii lumii plîngînd”.
Cu o săptămînă înaintea desfășurării evenimentului la care vă invit să fiți părtași, am primit o invitație din partea conducerii Asociației Naționale a Veteranilor de Război, pentru ziua de 27 aprilie, ora 10, la Sala Byzantină a Cercului Militar Național, unde urma să asist la un program special, dedicat veteranilor și văduvelor de război (e vorba de cel de-al Doilea Război Mondial). Cu această informație minimă, „echipat” cu un reportofon și cu aparatul de fotografiat, iată-mă, joi, 27 aprilie, cu o jumătate de oră înainte de începerea festivității, prezent la locul indicat, pregătit pentru întîlnirea cu trecutul nostru militar – o secvență a acestui trecut, cea materializată în participarea României la cea mai mare conflagrație a lumii moderne.
Nu mai fusesem demult în Sala Byzantină a Cercului Militar Național, doar că scrisesem (și) despre ea nu cu mult timp în urmă, în reportajul „Un secol de cultură și educație militară”, prilejuit de împlinirea unui secol de la inaugurarea acestei prestigioase instituții militare din centrul Bucureștilor. Coborînd scara în evantai a Sălii Byzantine, cu ferecături și dantelării ornamentale în stil oriental, pășeam deja într-un univers univoc al unei Istorii glorioase, pe care, iată, oameni de seamă (și de suflet) ai Armatei Române o revigorează mereu, recuperînd din praful vetust al uitării filele de glorii ale Neamului. În așteptarea marelui eveniment, aproape toate scaunele din sală erau ocupate. Președinții de filiale județene și cei ai sectoarelor din București ai ANVR – unii participînd pentru prima oară la o asemenea întîlnire – discutau între ei (cine știe: amintiri comune din timpul serviciului militar sau proiecte în cadrul noilor sarcini derivate din statutul de activiști pe tărîmul nobil a ceea ce înseamnă ajutorarea veteranilor de război și organizarea de activități menite să perpetueze măreția și gloria faptelor de arme ale acestor oameni – părinți, bunici și străbunici – care mai trăiesc printre noi).
Profit de timpul rămas pînă la începerea festivităților și îl abordez pe actualul președinte al ANVR, domnul general de brigadă în retragere Ion Dănilă, rugîndu-l să spună cîteva cuvinte despre semnificația Zilei Veteranilor de Război, în contextul actual al unor crize sociale și economice, simțite, în mod special, de oamenii vîrstnici și fără ajutor – situație în care se află și o parte dintre ultimii veterani de război din România. Amabil și documentat, președintele ANVR a creionat, pe loc, o stare de fapt, cu plusuri și cu minusuri, cu speranța că, într-un viitor apropiat, despre eroii noștri, veterani de război, se va putea vorbi numai la superlativ: „România și românii au fost, și sînt, și vor rămîne mai departe în acest teritoriu datorită ostașului român. Ideea de veteran de război a apărut după Răboiul de Independență, dar nu imediat, abia în 1902, la inițiativa veteranilor de război care mai trăiau, Regele Carol I acceptînd anumite drepturi pentru foștii luptători. După Primul și al Doilea Război Mondial nu s-au făcut prea multe, iar după 1945, cei care au luptat în est au fost marginalizați, unii au făcut chiar pușcărie. De-abia în 1990, din inițiativa unor grupuri de veterani s-a reînființat ANVR, și ușor, ușor, au fost elaborate  legi cu recunoașterea tuturor cambatanților, fără deosebire de frontul pe care au luptat: est sau vest. Acum, toți cei care au fost pe front au primit «Crucea Comemorativă a celui de-al Doilea Război Mondial 1941-1945». Desigur, s-au acordat și ceva drepturi, care sînt minore față de necesități, și nici acestea nu se respectă în practică. Ceea ce este trist este faptul că toți veteranii de război au de la 90 de ani în sus...”
Onor la veterani
Începe festivitatea.
Adunarea solemnă este salutată de Președintele Klaus Werner Iohannis, mesajul fiind prezentat de domnul general locotenent Mihai Șomordolea, secretar al CSAT. Din discursul protocolar, scris de vreun consilier sau, poate, chiar de cel care l-a prezentat, am reținut începutul, pentru că, într-adevăr, definește adevăratul statut al veteranului de război (veți vedea mai jos de ce fac această precizare): „Îi sărbătorim astăzi pe vetranii de război – eroi ai neamului românesc, care au luptat și s-au jertfit în cele două conflagrații mondiale pentru idealurile naționale. Dragostea de țară, apartenența de neam și curajul au fost faptele de arme ale veteranilor de război pe cîmpul de luptă. Și datorită lor România este astăzi un stat suveran, independent, unitar și indivizibil”.
A urmat la discurs cel mai îndriduit dintre cei aflați la prezidiu, reprezentantul cel mai de seamă al MApN – cel care conduce, de facto, Armata Română – generalul Daniel Petrescu – șeful Statului Major al Apărării. Discursul domniei sale a fost unul cursiv, cu incursiuni în trecut, dar și cu trimiteri la realitatea prezentului, cu provocările conflictului armat de la granița României și cu responsabilitatea MApN în apărarea Țării. „Sînt onorat să particip la activitatea de astăzi, mulțumesc pentru invitație și sînt onorat și salut în numele militarilor din structurile de forțe din Armata Română veteranii de război.  29 aprilie este o zi sinonimă cu sacrificiu și recunoștință. Îi onorăm pe cei care au luptat pentru patrie, îi onorăm pe cei care au luptat pentru neam, ei reprezintă exemple pentru noi”. Referitor la actul de educare în spiritul trecutului glorios a tinerelor generații șeful Statului Major al Apărării a punctat: „Este important ce le transmitem acestor oameni, dar este important și ceea ce le transmitem militarilor noștri din activitățile pe care le facem. Să încercăm să-i învățăm, să-i educăm pe cei mai tineri ca, atunci cînd trec pe lîngă un monument al ostașilor care și-au dat viața (pentru țară), să depună o floare, să aprindă o lumînare, să transmită acest spirit nu numai în cadrul armatei, ci și în cadrul societății”.
Despre problemele materiale ale veteranilor de război, rezolvate sub egida MApN, dar și despre proiecte benefice acestei categorii speciale de cetățeni (cum ar fi, de pildă, OUG 47/2021, pentru modificarea OUG 49/1991, cu privire la acordarea de indemnizații și sporuri veteranilor și văduvelor de război, în sensul suplimentării sporurilor financiare de care beneficiază în prezent), Proiect de lege aprobat de Senat, care se află acum la Camera Deputaților, camera decizională, a luat cuvîntul domnul general de Brigadă Valeriu Roșu, locțiitorul șefului Departamentului pentru relația cu Parlamentul și calitatea vieții personalului.  Cîteva date pe care le-am consemnat din ceea ce a prezentat generalul de Brigadă Valeriu Roșu cred că sînt semnificative pentru ilustrarea preocupării Departamentului pe care-l reprezintă, în ceea ce privește soarta veteranilor de război: pe timpul pandemiei de Covid a fost elaborat un plan de sprijin al veteranilor de război, în scopul susținerii celor aflați în suferință, în situații deosebite, cu situații de risc sau cu probleme deosebite sociale; au fost distribuite 23.000 de pachete cu alimente și cu materiale de igienă; se desfășoară, cu succes, programul „Acasă la veterani” – vizite cu ocazia zilei de naștere a acestora, prilej cu care veteranii primesc cadouri, alimente, diplome...
Discursurile, indiferent ce haină ar îmbrăca, în Sala Byzantină, în care, de pe pereți ne privesc (mirate sau întrebătoare) chipurile de sfinți ale unor domnitori și luptători pentru cauza Poporului Român, par seci dacă nu ai inspirația să le îmbraci în veșmîntul pur al cuvîntului dedicat acestor bravi români cărora noi le spunem veterani de război. Astfel am procedat eu, așezînd uneori atmosfera din sală pe coloana ideatică a versului inspirat din magma acestui creuzet național – Eroismul – astfel cum reiese și din prima parte a poemului „Eroilor neamului”, de Corneliu Vadim Tudor:
„Nu știu, poate șerpii ploii, poate-astrul mușcător
mi-i evocă-n noaptea asta pe-nalt prea sfinția lor
ei au chip de ceară verde, trupul ca un fum înalt
numai rănile-i mai leagă de tărîmul celălalt
și tot vin pe cai de forma unor lacrimi de smarald
ce țîșnesc de sub bandaje gheizere de sînge cald
iar în încleștarea gurii au pămînt jilav de flori
ochii lor – luceferi tragici arși sînt de-un fantastic dor”.
Din acest intermezzo poetic reintru în peisajul Sălii Byzantine numai bine să ascult discursul președintelui AVNR, general de brigadă (în rtr.) Ion Dănilă, discursul cel mai ancorat în relitatea (care nu prea e roză) în care trăiesc cei 1.069 veterani și 24 de văduve de război, atîția cît mai sînt în viață astăzi, pe teritoriul României. Deși domnul președinte a prezentat un istoric al înființării și al metamorfozei prin care a trecut Asociația pe care o conduce, de-a lungul timpului (în peste 120 de ani de adînci prefaceri multiple a societății românești), n-o să mă lansez într-o descriere scolastică – numai două Legi cu privire la acest subiect (49/91 și 44/94) mi-ar mînca spațiul pentru 3 reportaje! Interesante pentru noi și necesar de cunoscut sînt faptele și, eventual, lipsurile.
Prin vocea generalului Dănilă ajung la noi fapte și întîmplări din epopeea milioanelor de veterani de război, supraviețuitori ai încleștărilor militare din anii 1913, 1916-1919 și 1941-1945. Ca o pată pe blazonul Țării, a cărei maculare mai agresează și astăzi sentimentele acestor bravi soldați, a fost descriminarea făcută de Regimul stalinist de la București, atunci cînd Armata Română a fost împărțită în „rea” sau „bună”, în raport cu fazele de participare a acesteia la război: în Est (22 iunie 1941-23 august 1944), și în Vest (23 august 1944-9 mai 1945). Dintr-un condei au fost șterși din Istoria Războaielor 624.740 de morți, răniți și dispăruți cît a însumat tristul și tragicul bilanț al Campaniei din Est.
Cuvintele, grave și acuzatoare, ar trebui săpate în marmura veacurilor, pentru ca generațiile viitoare să nu-și uite rădăcinile de Neam, udate și cu sîngele acestor eroi: „Bravi patrioți care se remarcaseră în aprigele lupte duse pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord, Ținutului Herța, au fost considerați de regimul comunist de la putere dușmani ai Uniunii Sovietice. După ce au fost înlăturați din armată și degradați, comandanții de mari unități și unități au fost arestați, anchetați, supuși la grele chinuri în închisori, lagăre de muncă forțată, printre ei fiind și cavaleri ai Ordinului «Mihai Viteazul», cea mai înaltă distincție de război din toate timpurile, decorați cu ordine și medalii  românești și străine, cărora le-au fost confiscate averile, inclusiv familiile au avut de îndurat grele privațiuni. Potrivit unor date, 52 de generali și ofițeri superiori au pierit în lagăre și închisori. Reabilitarea din anul 1964 nu le-a putut anula, nici diminua, amărăciunile, suferințele și durerile provocate celor scăpați cu mari sechele din cumplitele detenții”.
Priveam în sală, priveam și meditam, avînd în fața ochilor tabloul degenerat al unei părți a societății românești postbelice, încercînd să mă substitui unora precum Gheorghe Gheorghiu – Dej, Vasile Luca, Emil Bodnăraș, Petru Groza ș.a.m.d., „obligați” de Steaua de pe Kremlin să-și calce în picioare proprii conaționali – eroii de pe front! Ce mașinărie diabolică i-a împiedicat să spună „Niet!” unor asemenea practici iraționale și condamnări naționale? Pe loc, însă, amintindu-mi că sîntem în anul de grație 2023, m-am trezit din starea crepusculară a acelor ani și am ajuns în lumea aproape paralelă, de astăzi, făcînd o comparație șocantă, cu privire la unele decizii politice ale decidenților României (Klaus Iohannis, Nicolae Ciucă, Marcel Ciolacu, etc.), care – așișderea celor din ’45 – împart Poporul în grupuri de influență, pe care le „predau” (inclusiv cu Oștirea Țării) unui stăpîn, de data aceasta unuia de peste Ocean, nominalizat prin steagul cu 50 de steluțe! Pot adresa, retoric, o întrebare similară:
Ce-i împiedică să spună (măcar cîteodată): NU! – așa cum fac, de pildă, guvernele Ungariei și Poloniei?
Ieșind din paranteza temporală de mai sus, îmi reiau sarcina de reporter prezent în Sala Byzantină a Cercului Militar Național, de Ziua Veteranilor de Război, pentru a consemna cîteva date ce se constituie repere în lungul drum al reconsiderării poziției Statului față de ostașii noștri veterani de război. Principala bornă de hotar în această transformare au fost HG 1222/10 octombrie 2007 și Legea 303/13 noiembrie 2007, prin care s-a instituit Ziua Veteranilor de Război, care se sărbătorește, în fiecare an, la 29 aprilie, avîndu-se în vedere că în aceeași zi a anului 1902, în România s-a instituit titlul de veteran de război.
Asociația veghează pentru implementarea legilor și hotărîrilor cu privire la viața de zi cu zi și la statutul veteranilor și văduvelor de război, treabă care este greu de îndeplinit, datorită atît conservatorismului unor instituții administrative, cît și a lipsei de empatie a unor funcționari față de cea mai onorantă „pătură” socială a României, dar și cea mai vulnerabilă – veteranii de război. În afară de această veghere, ANVR, împreună cu MApN, a realizat, printre altele: * trecerea veteranilor, simpli ostași, în corpul subofițerilor și apoi în corpul ofițerilor; * în 1991, de Ziua Armatei, au fost readuse, de la Mărășești, în Parcul Carol din București, osemintele Eroului Necunoscut; * împreună cu Asociația Cultul Eroilor au fost realizate sau reamenajate monumente și cimitire, în localități din mai multe țări în care au căzut în luptă și erau oseminte ale ostașilor români; * în multe localități din Țară au fost ridicate (renovate) monumente ale ostașilor jertfiți în cele două războaie mondiale; * au fost tipărite 11 volume cu titlul „Veteranii pe drumul onoarei și jertfei” care cuprind documente inedite din lupta acestor bravi veterani de război în cei aproape 4 ani de lupte și jertfe (22 iunie 1941-9 mai 1945)...
Desigur, sîntem oameni, cu sentimente și reflexe, trăiri și evoluții de viață, în care lauda stă bine oricînd la masa de bucate, aureolîndu-ne numele și funcția. Dar... dar, tot omenește, mai și greșim, mai avem și lacune în traiectoria noastră prin această lume. Pentru că președintele ANVR, domnul general Ion Dănilă, s-a înălțat peste trufia de a călări numai pe cai mari, prezentîndu-ne și durerile Biroului Permanent (de fapt, ale tuturor veteranilor de război), mă fac ecoul domniei sale, consemnîndu-le, cu speranța că, la viitoarea sărbătoare a veteranilor de război, nu vor mai exista, ori vor fi diminuate cît mai mult: * refuzul unor transportatori de a lua în considerație gratuitatea călătoriei veteranilor de război (cauza: nedecontarea acestor gratuități); * asigurarea greoaie a serviciilor medicale și a unor medicamente gratuite;
* neactualizarea indemnizațiilor; * nerespectarea de către unele administrații locale a Legii 44, cu privire la scutirea de taxe și impozite a veteranilor de război; * discriminarea Asociației la ceremonialele de depunere de coroane, ANVR neavînd voie să depună coroana în cadrul oficial, ci după încheierea festivităților respective; * lipsa unor spații necesare desfășurării activității filialelor din  teritoriu și din București, deși, prin lege, MApN este obligat să asigure spațiile respective, și, deși ANVR a făcut mai
multe intervenții în acest scop, problema nu s-a rezolvat nici pînă astăzi...
1.069 de inimi – cît o Românie
Sperînd în mai bine, atîta timp cît lîngă noi mai bat, în ritmul vieții, 1.069 de inimi ale vrednicilor veterani de război, să încercăm să menținem sonoritatea acestor pulsații, citînd din însemnările Reginei Maria, care le-a fost aproape soldaților români răniți din Primul Război Mondial: „Eroi nu sînt doar cei care și-au pierdut viața în luptă, ci și cei care au supraviețuit după ce au luptat pentru patrie”. Onorante și semnificative cuvinte despre eroii pe care nu-i cunoaștem, pentru că mulți au murit pe front, îngropați doar de brazdele răscolite de obuze și de bombe, aceștia rămînînd în panoplia de glorie a Neamului sub genericul de „Erou necunoscut”, așa cum îl prezintă și poetul Adrian Păunescu, în poezia „Scrisoarea eroului necunoscut”, din care reproducem începutul și finalul.
„La fel i-a fost și viața ca și moartea
Și clopote acasă i-au bătut –
Femeia lui primea bătrînă cartea
De la eroul ei necunoscut.

Și el murea mereu la datorie
Și totuși se simțea mereu dator
Și mai avea puterea să învie,
Părtaș la suferința tuturor.
..........................................................
Mă iscălesc cu numele pe care
L-am dobîndit pe unde m-am bătut,
Valabilă să fie la oricare
Scrisoarea de Erou Necunoscut.

Noi am murit pe fronturi pentru țară
Dar dacă drama ei ne va chema
Puteam să înviem a doua oară,
Să mai murim odată pentru ea.

Semnăm aici cu viața și cu moartea
Cu tot ce am iubit și ne-a durut
Să vă găsească-n bună pace cartea
Ce-am scris-o Noi, Erou Necunoscut”.
Meditînd la emoțiile pe care ni le transmite poetul, să ne bucurăm și să ne luminăm viața cu prezența lîngă noi – acolo unde mai trăiesc dragii noștri veterani de război, cei care, iată, au fost predestinați să nu rămînă niște „Eroi Necunoscuți”, aceștia fiind prezenți în sînul familiei și al societății, ani mulți după ce au scăpat din iadul de la Stalingrad, Țiganca, Oarba de Mureș, Munții Tatra. Astăzi mai sînt în viață 1.069; în 2021 erau 2.610; în 2022 erau 1.791...
Pentru a-i cunoaște pe cîțiva dintre bravii noștri veterani de război, vă propun să luăm urma echipelor de suflet ale ANVR, ANCMRR, AMVVD, Departamentului relația cu Parlamentul și calitatea vieții personalului, unități militare, Centre Militare, Primării și Consilii Județene, și să intrăm în casele domniilor lor, să descoperim și să-i îmbrățișăm cu dragoste și cu venerație. Și, să nu uităm, după ce le vom oferi cadourile meritate, cu prilejul zilei dumnealor de naștere, să le ascultăm nemuritoarele povești despre zilele și nopțile petrecute pe front.
Comuna Uriu, județul Bistrița-Năsăud. Domnul ALEXANDRU GĂNCEAN – 103 ani de viață. Trimis în țară pentru refacere, s-a căsătorit, dar n-a apucat să facă luna de miere că a fost chemat din nou pe front.
Comuna Fărău, județul Alba. Domnul IOAN LOGHIN, 102 ani. Are o poveste de front ieșită din comun, care ne emoționează și acum, la trecerea celor 81 de ani de la întîmplare. Fiind încorporat la Batalionul 5 Vînători de Munte de la Abrud, a luptat pe fronturile din Est. Rănit grav la ambele picioare de explozia unui obuz care-i omorîse mulți camarazi, soldatul Ioan Loghin era considerat și el mort.
Dar, iată minunea, redată chiar de venerabilul veteran, cu prilejul vizitei reprezentanților ANCMRR și ai AMVVD, sucursala Alba, precum și a primarului localității, la împlinirea vîrstei de 102 ani: „Am rămas mult timp fără cunoștință printre cei morți. Cînd au început să-i evacueze pe aceștia, un camarad a observat că eram încă în viață. Am fost dus la infirmerie și uite că astăzi sînt alături de dumneavoastră”.
Din acest exemplu se vede că Dumnezeu era pe front cu ostații români.
Comuna Grindu, județul Ialomița. Domnul ION IONICĂ (maior rtr.) – 100 de ani. Terminarea războiului l-a prins în spital în Cehoslovacia – fusese rănit a doua oară, după război rămînînd cu sechele, fiind clasat în gradul II de invaliditate.
Roșiori de Vede, județul Teleorman. Aici s-a născut, acum 100 de ani, domnul GHEORGHE ZBÂRCEA (colonel în retragere în urma ordinelor generale de avansare în grad, emise de MApN). Sfîrșitul conflagrației l-a aflat pe front, în Ungaria. După lăsarea la vatră a urmat Facultatea de Finanțe, lucrînd în domeniul contabilității, ieșind la pensie de la Direcția de Contabilitate a Ministerului Agriculturii. După pensionare a continuat să studieze, urmînd două cursuri de limbi străine (italiană și franceză), și un curs de ghid turistic, lucrînd în acest sector timp de 10 ani.
Comuna Mihalț, județul Alba. Domnul IOAN BARNA (maior rtr.), a împlinit în luna februarie a acestui an venerabila vîrstă de 100 de ani, bucurîndu-se de vizita reprezentanților unor structuri militare, cu acest
prilej, de asemenea, a reprezentanților autorităților locale. În povestea vieții domniei sale deosebit este faptul că a fost lăsat la vatră la un an după terminarea războiului, la 20 mai 1946.
București. Doamna LUCIANA MARIA TEREZA DOBROGEANU, văduvă de veteran de război. În vîrstă de 93 de ani, cu mintea limpede și cu tolba de amintiri plină, doamna își deapănă cursiv frumoasa poveste de dragoste și de căsnicie pe care a avut-o cu soțui dumneaei, regretatul EUGEN DOBROGEANU (colonel rez). Acesta a urmat Școala de Ofițeri de Jandarmi din București, pe care a absolvit-o în anul 1935, urmînd, concomitent, și Facultatea de Drept. Participînd pe front, în Campania din Est, a fost decorat cu  Ordinul „Coroana României” în grad de cavaler. După demobilizare a lucrat în cadrul MAI, doar cîțiva ani, în 1951 fiind arestat și condamnat, politic, detenție ce a durat pînă în anul 1955. După aceea, o perioadă a lucrat ca muncitor necalificat, apoi normator la o întreprindere și, în final, pînă la pensie, la Întreprinderea de Comerț Exterior Romtrans. Iată cum își descrie soțul doamna Dobrogeanu: „Am avut o căsnicie fericită, un soț exemplar. A studiat foarte mult, știa mai multe limbi străine și s-a remarcat printr-o bogată activitate culturală, scriind foarte multe articole publicate în Revista Jandarmeriei, precum și lucrări din domeniul juridic și criminalistică”. Aceasta este doamna Luciana Maria Tereza Dobrogeanu, care a ieșit la pensie de la Institutul de Cercetări Metalurgice din Crîngași, după 34 de ani de muncă în același loc (bineînțeles, Institut desființat de noua democrație românească!).
Comuna Redea, județul Olt. În această frumoasă localitate olteană s-a născut acum 100 de ani veteranul ION DOBROMIR (colonel în retragere, ca urmare a ordinelor generale de avansare în grad, emise de MapN). A participat la război în cadrul Regimentului 3 Căi Ferate, avînd funcția de șef de atelier. După război și-a completat studiile în cadrul Facultății de Textile-Pielărie, Universitatea „Gheorghe Asachi” din Iași, ulterior lucrînd în cadrul Filaturii Române de Bumbac.
Comuna Matca, județul Galați. Aici s-a născut, cu un secol în urmă, domnul GHEORGHE ARHIP, artilerist, veteran de război. Sfîrșitul războiului l-a prins la Praga, de unde s-a întors în România pe jos, într-un timp de 65 de zile. Pătimind și domnia sa de „răzbunarea” noii epoci sociale din România, în 1948 a fost îndepărtat din rîndul cadrelor active ale Armatei. Pînă la pensionare a muncit la Uzinele „Progresul” din Brăila și la Uzina de  Reparat tractoare din Tecuci. Semnificativ pentru atașamentul acestui ofițer pentru Armata din care făcea parte, este un fapt inedit, povestit de cel în cauză: sabia de absolvire, primită la terminarea Școlii militare, a ținut-o ascunsă în pămînt, în grădina casei sale din Tecuci, din 1948, pînă în 1990!
Comuna Oancea, județul Brăila. Domnul ION DRAGOSTIN, veteran de război a fost sărbătorit, vineri, 3 martie 2023, cu prilejul împlinirii vîrstei de 100 de ani. În afară de propria-i familie, a primit urări de sănătate și din partea marii familii a ANVR, Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria”, precum și a entităților administrative locale. Prezenți la eveniment, reprezentanții Brigăzii 10 Geniu „Dunărea de Jos”, în semn de prețuire pentru faptele de eroism săvîrșite pe cîmpul de luptă, i-au oferit o Diplomă de Onoare maiorului în retragere Ion Dragostin, un tort și o plachetă aniversară.
Oprindu-ne la acest ultim exemplu al generozității, simțirii și înaltei cinstiri de care se bucură veteranii de război din partea MApN, ANVR, a celorlalte organizații și instituții pe care le-am nominalizat mai sus, vă rog să încercați un exercițiu de trăire a acestor evenimente speciale, și să vă puneți în postura acestor demni veterani de război – venerabilii bătrîni ai satelor și orașelor noastre – mișcați pînă la lacrimi de aceste gesturi, pe cît de simple, pe atît de profunde, în cotidianul cu reper 100 de ani de viață, după ce au cunoscut infernul tranșeelor!
Oricînd și oriunde mai avem, în viață, veterani de război, este o onoare să le batem la ușă și să-i întrebăm de sănătate. Oricînd și oriunde sîntem datori acestor bravi ostași români. Să ne bucurăm că, iată, mai trăiesc printre noi, unii înconjurați de familii numeroase, alții singuri, precum le-a fost hărăzită soarta. Toți, însă, trebuie să simtă și să vadă grija noastră și dragostea cu care îi înconjurăm. Numai atunci se vor simți împliniți și apărați, cînd vor vedea că nu sînt singuri. În acest context, mă întorc la poemul lui Adrian Păunescu, „Repetabila povară”, aducînd în lumină versuri cu trimitere directă la subiectul acestui reportaj.
„Enervați pot părea, cînd n-ai ce să-i mai rogi,
Și în genere sînt și nițel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pașii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui și explici,
Cocoșați, cocîrjați, într-un ritm infernal,
Te întreabă de știi pe vreun șef de spital.
Nu-i așa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simți și ei știu că-i așa
Și se uită la tine ca și cînd te-ar ruga”.
Dincolo de similitudinea dintre unele versuri și starea fizică a unor veterani de război, emoția care ne copleșește ne oferă și tăria să fim capabili să nu se simtă ca în penultimul vers din exemplul de mai sus. Inima mare a românului, care, iată, acum s-a deschis și pentru refugiați ucraineni, ajutîndu-i să treacă peste drama lor pricinuită de război, această inimă va fi perpetuu deschisă pentru dragii noștri veterani de război. În încheierea discursului său, președintele ANVR, domnul general de Brigadă (rtr.) Ion Dănilă, a prezentat un exemplu viu de cum se cultivă și se perpetuează stima și dragostea față de generațiile de sacrificiu ale acestei Nații, citindu-ne un înscris de pe o cruce aflată pe unul din drumurile de țară ale județului Suceava. Citiți-le și luminați-vă gîndul și mintea cu ele: „Călătorule, tînăr sau bătrîn. De cîte ori vei trece pe aceste drumuri, vei întîlni o cruce pe a cărei placă sînt săpate numele eroilor. Oprește măcar o clipă, descoperă, gîndește că fără jertfa lor ar fi fost imposibil ca tu să trăiești azi liber, să privești soarele, să privești munții și rîurile pe care le-a apărat El, și ți le-a lăsat ție în seamă”. Am fost la sărbătoarea Veteranilor de Război. De acolo, din Sala Byzantină a Cercului Militar Național, am extras seva acestui reportaj, pe care îl prezint, spre validare, cititorilor noștri. Nu, nu este un reportaj de senzație și nici cu întîmplări nemaivăzute. Dar, ce întîmplări pot trece înaintea eroismului ostașului român pe cîmpul de luptă, stropit cu sudoarea și cu sîngele fiilor acestui Popor? Despre acești ostași – veteranii de astăzi ai României – am scris eu. Într-un fel, i-am privit încărcați de glorie și de ani (de la 100 de ani în sus), cu grade militare și fără grade, cu decorații și fără decorații – așa cum se reflectă visul lor în oglinda de jertfă a României.
La mulți ani, domnilor veterani de război!
La mulți ani, doamnelor, văduve de veterani de război!

Anunț important: Episodul III al serialului „«Slava Ucraina!». Dar, cu România ce facem?“ va fi publicat în numărul următor al revistei.
GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite