Dumitru Bălosu venise în vizită la vărul lui dintr-o comună învecinată. Bătu în poartă de cîteva ori și, văzînd că nu-i răspunde nimeni, vîrî mîna printre scîndurile de la gard și împinse parul de la poartă, care ținea loc de încuietoare. Nu avea nici să-i aducă, dar nici să-i dea vărul lui ceva. Venise să-l vadă, doar atît, că, peste noapte, i se făcuse mare dor de el... Trecuseră cîteva luni bune de cînd nu-l mai văzuse. Amîndoi erau la fel de săraci, trăind dintr-o pensie de cîteva sute de lei, de la ceapeu, că toată viața lor acolo lucraseră, iar căderea comunismului îi găsise în prag de bătrînețe. Vîrsta și sănătatea precară nu le mai permiteau să muncească pentru un ban în plus.
Se așeză pe prispa casei, în așteptarea vărului său, și privea la cît de săracă îi era ograda: nici o pasăre, nici un cîine, nici vreun copac pentru umbră... Din cauza viscolului aprig din iarna care se sfîrșise, neavînd ce să pună în sobă, într-o zi, pe la amiază, se năpustise cu toporul asupra prunului ce crescuse la colțul gardului și îl făcu bucăți cît să intre pe gura sobei... Acum, soarele își răsfira razele calde și aurii pînă pe prispă, dogorînd ștrașnic pînă după ora amiezii.
Pe cînd Dumitru aștepta cufundat în gînduri, numai ce-l zărește venind dinspre grădină, pe cărarea plină de bălării, pe vărul său, cam cherchelit. Fusese la un sătean, cu noaptea în cap, la adunatul lucernei, și primise un blid de mîncare și un păhărel, două de rachiu... Căldura îl doborîse, însă mai mult de muncă decît din cauza băuturii. Pentru băutură, el nu avea bani. Ce să facă mai întîi, să-și cumpere de-ale gurii, să-și ia medicamentele, să strîngă pentru lemne? Că acum bate din nou iarna la ușă, iar de tăiat nu mai are nici un copac în ogradă... Ce să facă sărmanul om cu cele cîteva sute de lei din pensie? Iar filele caietului, cu datoriile strînse la prăvălia din colțul uliței, se tot înmulțeau.
- Ce faci, măi, vere... Ce faci? Am venit să te văd... Tu singur, eu singur, tu sărac, eu sărac.
Amîndurora le muriseră nevestele care, cît au trăit, le pregăteau de mîncare și le spălau o rufă. Nici unul nu avusese parte de copii.
- Am presimțit eu că o să-mi treacă pragul casei careva, dar nu mă așteptam să vii tocmai tu, să bați o cale atît de lungă, pe căldura asta năucitoare, și bolnav cu inima cum ești.
- M-a prins dorul să te văd, măi vere!
- Mă bucur, vericule. Ce mai faci, ce mai zici?
- Nu mai fac nimic... De zis, nici atît... Sînt destui care vorbesc și în locul nostru.
- Cine, mă, cine?
- Ăștia cu politica lor.... Ne-au amețit pe toți. Nu vezi că de cînd cu pandemia asta toată lumea a luat-o razna? Nici din casă n-ai voie să ieși.
- Dar ce putem face noi, mă vericule?
- Să îi dăm jos!
- Acum, cînd vor să crească pensiile?
- Ascultă la mine ce-ți spun. Vom muri și nu vom vedea o para chioară în buzunarul nostru. Oricare ar fi, tot pe turta lui trage... Săracul tot sărac rămîne, iar dacă pe ăștia îi schimbă poporul, vor veni alții și mai flămînzi... Ia aminte la ce-ți spun. Dacă o să se trezească mulțimea, o luăm de la început... Minciuni, promisiuni... Săracul tot sărac va rămîne și cu buza umflată.
- Las-o încolo de pensie, ce-o fi, aia o fi! Ce facem cu pandemia, fiindcă se aude că iar o să ne bage în carantină... Ai să vezi, vericule, ce de amenzi o să ne dea, de o să ne sară ochii. Pe-al lui Răcaru l-a prins poliția și l-a amendat de a fost nevoit, sărmanul om, să-și vîndă porcul din coteț ca să aibă cu ce să plătească. Pensia nu-i ajunge nici de pîine... Noroc cu fiu-său, că-l mai ajută, altminteri ar muri de foame... Și cît s-a rugat de polițist să-l ierte, cu lacrimi în ochi l-a rugat... Era tînăr polițistul, că-i putea fi nepot. Îl găsise pe om fără mască la gură, pe uliță, în satul lui, în care trăiește de cînd s-a născut... L-a tîrît în tot satul pe amărît pînă la mașina poliției, prin noroi, că de cîteva zile plouase încontinuu, doar ca să arate cît de grozav este el... Zi și tu, să te ia cu japca din fața casei tale...
- Om vedea ce va fi cu noul val de pandemie. Cum se aude, cică vor muri mulți oameni cu zile, și nu de Covid, cît de spaima creată de unii care au băgat lumea în sperieți.
Cu aceste vorbe, Dumitru Bălosu ieși din ograda vărului său, pregătindu-se să se întoarcă la casa lui... Cei doi veri își strînseră mîinile, parcă pentru totdeauna. Dumitru o luă spre casa lui, pe sub poala unei păduri, pe unde drumul era mai scurt pînă în sat. Dar nu a mai trăit pînă să-și vadă pensia crescută, că niște tîlhari i-au făcut de hac. L-au omorît, crezînd că vor găsi bani asupra lui... Sătenii care l-au descoperit fără suflare, pe marginea drumului, au anunțat poliția. Oamenii legii veniți la fața locului, mai întîi, au consemnat în procesul-verbal cum că mortul nu avea mască pe figură, conform indicațiilor date de guvern... Acum, de înmormîntarea lui Dumitru se va ocupa vărul său.
ION MACHIDON,
directorul revistei ,,Amurg sentimental”