Valsul păsărilor călătoare
  • 09-11-2021
  • 0 Comentarii
  • 251
  • 0
Pentru noi toți, timpul trece, lăsînd în inimile noastre bucurii și tristeți, satifacții și decepții... Indiferent din ce parte a lucrurilor privim, toate acestea la un loc alcătuiesc un șir întreg de amintiri. Pentru mine, timpul a trecut ca un tren de marfă printr-o gară părăsită. Am fost martorul atîtor întîmplări, încît, pentru a vorbi despre ele, mi-ar trebui încă o viață de om. Așa că, în rîndurile de față, mă voi limita la o întîmplare pe care am trăit-o pe vremea cînd eram copil și de care îmi voi aduce aminte ori de cîte ori voi simți nevoia... Era într-o toamnă cu cerul cînd mohorît, cînd de un albastru intens, de parcă cineva l-ar fi văruit cu cerneală. Ne întorseserăm cu toții din grădină, de la culesul strugurilor cu boabe mari, aurii, emanînd un parfum îmbietor de dulce. Nu lăsasem bine gălețile din mînă că numai ce vedem cum pe prispa casei noastre căzu din largul cerului, răsucindu-se în aer, abia fîlfîind din aripile-i lungi și late ca frunzele de brusture, o pasăre cu penele albe ca neaua, cu ochii strălucitori ca două picături de rouă. Cu o zi înainte tocmai eliberasem prispa de cucuruzii pe care îi urcasem în pod. Așa e toamna, omul se pregătește din timp cu cele necesare pentru iarnă... De cîteva zile, chiar ninsese, se făcuse frig, dar nu așa de tare încît să fii nevoit să faci focul și noaptea... Pe meleagurile noastre, iarna se instala de-a binelea odată cu sărbătorile de iarnă și rămînea la noi pînă spre mijlocul lunii martie. Atunci natura revenea la viață, gîngăniile începeau să mișune nestingherite prin iarbă, iar pomii se îmbrăcau în marama lor de flori. Luați prin surprindere de prezența acelei păsări căzute pe prispa casei, așteptam cu sufletul la gură să vedem ce decizie va lua mama, cea mai în măsură să o facă... De îndată își făcuse apariția și pisica noastră care, miorlăind, adulmecă pasărea ca pe o pradă, iar cîinele începuse să schelălăie, zbătîndu-se cu gîtul în lanț, mai să-l rupă. Animalele erau în zarvă mare la vederea acelei păsări, care părea să aibă nu pene, ci straie de înger pe ea. Se opreau și o priveau cu mirare toți vecinii, dar și oamenii care treceau din întîmplare pe ulița noastră. Nu mai văzusem pînă atunci așa o pasăre... O pasăre călătoare, care plonjase, din înaltul cerului de toamnă aurie, în ograda casei noastre. Fără să spună o vorbă, numai ce o văd pe mama că se apleacă asupra ei și, cu mîinile sale bătucite de munca grea a cîmpului, o ia în brațe, ca pe un copil, o mîngîie pe cap, privind în ochii ei ca într-o oglindă de rouă... Biata pasăre nu schiță nici un gest că ar vrea să scape. Mama intră în casă și o așeză lîngă sobă, nu înainte de a-i deschide ciocul lung și galben ca o portocală, îndesîndu-i pe gît niște grăunțe, după care îi strecură și cîteva picături de apă. Dacă pasărea nu și-ar fi mișcat, din cînd în cînd, capul întins pe pămîntul lipicios, puteai crede că e moartă... Atunci am înțeles mai bine ca oricînd că mama, chiar dacă în anumite momente părea o ființă dură, mai ales cînd cineva se lua de noi, de fapt, era o femeie bună, miloasă, cu sufletul de anafură și cu mir de bunătate în glas. La cîteva zile de la acea întîmplare, pasărea își reveni. Într-o dimineață, cînd mama intră în casă cu gălețile cu apă, pasărea bătu strașnic din aripi și se urcă pe umerii mamei, scoțînd niște sunete știute numai de ea. Apoi, încercă să zboare, dar se izbi de geamul de la drum, pe unde pătrundea lumina puternică a soarelui, făcînd să strălucească pînza de praf de pe sticlă. Pe bolta cerului, se vedeau stoluri întregi de păsări care navigau spre pădurea de pe culmile dealului. Mama a înțeles că pasărea se făcuse bine și că acum voia să fie liberă, să plece după suratele ei, care se roteau ca într-un vals deasupra casei noastre... Așa că o luă cu mare grijă și îi dădu drumul, aruncînd-o în văzduh... Din cîteva bătăi de aripi, pasărea se înălță pe vîrful stîlpului de curent electric, de unde, vreme de cîteva clipe, privi spre noi, parcă mulțumindu-i mamei pentru binele pe care i l-a făcut. Apoi își luă avînt și se alătură stolului de păsări care își continuă zborul, depărtîndu-se de meleagurile care le găzduiseră toată vara. Luau cu ele, în lunga lor călătorie, frumusețea plaiurilor noastre, primitoare pentru întreg neamul păsăresc, și nu numai pentru el.
Era un sfîrșit de toamnă binevoitoare cu toată lumea, iar păsările călătoare plecau, stoluri, stoluri, înspre tărîmuri calde, știute doar de ele, unde vor ajunge fără busolă, fără ceas sau GPS. Taina migrării face pare din marile secrete ale naturii, pe care omul nu le va cunoaște niciodată în profunzime.
Au trecut destui ani de atunci, dar nciodată nu am întrebat-o pe mama ce fel de pasăre a fost aceea care căzuse din senin pe prispa casei noastre... Să fi fost oare o pasăre adevărată, sau vreun duh sfînt trimis de Dumnezeu? Prea repede se petrecuse totul, iar mama, prin gestul ei de atunci, ne-a dat o lecție de viață: să fim pregătiți în orice moment să dăm o mînă de ajutor, chiar și unei biete păsări aflate în primejdie.
E toamnă din nou, dar timpul curge altfel decît în vremea copilăriei mele. Oamenii de azi sînt grăbiți să agonisească averi și bani, uitînd să privească în jurul lor și să se pătrundă de minunile naturii, de zborul păsărilor călătoare, cel mai frumos spectacol pe care, de fiecare dată, îl urmăresc copleșit de emoții și de nostalgie, trezind în mine amintirile copilului de odinioară.
ION MACHIDON,
directorul revistei ,,Amurg sentimental”

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite