Iatã cît de usturãtor este biciul pamfletarului Vadim la adresa celor care se zbat zi de zi sã ruineze şi sã destabilizeze ţara, s-o îngroape la periferia Uniunii Europene şi a lumii: ,,Românie, sat fãrã cîini/ Ţara mea vraişte şi flãmîndã/ Istoria te-a scãpat din mîini/ Imperiile stau încã la pîndã/ (…) De ce te pîndesc oare toţi/ Îşi dau cu pãrerea, te ţin sub teroare?/ Hãitutã şi ruptã de hoţi/ Mã tem sã nu cazi de pe hartã în Mare”. Iar în ,,Epistola unui martir de la Mãrãşeşti cãtre trãdãtorii de ţarã”, indignarea poetului atinge accente mult mai ascuţite: ,,Noi lãsãm o Românie Mare/ Voi urziţi la destrãmarea ei/ Cum pot oare, Doamne, sã se nascã/ Vipere dintr-un popor de lei?”. Scrise acum 25 de ani, aceste pamflete sînt extrem de actuale astãzi, cînd atîţia mafioţi şi adversari ai Interesului Naţional defileazã nestingheriţi prin primãrii şi consilii judeţene, prin ministere, în Parlament şi prin celelalte instituţii fundamentale ale statului. În faţa unei asemenea situaţii, mã întreb şi eu astãzi, aşa cum se întreba şi Corneliu Vadim Tudor cu mult timp în urmã: Va reveni odatã Mesia şi pe pãmîntul nostru atît de nãpãstuit? Va fi acel ,,mare şi sfînt” însuşi Poporul Român? Încep sã cred din ce în ce mai mult cã mişcãrile de stradã, regizate şi acaparate de partide compromise, care nu mai pot sã-şi desfãşoare activitatea politicã pe cãi democratice, cã aşa-zisa forţã a strãzii – nu reprezintã, nici pe departe, ţara. Doar o revoluţie de proporţii, care sã punã în mişcare milioane de oameni, ar mai putea sã asaneze mocirla în care ţara noastrã se zbate de decenii. Pentru puternicii lideri ai UE, mişcãrile de stradã din România sînt doar un soi de divertismente, care nu intereseazã pe nimeni. Prezentul şi viitorul nostru nu se mai decid la Cotroceni, la Palatul Victoria şi la Palatul Parlamentului, ci la Bruxelles. De acolo ne vin în plic numele preşedintelui şi al premierului, lista miniştrilor, programul de guvernare, aprobarea pentru mãrirea salariilor, nivelul deficitului bugetar, de acolo vine salvarea liderilor mafioţi. Am ajuns mai prejos decît fostele colonii africane.

Corneliu Vadim Tudor a fost un ilustru exponent nu doar al cuvîntului scris, ci şi al celui rostit, înscriindu-se, împreunã cu Adrian Pãunescu, în galeria marilor noştri oratori din trecut: Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Take Ionescu, I.G. Duca, Alexandru Marghiloman, Petre Carp, Barbu Ştefãnescu-Delavrancea şi Nicolae Titulescu. Problemele majore pe care Vadim şi Pãunescu le abordau în discursurile lor, rostite în cadrul unor reuniuni interne şi internaţionale, dar mai cu seamã de la tribuna forului legislativ al ţãrii, stîrneau întotdeauna un interes enorm şi unanim. Cînd se anunţa cã vreunul din poeţii parlamentari urma sã ia cuvîntul, toţi senatorii şi deputaţii, care, de regulã, îşi prelungeau pauza pe holuri, puneau capãt brusc taifasului, reluîndu-şi grabnic locurile în sala dezbaterilor. Discursurile învolburate ale celor doi erau, întotdeauna, zmãlţuite cu figuri de stil fermecãtoare. Dar, înainte de toate, ele erau substanţiale. Argumentele imbatabile pe care le abordau în susţinerea problemelor politice, economice şi sociale, precum şi soluţiile propuse pentru rezolvarea lor izvorau dintr-o profundã cunoaştere a realitãţilor şi posibilitãţilor ţãrii. Iar în ceea ce priveşte discursurile rostite de Vadim şi de Pãunescu la mormîntul lui Avram Iancu, la gorunul lui Horea, de la Ţebea, la Putna lui Ştefan cel Mare, la aniversarea Unirii Principatelor sau a Marii Uniri, ele erau percepute de cãtre participanţi ca veritabile balsamuri energizante pentru reafirmarea, cu şi mai multã forţã, a sentimentelor patriotice.

Înainte de marea farsã de acum 26 de ani, în care românii luptau cu gura, iar strãinii cu flinta, nu aş fi afirmat nici în glumã cã Vadim are veleitãţi politice. Mai întotdeauna, prietenul meu se afla într-un vãdit contratimp cu politica regimului totalitarist. Şi totuşi, despre Corneliu Vadim Tudor vorbim astãzi ca despre unul dintre cei mai autentici politicieni post-decembrişti.

A înfiinţat Partidul România Mare, o formaţiune politicã vitalã pentru viitorul ţãrii noastre, care îşi trage seva şi vigoarea din Doctrina Naţionalã, acel sistem închegat de concepţii, idei şi principii ce apãrã fiinţa, integritatea şi viitorul Poporului Român, marile valori ale trecutului sãu, tradiţiile, obiceiurile şi credinţa strãbunã şi a cãrei raţiune de a fi o constituie reîntregirea ţãrii în hotarele ei fireşti şi redobîndirea numelui demn şi sfînt, cu care România s-a legitimat în faţa lumii, în perioada interbelicã. Înfruntînd, în cei 24 de ani de existenţã, tot felul de oprelişti din partea unui regim comunisto-capitalist, care se pretinde, de ochii lumii, democrat, dar care, în fapt, mimeazã pluripartidismul şi îl amendeazã prin fraude electorale, PRM s-a dovedit mereu aceeaşi stîncã de granit, întrucît, în întreaga sa activitatate, el a rãmas credincios politicii naţionale. PRM a rezistat, de asemenea, tuturor presiunilor exercitate de adepţii globalizãrii, care acţioneazã în direcţia dispariţiei statelor şi a popoarelor, a ştergerii identitãţii lor naţionale. Contestatarii externi ai PRM sînt şocaţi de denumirea pe care Corneliu Vadim Tudor a atribuit-o acestei formaţiuni politice, pretextînd cã un asemenea nume sugereazã şi o Românie Mare. Nu înţelegem deloc aceste nelinişti europene şi transatlantice. Pe noi nu ne-a neliniştit deloc reîntregirea Germaniei, deşi o asemenea ţarã a dezlãnţuit cele douã rãzboaie mondiale, în care şi-au pierdut viaţa circa 65 de milioane de oameni, iar alţi 55 de milioane au fost rãniţi sau mutilaţi. Refuzul de a sprijini renaşterea României este determinat de criterii geopolitice, dar şi economice. Nu numai cei care ne-au ciopîrţit ţara se opun reîntregirii sale, dar nici liderii comunitari şi nici reprezentanţii marilor instituţii financiar-bancare internaţionale nu vãd cu ochi buni o Românie Mare, atît din punct de vedere teritorial, cît şi din punct de vedere economic şi social. Ei vor sã rãmînem ceea ce sîntem astãzi, o vacã bunã de muls. Cînd ne-am propus sã continuãm programul de dezvoltare economicã, recurgînd la un deficit bugetar de 3%, pentru a reduce decalajul care ne separã de celelalte state de pe continent, liderii comunitari ne-au dat peste mînã, aşa cum au fãcut-o şi în cazul majorãrii salariilor, al cãror nivel e cu mult mai redus comparativ cu alte state-membre ale UE. Întîmpinînd rezistenţã la Bucureşti, mai marii de la Bruxelles au gãsit soluţia salvatoare, silind Guvernul Ponta sã demisioneze. În locul unui Cabinet politic autohton, avem, astãzi, un Executiv alcãtuit, în bunã parte, din birocraţi de mîna a adoua de la Bruxelles. FMI nu vroia sã scape ciolanul din mînã. Este greu de crezut cã Guvernul Iohannis – fiindcã avem de-a face, într-adevãr, cu un guvern al preşedintelui – va face o politicã româneascã şi nu una dictatã din afarã. Ca atare, mulţi analişti politici sînt de pãrere cã guvernul de aşa-zişi tehnocraţi nu va rezista pînã la alegerile viitoare, întrucît nu va beneficia de cine ştie ce sprijin din partea partidelor politice – dezbinate, haotice, dar, mai ales, lipsite de credibilitate – şi nici nu va conta pe susţinerea unui Parlament atît de compromis. În asemenea condiţii, o schimbare realã, profundã, în interesul poporului, va fi mai mult decît necesarã. Cîtã intuiţie politicã şi cîtã dreptate avea Vadim, atunci cînd spunea cã va veni vremea în care va fi rugat sã preia puterea. Din pãcate, vremea de care vorbea Corneliu Vadim Tudor a venit puţin cam tîrziu. Deocamdatã, puterea se aflã în mîinile unor politicieni ale cãror simţiri nu vibreazã la nevoile ţãrii, ci la foşnetul banilor. Niciodatã, în decursul existenţei noastre, banul n-a reuşit sã-i dezumanizeze atît de cumplit pe români, aşa cum se întîmplã astãzi. Democraţia, solidaritatea, morala, credinţa – toate aceste înalte valori umane au fost înãbuşite de avariţie. ,,Am sã vorbesc şi dincolo de mormînt pentru drepturile poporului meu”, spunea Vadim. Sînt convins cã sufletul unui român atît de mare cum era el o va face. Poate aşa ne va auzi şi pe noi Pronia Cereascã mai uşor.

Corneliu Vadim Tudor, poetul, publicistul şi pamfletarul încãrcat de har a plecat de curînd dintre noi. Ne-a pãrãsit literatul profund, marcat de sentimentul religios, şi oratorul de excepţie. S-a stins din viaţã în mod neaşteptat istoricul erudit, patriotul la fel de neînfricat ca Decebal strãmoşul, luptînd zi şi noapte cu noii colonişti. Corneliu Vadim Tudor a fost chemat la Ceruri mult prea devreme şi tocmai atunci cînd românii aveau o teribilã nevoie de el, aici, pe pãmînt. A plecat într-un moment cînd România, jefuit şi sãrãcitã, abia se mai regãseşte pe harta Europei, cînd viaţa noastrã politicã se aflã sub semnul încrîncenãrii turbate, cînd, la Cluj, în inima Ardealului, iredentiştii unguri, cu sprijinul udemeriştilor, organizeazã manifestãri comemorative pentru hitlerişti şi horthyşti, cu gîndul la un nou Diktat de la Viena, cînd, la Chişinãu, românii majoritari în Basarabia sînt înfrînţi de rusofonii sprijiniţi de Moscova şi cînd norii celui de-al III-lea rãzboi mondial se adunã, atît de ameninţãtor, în jurul nostru. Fãrã Vadim, sîntem, astãzi, mult mai sãraci decît fãrã locuri de muncã, fãrã pîine, şcoli şi spitale. Sîntem mai abãtuţi, mai trişti, dar nu sîntem nişte învinşi. Corneliu Vadim Tudor nu ne-a pãrãsit cu totul. S-a dus doar pînã sus, în Împãrãţia Domnului şi, dupã cum ştim, de cînd ne ştim, Dumnezeu este întotdeauna foarte aproape de noi. De acolo, din preajma Sa, Vadim va lupta cu şi mai multã vigoare, aşa cum ne-a asigurat încã de cînd se afla pe pãmînt. Ştim, bunul meu prieten, cã speranţele milioanelor de români vor gãsi şi acolo, permanent, un puternic ecou în sufletul tãu, care vibreazã la unison cu sufletul lor. Dumnezeu sã-ţi cãlãuzeascã gîndurile şi sã ţi le împlineascã.

Sfîrşit

NICOLAE DÃSCÃLESCU