Vadim – pilonul nemuritor al românismului (4)
  • 21-12-2015
  • 0 Comentarii
  • 110
  • 0

Asupra fostului edil al Capitalei s-a declanşat, de mai bine de două luni, o hingheriadă, pe care acesta nu şi-ar fi imaginat-o nici în vis. Iată ce mare diferenţă este între medicul Sorin Oprescu, ucigaşul a zeci de mii de cîini, şi poetul Corneliu Vadim Tudor, care deplînge cu nemărginită compasiune soarta nefericită a patrupedelor fără stăpîn: ,,Rătăcitori şi neajutoraţi/ cîini fără vîrstă, nume şi dreptate/ fiţi întru toate binecuvîntaţi/ voi, ce dormiţi pe dale îngheţate/ (…) Copii ai foamei, cîini ai nimănui/ la ce icoane să vă cer iertare?”. Îmi amintesc şi astăzi, după mulţi ani, cu cîtă răbdare îl aşteptau vreo zece cîini, atunci cînd, pe înserat, Vadim venea la Casa Presei. Toţi căpătau mîncare pe săturate, toţi se gudurau şi se roteau ca nişte copii în jurul binefăcătorului. Florică, un cîine rotofei, alb cu pete negre, era privilegiatul. Îşi însoţea stăpînul pînă la lift, dar urca singur pe scări, pînă la etaj. Intra în birou, mînca îndestulător, apoi se tolănea pe o canapea capitonată, din vinilin, de culoare crem. Îi sugeram lui Vadim să-l invite să doarmă pe parchet, fiindcă, uneori, blana lui albă era cam cenuşie. Prietenul meu îmi răspundea cu o vădită satisfacţie, care i se citea pe faţă: ,,Lasă-l şi pe el să se bucure un ceas-două de o pernă moale. Unde mai găseşte el aşa ceva?”.

Ca orice liric sensibil, Vadim cîntă natura în cele mai diverse ipostaze ale sale: lumina, zorii de zi, seara, ploaia, rîurile, munţii, pădurea, cîmpul, florile, holdele, anotimpurile şi atîtea alte realităţi. Inspirat, în creaţia sa, de multe dintre elementele naturii, poetul nu se mărgineşte să le recepteze şi să le contemple în eternitatea lor imuabilă. Cu penelu-i specific, pe care îl înmoaie, la mai fiecare vers, în şevaletul încărcat de metafore, comparaţii, hiperbole şi epitete, unele mai pitoreşti decît altele, poetul pune în mişcare pînă şi natura moartă, aşa cum o dovedeşte, admirabil, în ,,Pădure sfîntă” şi în alte cîntece de dragoste: ,,Pădurea mea de brad, pădure sfîntă/ Nu mă mai satur de lumina ta/ Priveşte-mă cînd toată slova cîntă/ Şi rîde iar copilăria mea”.

Puţini sînt poeţii care, în opera lor, vor fi înălţat Divinităţii atîta slavă şi recunoştinţă aşa cum a făcut-o Corneliu Vadim Tudor. Este uimitor să constaţi că un om năvalnic şi impetuos este, în acelaşi timp, pătruns de un sentiment religios cît se poate de viu şi de statornic, pe care îl exprimă cu evlavia celui mai pios duhovnic, într-un larg ciclu de creaţii lirice: ,,Doamne, Dumnezeul meu”, ,,Cum putem trăi fără Isus?”, ,,Rondel creştin”, ,,Noapte de Crăciun”, ,,Sfîntul Paşti”, ca să amintim doar cîteva titluri. Iată cît de divin şi de omenesc este dialogul lui Vadim cu Fiul lui Dumnezeu: ,,Ah, Isuse plin de sînge,/ Pe calvarul fariseu/ Crucea asta ce Te frînge/ Lasă-mă s-o port şi eu/ Precum Simon din Cirena/ Vreau şi eu să Te ajut/ Să-Ţi şterg lacrima din gene/ Pe obraz să Te sărut”. Din păcate, Vadim a fost nevoit să-şi ducă propria cruce, pe care l-au răstignit fariseii şi pizmaşii din zilele noastre, autohtoni şi străini, pentru a-l împiedica să mai lupte împotriva minciunii, corupţiei şi trădării de ţară.

Vadim s-a dovedit, de-a lungul întregii sale vieţi, un mare patriot, pe care nimeni şi nimic nu l-au putut abate de la un asemenea crez sfînt. Pentru el, reîntregirea României şi apărarea ei au fost comandament supreme, precum o spune, înălţător, în ,,Imnul României Mari”: ,,Români din largul zării,/ Iubiţii noştri fraţi,/ Bat clopotele ţării/ Sub steag să v-adunaţi./ Ce stea de foc răsare/ În cer şi pe pămînt?/ E România Mare/ E dreptul nostru sfînt”. În concepţia lui Vadim, însă, Patria este însăşi viaţa, aerul pe care îl respiră în fiecare clipă. Dacă Leopardi – acel poet romantic italian, care, într-un poem al său, cerea arme, ca să lupte alături de carbonari pentru eliberarea Italiei – era considerat un patriot, atunci Corneliu Vadim Tudor, prin vasta sa creaţie în acest domeniu, ar putea fi socotit patriotul-patrioţilor.

Structură fundamental lirică, Vadim abordează, cu aceeaşi vocaţie, poezia epică, evocînd cu admiraţie şi respect figurile unor străluciţi înaintaşi, care nu şi-au precupeţit viaţa, luptînd pentru apărarea vetrei străbune, a Limbii Române şi a credinţei creştine. În marea lui simţire patriotică, poetul închină imnuri de slavă eroilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, care au făurit, prin vitejia lor legendară, România Mare. În versuri pline de înflăcărare, Vadim evocă Ardealul, Moldova, Basarabia şi Bucovina, în care toate sînt româneşti – graiul, rîul, ramul şi neamul – şi româneşti vor rămîne în veci de veci. Atunci cînd se află departe de vatra natală, petul resimte dorul de ţară ca pe un plug care ară brazde adînci în inima lui. Sentimentul dragostei supreme faţă de ţară este exprimat, ca o conluzie, în poezia ,,La Patrie”: ,,Toate trec de parcă n-ar fi fost/ vor muri grandoarea şi minciuna,/ zilele de praznic şi de post/ Patria rămîne totdeauna”. Cu aceeaşi luciditate şi responsabilitate, el evocă pacea, în versuri capabile să zguduie şi cele mai înfierbîntate minţi războinice: ,,Nevoie de Pace au toţi: şi soldaţii,/ iubitele lor, şi bătrînii părinţi,/ şi pruncii din leagăn, surorile, fraţii/ şi toţi ce-i aşteaptă cu sufletu-n dinţi/ în orişice loc al acestei Planete,/ pe astrul acesta fantastic de greu,/ materiei vii îi e foame şi sete/ de Pace deplină, mereu şi mereu!…”.

Prin scrierile sale critice, mai toate tăioase, la adresa unor confraţi, a unor politicieni ori duşmani ai ţării, Corneliu Vadim Tudor reaminteşte de Eminescu, Tudor Arghezi, Pamfil Şeicaru, N.D. Cocea Camil Petrescu, George Călinescu, Zaharia Stancu, Eugen Barbu şi de mulţi alţi polemişti. Virulenţa pamfletului lui Vadim izvorăşte din profunda sa nemulţumire faţă de ignoranţa, fariseismul, slugărnicia, tupeul, abuzul, sfidarea Interesului Naţional şi atîtea alte racile întîlnite într-o societate în care lipsa de raţiune, de echilibru şi de omenie, încălcarea legilor statului, a normelor moralei şi convieţuirii civilizate capătă dimensiuni mai mult decît îngrijorătoare.

(va urma)

NICOLAE DĂSCĂLESCU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite