Vadim – pilonul nemuritor al românismului (1)
  • 02-12-2015
  • 0 Comentarii
  • 118
  • 0

Cînd s-a stins din viaţă ultimul dintre fraţii mei, eram zdrobit, disperat, invocam Divinitatea să mi-l aducă înapoi, măcar pentru cîţiva ani, dar, mai ales, blestemam moartea care se tot obişnuise să dea tîrcoale casei noastre. Aşi fi cosit-o cu propria ei unealtă. Cu greu mi-am recăpătat liniştea. Îmi sună şi astăzi în minte cuvintele de mîngîiere şi de îmbărbătare pe care mi le adresa, în fiecare dimineaţă, Corneliu Vadim Tudor, de cum intra în redacţie. Le simţeam venind ca de la un frate, căci fraţi eram atunci, nu numai de condei, ci şi de suflet, legaţi prin aceleaşi simţăminte şi năzuinţe, prin aceleaşi bucurii, dureri şi revolte. Şi aşa am rămas vreme de mai bine de 4 decenii. Pînă mai ieri, cînd moartea perfidă nu numai că nu şi-a plătit cafeaua, dar l-a luat din casă şi pe amfitrion, avidă de suflete mari. Ne-am întîlnit, în tinereţe, pe fostul stadion ANEF, prin diverse redacţii, la teatru, dar cel mai mult am stat alături la AGERPRES şi, apoi, la publicaţiile sale ,,România Mare”, ,,Politica” şi ,,Tricolorul”. Dacă ar fi să măsurăm drumurile pe care le-am străbătut împreună, ca reporteri – pe ploi, pe arşiţă, pe viscol -, poate că o asemenea evaluare ar bate spre suta de mii de kilometri. Era întotdeauna jovial şi avea un dar aparte de a povesti întîmplări personale, cînd nostalgic sau exaltat, cînd umoristic sau furios, dar, întotdeauna, plin de farmec. Atunci îl înţelegeam cel mai bine şi-l recunoşteam integral în portretul sufletesc pe care şi-l creionase singur: ,,În mine trăiesc, în permanenţă, doi oameni – unul care se controlează şi încearcă să facă faţă convenienţelor sociale, şi altul sălbatic, care se revoltă împotriva nedreptăţii, a ticăloşiei şi a prostiei”. Uneori, după discuţii cu activişti ai fostului Partid Comunist, mulţi dintre ei nişte semidocţi, demagogi şi aroganţi, ori cu funcţionari nătîngi, care amestecau birocraţia cu politica, prietenul meu exploda ca scurtcircuitat. Nu se împăca deloc cu comportamentul slugarnic al politicienilor vremii. Într-o astfel de  drumeţie reportericească, pe plaiuri hunedorene, îmi mărturisea că vrea să renunţe la carnetul de partid, ca şi Eugen Barbu. Ştiam despre multe necazuri pe care Vadim le avea cu mulţi activişti de partid sus-puşi, dar mai ales cu Securitatea. Mai mult, ştiam cît de grave pot fi consecinţele lepădării de partid. M-am chinuit mult, în acea seară, să-l determin să renunţe la un asemenea gest sinucigaş. N-am reuşit, aşa cum, mai tîrziu, nu puteam să-l înduplec nici pe mentorul său, Eugen Barbu, care, după ce m-a ascultat răbdător vreo 5 minute, mi-a suprimat, brusc, pledoaria: ,,Basta! M-am săturat pînă-n gît!”.

După trecerea în nefiinţă a mitropolitului Antonie Plămădeală, a unor scriitori ca Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Grigore Vieru, Fănuş Neagu, Paul Anghel, Romulus Vulpescu, Ion Lăncrănjan, Mihai Ungheanu, a istoricilor Gheorghe Buzatu, Mircea Muşat, Vlad Hogea şi a altor patrioţi, ca Emil Hossu, Sergiu Nicolaescu – astăzi nu se mai află printre noi nici Corneliu Vadim Tudor, unul dintre cei mai puternici stîlpi ai românismului. Sîntem mai săraci, sîntem mîhniţi pînă-n străfundul sufletului de o asemenea grea şi neaşteptată pierdere, dar nu ne temem că ne vom surpa, fiindcă Vadim, asemenea atîtor mari patrioţi, rămîne puternic impregnat în conştiinţa noastră, precum pilonul Podului lui Apolodor, de la Drobeta Turnu Severin, în albia Dunării. Poporul nostru obidit, jefuit şi veşnic pizmuit pentru istoria lui, pentru bogăţiile şi frumuseţile pămîntului său – din mijlocul căruia s-au ridicat, de-a lungul veacurilor, neînfricaţi domnitori precum Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, tribuni ai neamului ca Avram Iancu şi Nicolae Bălcescu, martirii Horea, Cloşca şi Crişan, Constantin Brâncoveanu şi Tudor Vladimirescu, personalităţi culturale de prestigiu universal, ca Mihai Eminescu, George Enescu, Constantin Brâncuşi, Nicolae Iorga, Titu Maiorescu, Nicolae Titulescu şi atîţia alţi cărturari, în rîndul cărora se înscrie, astăzi, şi Corneliu Vadim Tudor – acest popor, acest pămînt nu-şi vor seca niciodată izvoarele de lumină, de curaj şi de forţă, nu vor înceta niciodată să împrospăteze românismul. A plecat dintre noi Corneliu Vadim Tudor, un om cît o lume, cum spunea, printre lacrimi, un apropiat al său. Ne-a părăsit un intelectual care, prin erudiţia lui, se situa în sferele înalte ale culturii, s-a stins un suflet nobil, forjat la flacăra nestrămutatei credinţe în Dumnezeu. A plecat spre eternitate un mare patriot, dar în locul lui va veni un alt Vadim, poate 2, sau încă 10.

(va urma)

NICOLAE DĂSCĂLESCU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite