Era pe la mijlocul verii cînd unchiul Pădureanu hotărî să-și vîndă văcuța din ogradă, nu că nu avea ce să-i dea de mîncare – pajiștea era plină de iarbă, iar codrul cu lăstari, numai unul și-unul. Seara, cînd vitele se întorceau acasă, ea era prima în fruntea cirezii. Cum sosea în fața casei, numai ce împingea cu cornul portița din lemn care, putrezită pe alocuri, se dădea ușor într-o parte, iar ea intra în voie... Și într-un muget de dor, alerga să-și vadă vițelușul pe care îl lăsa în grajd dimineața, cînd era dat în grija paznicului, iar din acea clipă nu mai știa nimic de el pînă seara... Și asta a fost pînă într-o zi cînd, venind de pe pajiște și dînd fuga, așa cum obișnuia, să-și dezmierde vițelul, iată că nu l-a mai găsit. Grajdul era gol... Văzu negru în fața ochilor. Simți că s-a întîmplat ceva cu vițelușul ei pe care, cînd plecase la păscut, îl lăsase sănătos, zburdînd voios în toate colțurile grajdului, unde stătea mai mult închis decît slobod. Simțea o durere sfîșietoare în inimă, temîndu-se că nu mai are cine să-i sugă laptele din uger și pe cine să mai audă mugind de bucurie la întoarcerea ei de la păscut. Ce mai, durerea o săgeta prin tot corpul, ca un curent electric... Știa că e ceva e în neregulă. Și se tot agita, cu gura uscată de amărăciune, cînd numai ce-o vede pe stăpînă că se oprește lîngă ea cu găleata de apă caldă și începe să-i spele țîțele, după care țîști, țîști, îi goli ugerul de lapte, luînd de data aceasta și porția vițelușului ei. Și atunci, pe cît de mare era, văcuta căzu în fața stăpînei care, în loc de mîngîiere, luă biciul din cui și-i trase cîteva pe spinare, nefăcînd decît să-i sporească și mai mult durerea... Cîteva zile mai tîrziu, află de la suratele ei ce anume se întîmplase cu vițelușul. Stăpînii îl vînduseră unor săteni ce urmau să-l sacrifice, pentru a face din el sarmale, tochitură și ciorbă de burtă pentru ei și copiii lor. Iar acum îi venise și ei sorocul... Niște oameni pe care nu-i mai văzuse niciodată prin preajmă, se uitară lung la ea, o cîntăriră din ochi, fiecare comentînd în felul lui. O bătură cu palma pe pulpe, pe ceafă, pe spate, să vadă cît de grasă este și cîtă carne are pe ea. Privirea lor o înspăimîntă, înțelese că nu mai are mult de trăit... Cîteva lacrimi îi țîșnesc din ochi, de parcă le-ar fi comandat cineva. Numai că acele lacrimi nu puteau fi văzute de cumpărători, iar stăpînii nu se gîndeau decît la banii pe care îi vor încasa pe seama ei. Un uruit puternic, ca un trăznet de furtună, se auzi dinspre poartă. Era camionul în care urma să fie urcată văcuța. Și asta s-a și întîmplat, în ciuda efortului ei de a se opune. Dar cum oamenii erau mulți iar ea fusese legată în lanțuri, nici nu mai avea cum să se împotrivească și să rămînă în bătătură. Mugind prelung, părăsi gospodăria în care crescuse de mică și unde le adusese stăpînilor săi multe bucurii: viței frumoși, lapte proaspăt la masă, și, atunci cînd o puneau la jug, ea căuta să tragă căruța cu mare grijă, să nu care cumva să-i zdruncine prea tare pe copiii lor care, în joacă, o loveau cu joarda să grăbească pasul... Acum, venise vremea să ia, și ea, drumul vițeilor ei, în total, vreo cinci generații... Plînge și muge privind în urmă la ulița mărginită de pomi și la imașul cu iarba deasă pe care nu o va mai paște vreodată. Ultimul ei strigăt de adio fu un zbieret atît de puternic, încît vechii ei stăpîni izbucniră în hohote de plîns... Ei o vînduseră, taman acum, cînd totul era plin de verdeață, și ea, încă în putere de a trage la jug și de a aduce pe lume viței zdraveni. Însă, au fost nevoiți să ia această hotărîre, fiindcă nu aveau banii necesari pentru plata unei datorii la bancă. Așa că și-au vîndut văcuța din curte. N-au avut de ales, altfel, toată familia ar fi rămas pe drumuri, că ar fi venit fiscul și le-ar fi pus în vînzare toată gospodăria.
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”