2023 – Anul URMUZ – 140 de ani de la naștere (17 martie 1883, Curtea
de Argeș) și 100 de ani de la moarte (23 noiembrie 1923, București)

Un portret... suprarealist
În ultimul pătrar de veac XIX, la cîțiva ani după măreața victorie a României de la 1877 – cucerirea Independenței – în viitorul oraș regal Curtea de Argeș se năștea, la 17 Mărțișor, Dimitrie Dim. Ionescu-Buzău, din părinții Eliza (Pașcani) și medicul Dimitrie Ionescu Buzău. Ne putem imagina valul de fericire ce a învăluit familia, cel venit pe lume fiind primul lor copil, fapt ce determină și botezul acestuia cu numele tatălui. Pentru a proiecta o lumină asupra viitorului nou  născut – așa cum îl vom cunoaște sub numele de URMUZ – scoatem în evidență un fel de luptă a contrariilor dintre „ciudatul” fiu, premergător, potrivit caracterizării lui Eugen Ionescu, al „revoltei literare universale”, „unul din profeții dislocării formelor sociale, ale gîndirii și ale limbajului”, și tatăl medic, adept total al științei – adevărata lui religie – fapt pentru care va respinge orice comentariu care intră în sfera artei. Chiar și mama viitorului scriitor, doamna Eliza, provenea din matca unei familii al cărei drum în viață a fost cel al științei, fratele ei, Cristian Pașcani, era un excelent chimist, doctor și profesor la Universitatea din orașul luminilor – Paris.
Din datele descoperite de unii istorici literari, deși cu greu se poate recompune un portret bine conturat al copilului și tînărului fiu de medic, amintirile venind din prea puține izvoare, reținem atmosfera elevată în care s-a dezvoltat micuțul Mitică (așa era numit de familie), acesta fiind atras de opera inițiatică a lui Jules Verne, cu trecerea timpului studiază diferite concepte filozofice, încercînd să descopere acest filon în opera lui Eminescu. În perioada de formare este sedus de lumea artei, forme concretizate în studierea pianului și în lecții de pictură în ulei.
Deși familia l-a dorit aproape de biserică, măcar prin prisma modelului unuia dintre bunici, care a fost preot, totul a rămas la faza de încercare, atracția de viitor a tînărului Mitică avea să-l arunce într-un vîrtej de miracole și interpretări mult mai adînci decît s-ar fi lăsat dominat de aripa unui animism ancestral.
Medicul Dimitrie Ionescu-Buzău primind un post la București, familia se stabilește în Capitală (1889), unde viitorul Urmuz va studia la școala primară „Antim” și liceul la „Gh. Lazăr”. Cînd a venit rîndul studiilor superioare intră în joc personalitatea tînărului absolvent de liceu, manifestată prin refuzul de a continua anul al doilea la Facultatea de Medicină, unde se înscrisese din voința tatălui său, studii părăsite în favoarea Facultății de Drept. În 1904 efectuează serviciul militar, avînd gradul de sublocotenent. După absolvirea Facultății de Drept din București este judecător stagiar la Judecătorii din țară (Răchițele - Argeș; Casimcea - Tulcea; Ghergani - Tîrgoviște), ca, în 1913 să ocupe postul de ajutor de grefier la Înalta Curte de Casație. Din aceeași biografie mai reținem participarea la campania din Bulgaria (Războiul Balcanic), iar în timpul primei conflagrații mondiale îl aflăm la Bîrlad, apoi la Iași, activînd în Administrație.
Cariera literară a acelui care semna Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, cunoscut apoi sub pseudonimul de Urmuz, a fost ceva de natură  fulgurantă, primele proze le citea familiei și unor prieteni, lecturarea acestor foi de hîrtie iscînd adevărate cascade de haz, metafizica din compunerea lor constituind o piatră de încercare odată cu impactul acestora asupra spiritului uman. Detronînd tipare vechi în arta scrisului literar, Urmuz s-a dovedit a fi un reprezentant al scriitorilor avangardiști români, un precursor al suprarealismului și al literaturii absurdului. Prin apariția sa bizară, greu de controlat în substratul de aprehensiune al conceptului de viață personală, o adevărată coloană de idei și de imagini s-a fracturat, literatura propusă de Urmuz părînd lipsită de sens, la o vedere superficială, devenea captivantă prin sensurile care refuzau biocenoza facilă.
Nefiind interesat de publicarea scrierilor sale, care ar fi rămas, poate, în anonimat, salvarea s-a numit Tudor Arghezi – poetul Cuvintelor potrivite, care, fascinat de limbajul introvertit, alambicat și cu valențe de absurd, i-a publicat în anul 1922,  în revista „Cugetul românesc”, două lucrări: „Pîlnia și Stamate” și „Ismail și Turnavitu”.  Alte scrieri aveau să fie tipărite după moartea sa tragică: „Emil Gayk”, „Plecarea în străinătate”, „Catadi și Dragomir” – în revista „Punct” – 1925, „Algazi și Grummer” – în „Bilete de papagal” – 1928, și altele.
Scriitori aparținînd curentului literar Dada, Geo Bogza și Sașa Pană, au cinstit memoria ermeticului Urmuz, primul dînd numele de Urmuz unei reviste de avangardă (1928) – Cîmpina; cel de-al doilea, consacrîndu-i un întreg număr al revistei „UNU” (31/1930), la editura acesteia, Sașa Pană tipărește, în același an, primul volum de autor, semnat Urmuz. Tot datorită lui, mult mai tîrziu, în 1970, vede lumina tiparului volumul „Pagini bizare”, care ne prilejuiește contactul cu producția literară a acestui Urmuz, răscolitor al tradiției literare autohtone și nu numai.
Începutul Secolului XX, pe lîngă schimbările radicale din sînul multor națiuni și popoare (din punct de vedere politic, social, economic și chiar geografic), vine cu un vîrf metamorfozat într-un ciclu de abordări inedite pe tărîmul literar. E vremea etalării unor curente literare care vor avea darul să surprindă lumea literelor, dar și pe cititorul nevizat, noutatea acestora și impactul (căutat  ca atare), asupra mediului literar și intelectual din România aveau să creeze dezbateri aprinse, dar și enigme criptice, greu de descifrat de oricine. Noul val și noua modă din literatură este bine descifrată de George Călinescu în a sa monumentală Istorie a Literaturii Române unde, la capitolul Dadaiști. Suprarealiști. Hermetici., în cadre limitate, dar suculente, exemplifică, pe viu, pleiada de autori pe care-i încadrează în aceste categorii (direcții literare). După Tristian Tzara, al cărui Dadaism, George Călinescu îl cataloghează astfel: „Dadaismul nu era decît o mistificație și o demonstrație estetică negativă”, simțind apoi nevoia să lărgească viziunea asupra fenomenului, scrie: „Din oroarea de academism se refuza nu numai orice artă și orice tehnică, dar și acele organizațiuni pe care imaginația, coerentă de la sine, le-ar fi introdus  automat în elementele disparate”, marele critic îl aduce în lumina reflectoarelor pe Urmuz.
Încă din primul rînd, George Călinescu pune punctul pe i, fixînd astfel un reper literar autohton: „Suprarealismul este, prin Urmuz, anterior celui francez și independent”. În epocă, această clasificare (și clarificare) a avut darul să limpezească apele Istoriei noastre literare, într-un domeniu de profundă reputație literară. Adept al pragmatismului în artă, criticul literar nu subscrie, de data aceasta, la opera literară a lui Urmuz, pentru el „suprarealiștii au arătat un mare interes pentru divagațiile onirice infantile ori pentru delirurile paranoicilor, transcriindu-le și paștișîndu-le”. Revenind la subiect, George Călinescu explică: „Urmuz, pe adevăratul nume Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, nu era deloc un nebun, cum ar fi dispuși filistinii să-l socotească, deși s-a sinucis, de altfel cu o filozofie foarte în spiritul veacului”. Mai departe, în crochiul pe care-l face lui Urmuz, conchide: „Numai pentru a-și distra frații și surorile, Urnuz compune niște false automatisme, parodiind academismul prozei curente”.
Conform cu principiul său, acela de a ilustra portretul literar al celui cuprins în marea sa carte a criticii literare românești, și în cazul de față George Călinescu publică o lucrare în versuri, cu următoarea prezentare: „Urmuz a făcut și o fabulă condusă după canonul clasic, dar fără sens”: „Cică niște cronicari/ Duceau lipsă de șalvari,/ Și-au rugat pe Rapaport/ Să le dea un pașaport./ Rapaport cel drăgălaș/ Juca un carambolaj,/ Neștiind că Aristotel/ Nu văzuse ostropel./ «Galileu! O, Galileu!»/ Strigă el atunci mereu –/ «Nu mai trage de urechi/ Ale tale ghete vechi...»/ Galileu scoate-o sinteză/ Din redingota franceză,/ Și exclamă: «Saraffof,/ Servește-te de cartof!»/ Morala/ Pelicanul sau babița“.
Cum comentează „divinul critic” fabula de mai sus? Cu malițiozitatea-i recunoscută, Călinescu scrie: „De bună seamă, acestea nu sînt decît glume inteligente, și nimeni nu pretinde a le vîrî în marea literatură”, dar, în continuare, schimbă registrul, arătînd partea bună a lucrurilor: „Ele au avut însă o neașteptată înrîurire și au slujit la lărgirea conștiinței estetice”.
Citind, mai cu seamă, proza lui Urmuz, dincolo de încrengătura unei dezordini semantice și dincolo de marja de autoironie cu care își drapează personajele, chiar aducînd parodia în prim-plan, te afli de parcă ai fi în fața unei oglinzi – o parte convexă, alta concavă – în care figura umană e antifigură, precum Urmuz își definește literatura sa ca antiliteratură. Și, totuși, limbajul suprarealist, impregnat cu formele unui ludic abracadabrant, reflectă o lume aparte, care nu poate fi înțeleasă decît prin cheia dezincronizării de realitatea înconjurătoare. Imposibila alăturare de situații arbitrare și revolute, într-o hermeneutică vetustă – care se întîlnește des la Urmuz, ca o foaie de parcurs generală – ar fi imposibil de adaptat la un alt tip de scriitor, indiferent în ce stil, adică mai puțin „ortodox”, și-ar concepe opera sa literară. Ceea ce la noi este anti-artă, la Urmuz este concepția exhaustivă prin care arată lumii revolta lui împotriva canoanelor literare, preferînd zborul întortocheat al oniricului, astfel cum reiese și din acest pasaj reprodus din romanul în patru părți „Pîlnia și Stamate”, unde pleacă de la descrierea anodină a unui apartament, dar în ce fel ne scufundă într-o arhitectură supranaturală și încărcată cu arabescuri literare, etalate ca pe o tipsie de argint viu  înșelător:
„Un apartament bine aerisit, compus din trei încăperi principale, avînd terasă cu geamlîc și sonerie. În față, salonul somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă din stejar masiv, strîns înfășurată în cearșafuri ude. O masă fără picioare, la mijloc, bazată pe calcule și probabilități, suportă un vas ce conține esență a «lucrului de sine», un cățel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ținînd în mînă o sintaxă și... 20 de bani bacșiș... Restul nu prezintă nici o importanță. Trebuiește însă reținut că această cameră, vecinic pătrunsă de întuneric, nu are nici uși, nici ferestre și nu comunică cu lumea din afară decît prin ajutorul unui tub, prin care uneori iese fum și prin care se poate vedea, în timpul nopții, cele șapte emisfere ale lui Ptolomeu, iar în timpul zilei doi oameni care coboară din maimuță și un șir finit de bame uscate, alături de Auto-Cosmosul infinit și inutil”.
Absurd, supranatural, bizar, suprarealist... totul, marca Urmuz...
Ziua fatală
Ziua de 23 noiembrie 1923, deci exact acum 100 de ani, avea să consemneze, printre alte cazuri sociale, o sinucidere misterioasă, complet gratuită, după cum aveau să constate autoritățile timpului. Ce se întîmplase? După ce a ieșit dintr-un local din centrul Bucureștilor, un tînăr se îndreaptă spre șoseaua Kiseleff, căută un loc mai ferit (un boschet) și, ajuns acolo, scoate un revolver dintr-un buzunar și se împușcă în tîmplă, decesul survenind pe loc. Sosind la fața locului, poliția avea să descopere identitatea nefericitului sinucigaș – Demetru Dem. Demetrescu- Buzău, cunoscut în cercurile literare din București drept Urmuz.
Pentru pătrunderea în atmosfera tragică a momentului, iată reproducerea documentului original, întocmit de un comisar cu acest prilej, păstrînd ortografia respectivă: „Noi N. Dezideratu, comisar de poliție, șeful cir. 3 perif. București. Ni s-a raportat de către sergent că pe șoseaua Kiseleff, în dosul Bufetului, într-un boschet se găsește un om împușcat. Imediat ne-am deplasat în localitate și aici în dosul boschetului, într-un boschet în apropiere de șoseaua Jianu colț cu str. D-tru Ghica în adevăr am găsit un individ culcat pe pămînt cu fața în sus mort împușcat în tîmpla dreaptă iar în mîna dreaptă ținea un revolver marca S.T.M. îmbrăcat în haine gri și pardesiu deasemenea gri cu vergi, ghete negre și pălărie, maron la percheziția făcută s-a găsit asupra lui mai multe notițe, scrisori și o carte de membru nr. 10436 a soc. Funcționarilor publici pe umele D.Demetrescu-Buzău, ajutor grefier Casație, precum și suma de 943 (nouă sute patr. și trei) într-un port moneu de culoare neagră tot asupra-i s-a mai găsit un ceasornic de aur fără capac și două chei. Decedatul se numește D.Demetrescu-Buzău cu domiciliul în str. Apolodor 13 unde își are familia și s-a sinucis. S-a prezentat d-l Stoicescu funcționar superior în ministerul de Industrie și Comerț, cumnat cu numitul. După ce reprezentantul familiei ia cunoștință de caz din care rezultă că D-l Demetrescu-Buzău grefier la Curtea de Casație București, în ultimul timp suferea de nervi în ultimul grad, boală care, l-a determinat să-și curme viața”.
Ca într-un carusel al absurdului (gen preferat de cel decedat), presa din zilele următore acestui incident fatal, anunța, în unanimitate, moartea unui grefier – funcționar al Statului român – fără ca cineva să-i recunoască statutul de scriitor, în toate anunțurile se făcea trimitere la motivele sinuciderii: „La el s-au găsit mai multe scrisori, în care arăta că își curmă firul vieții din cauza unei paralizii ce-o căpătase de cîtva timp, care îi transformase viața într-un adevărat chin”. Chiar și în necrologul semnat de bunul său prieten, actorul și dramaturgul George Ciprian, se făcea trimitere la o gravă problemă de sănătate:
„o boală nemiloasă, ale cărei progrese repezi îl alarmase și îl demoraliza cu totul”. Cred că problematica stării psihice a lui Urmuz (în afară de rezumatul evidențiat de unele scrieri ale acestuia), rezidă cel mai clar din unele declarații ale surorii lui, Eliza Vorvoreanu, care descrie astfel derapajul din viața fratelui său: „Urmuz era tot mai afectat de vidul interior care se căscase în el, de o golire de sens a cuvintelor și actelor proprii. Începe acum să-l chinuie inutilitatea existenței umane: supunerea oarbă unui destin pe care omul nu-l poate înfrînge. Să fii creat ca puterea ta de muncă s-o închini agonisirii hranei zilnice, să-ți irosești timpul destinat vieții pentru menținerea trupului supus morții. Ar fi trebuit ca tot ceea ce ți s-a dat mai bun, mai frumos – viața – să fie sortită făuririi operelor de artă”.
După ce am făcut cunoștință și cu acest episod tragic din scurta viață a funcționarului public D.Demetrescu-Buzău, explozia europeană, și nu numai, a perceperii scrierilor lui Urmuz, ca un liant de legătură între epoci și curente literare, capătă proporții cosmice într-o încercare de adaptabilitate la un discurs ezoteric și încifrat. Dar zborul Paginilor bizare nu mai putea fi oprit, Secolul XX avea nevoie de o deschidere de noi coloane de inspirație metafizică, redată ochiului sub forma unui adevărat fluviu de paradigme inversate și de inoculări cu „argintul viu” al distilăriei prozei urmuziene a umplerii unui gol într-o literatură vetustă și de un clasicism care devenea, pe alocuri, obosit. Ca un fel de recompensă pentru lipsa recunoașterii antume, după moartea autorului, scrierile lui Urmuz au făcut valuri în istoriografia literaturii universale, fiind revendicate – pe toate meridianele și paralelele Globului – de la suprarealiști, trecînd prin dadaiști, și cultivate chiar de un sector din partea adepților postmodernismului. Astfel, un rebel al literaturii noastre  a ajuns un reper al literaturii universale, depășind cu mult sfera literaturii pure, „modelul” Urmuz fiind transferat în varii domenii artistice, precum muzica, pictura sau sculptura.
Urmuz în actualitatea românească
Anul 2023, cu cele două evenimente esențiale din scurta viață a lui Urmuz – nașterea (17 martie 1883 – 140 de ani); moartea – 23 noiembrie 1923 – 100 de ani), nu putea trece fără ca viața literară din România anului 2023 să nu reflecte viața și opera celui a cărui viață și creație s-au petrecut între cele două borne de calendar amintite. La tema în cauză, primele entități care au reacționat au fost cele din localitatea natală, recte municipiul Curtea de Argeș: Consiliul Județean, Primăria din Curtea de Argeș, academicianul Gheorghe Păun, om al locului și Ministerul Culturii. În primăvara acestui an, la Curtea de Argeș a avut loc Simpozionul internațional „URMUZ 140 – 100” – eveniment ce a deschis, practic, Anul Internațional Urmuz, încheiat în această lună, cu o ceremonie organizată la locul de veci al scriitorului, din cimitirul Bellu din București. Printre personalitățile care au participat la acest Simpozion s-au numărat președintele Academiei Române, acad. Ioan Aurel Pop, Giovani Rotiroti, profesor universitar de limba și literatura română la Universitatea
„Lʼ Orientale” din Napoli, traducător și editor și alții. Tot cu acest prilej a fost vernisată Expoziția „Urmuz în arta grafică internațională”, în care pictori și graficieni din 60 de țări au prezentat 140 de interpretări plastice, diferite, inspirate din portretul fizic al lui Urmuz. Tot în acest context, Consiliul Județean Argeș a editat Albumul filatelic aniversar „Pe Argeș în sus – De la meșterul Manole la Urmuz”.
Promotor al dezvoltării cercetărilor și mitului operei lui Urmuz, acad. Gheorghe Păun, autor al volumului de eseuri „La curtea lui Urmuz” și al altor volume dedicate acestui subiect, caracteriza astfel sensul scrierilor lui Urmuz: „Ne aflăm în lumea urmuziană în care sîntem tot mai adînc scufundați, atît de adînc încît nu ne mai dăm seama că alegerile noastre sînt obligate să distingă între pelican și babiță, iar noi, de fapt, nu mai știm care-i una și care alta”.
Într-adevăr, dacă stăm și ne gîndim un pic la realitatea zilelor noastre, vom constata absurditatea politicii guvernanților noștri, alături de unele hotărîri bizare pe care Guvernul și Parlamentul le adoptă, suprarealismul și tragicul cu care ne denaturează adevărul și ne distrug viața.
Tot în Curtea de Argeș, și tot
la inițiativa acad. Gheorghe Păun, a fost dezvelit un bust reprezentîndu-l pe Urmuz, lucrare ce aparține scul­ptorului Radu Adrian. Monumentul, o siluetă stilizată, este așezat în fața Primăriei municipiului, poziționat în fața plăcii de bronz cu chipul lui Urmuz, în apropierea cafenelei „La Urmuz”, pe locul în care a fost casa natală a celui ce avea să devină un nume celebru – Urmuz.
În seria manifestărilor din cadrul „Anului Urmuz” – un evantai de evenimente, cu participarea multiplă a celor amintiți mai sus, la care s-au adăugat și Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, precum și Muzeul Național al Literaturii Române, am mai consemnat manifestarea de miercuri, 25 octombrie, de la Biblioteca Metropolitană București, unde s-a vernisat Expoziția de portrete ale lui Urmuz, văzut de graficienii lumii (repetarea, la altă scară, a Expoziției din primăvară de la Curtea de Argeș), prilej cu care au fost prezentate o serie de cărți ale Editurii „Biscara” premiate la un concurs avînd ca motto un text al lui Urmuz, din povestirea „Puțină metafizică și astronomie”; vineri, 10 noiembrie, la Biblioteca Centrală Universitară din București, în organizarea MNLR, a captivat atenția un inedit program muzical – „Urmuzica și literatura”, înnobilat de compozițiile Laurei Manolache, Violetei Dinescu și ale lui Laurențiu Beldean, aduse în scenă de un grup de muzicieni din orașul de la poalele Tîmpei, condus de Mihaela Buhaiciuc, unde s-a interpretat și o lucrare inspirată după o partitură originală a lui Urmuz, singura salvată de la dispariție; marți, 14 noiembrie, la Centrul de Cultură al Artei „George Topîrceanu” din Curtea de Argeș s-a deschis Expoziția de portrete ale lui Urmuz (curator artistul plastic bistrițean Lucian Dobîrtă); în paralel, Expoziția artistului plastic din Brazilia Joan Bosco, intitulată „Mari scriitori ai lumii” (curator ploieșteanul Nicolae Ioniță), în care vor putea fi admirate portrete ale lui Urmuz, dar și al altor mari scriitori români.
În fine, joi 23 noiembrie (de notat că acest număr al revistei noastre a apărut pe 21 noiembrie), se va desfășura, la București, Cimitirul Bellu, la mormîntul lui Urmuz, o slujbă de pomenire la comemorarea unui secol de la moartea acestuia.
Acesta a fost „Anul 2023 – anul Urmuz” – un inedit fenomen al culturii românești de internaționalizare a „urmuzianismului”, ca fenomen literar cu amprentă nefigurativă, care aduce în discuție valorificarea posterității literare a unui autor, indiferent pe ce treaptă de receptare s-a situat opera acestuia pe timpul vieții lui. Pentru a încheia acest articol într-o notă de competență autentică literară, mi-am propus să-l citez pe Eugen Ionescu (protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze), în acest caz atît de întortocheat: „Este Urmuz un suprarealist autentic? Poate că, deoarece nu părăsește niciodată luciditatea sa ironică, e numai un caraghios, un frate spiritual al lui Jarry? Sau, încă, dacă vrem să descoperim oarecare implicații, poate fi considerat un fel de Kafka mai mecanic și mai grotesc? Suprarealiștii din România îl revendică șef de coloană. În orice caz, Urmuz este într-adevăr unul din premergătorii revoltei literare universale, unul din profeții dislocării formelor sociale, ale gîndirii și ale limbajului din lumea asta, care, astăzi, sub ochii noștri, se dezagregă, absurdă ca și eroii autorului nostru”.
Iată, în sinteză, „revolta literelor” în paginile lui Urmuz!
GEO CIOLCAN