Universul spiritual al epigramistului
  • 23-01-2021
  • 0 Comentarii
  • 575
  • 1

Cuvîntul epigramist nu ne duce, în primă instanță, la definirea lui conform teoriei literaturii, ci la epigramistul propriu-zis care poartă nume bine cunoscut. Și nu doar la unu, ci la mai mulți, la nume care țîșnesc, parcă, în mintea noastră nd le auzim: Cincinat, Păstorel, Quintușii, Al. Clenciu, N. Ghițescu ș.a. Totuși, pentru ca iubitorii acestei specii literare, numită epigramă, să pătrundă în specificul ei, nu e rău să-și facă o idee, să cunoască particularitățile, structura, spiritul celui care mînuiește condeiul ascuțit cu care o pune pe hîrtie.

Epigramistul este un autor dotat cu har și cu condei, dar e și stăruitor în „pritoceală” ca să moșească poanta, scriind epigrame demne de a ieși cu ele în față. Este un creator cu personalitate distinctă printre scriitori pentru că un epigramist adevărat este un scriitor adevărat și nu unul oarecare, ci un scriitor aparte, pentru că orice epigramist este scriitor, dar nu orice scriitor poate fi epigramist. Ca orice artist, cum spunea neuitatul Toma Caragiu, el întîi se naște și numai după aceea se face. Se naște, dar se construiește și se reconstruiește singur, prin strădania continuă a condeiului și a minții, în tiparul dat de capitalul genetic. Îl caracterizează, în mod preponderent, umorul, istețimea, simțul de observație ascuțit. E un autor dotat cu har și cu condei, dar e și stăruitor în „pritoceala” care să moșească poanta, scriind epigrame demne de a ieși cu ele în față. El nu este un om pe care-l definește neapărat rîsul, el e bucuros cînd declanșează rîsul și energia spirituală, buna dispoziție la alții. Și numai un om serios, în sensul larg al cuvîntului, este dotat cu asemenea însușiri. Acestea implică înzestrări precum darul comunicării, vigoare intelectuală și rigoare în mînuirea condeiului. Deși fire temperamentală, epigramistul dă dovadă de iubire față de oameni, pe care-i vrea buni și corecți, prin foamea de cuvînt îi determină să se retrăiască, prin forța rostirii face să crească în cititor un copac calm, înfruntînd iubirea prin zîmbet sau rîs. Orice cuvînt pus în catren trece prin mintea și sufletul său prin exercițiul efortului susținut. În aceste vremuri, în epoca internetului în care tineretul nu știe ce e o carte (mai exact, o carte a unui scriitor clasic român), nu are acel sentiment extraordinar de a fi singur cu un autor ca astfel să nu ajungă la degradare sufletească, epigramistul îi pune la îndemînă o formă literară scurtă, percutantă, care animă spiritul și, de multe ori, induce starea de bine și de bună dispoziție.

Îndrăznesc să fac o afirmație care, poate, va frapa spiritul unor cititori: epigramistul viețuiește pe aceste meleaguri românești din vechime, de cînd există creația populară orală și el se impune odată cu progresul culturii noastre. Caragiale, în „Cîteva păreri” subliniind cît de puternică e tradiția literaturii populare, ceea ce e inoculat în fibra ființei noastre de român, amintește și de catrenul popular: „Auzim patru versuri populare în care prosodia este cu desăvîrșire nesocotită, rima imposibilă, vedem o scenă de clovni de o simplitate cît s-ar putea mai primitivă, ori un cap afumat de sfînt bizantin, care șade bățos între două coloane și găsim la ele, fără multă osteneală, ceea ce nici epopeea, nici drama, nici tabloul nu ne-au putut da” (OPERE,  vol. 3, ESPLA, 1952, p.255). Dacă facem abstracție de cronicari, catrenele scrise de primii scriitori români se deosebeau foarte puțin de folclor. Să-l luăm exemplu pe Prale (1769-1847), care a rămas în literatură cu un singur epitaf:

Toată grija mi-am luat

Și de lume am scăpat,

Eu de dînsa, ea de mine

Și să ne fie de bine.

Sînt și alte nenumărate exemple, care atestă legătura intrinsecă a primilor autori cu literatura populară, printre alții, Iancu Văcărescu (1792-1863), Anton Pann (1796-1866) cu al său renumit epitaf

Aici zace nevastă-mea

din bună norocire,

zace-atît pentru a mea

cît și a ei liniștire

(foarte asemănător cu cel scris de tatăl lui Clément Marot, la sfîrșitul Secolului al XV-lea: Ci gît ma femme, oh, qu’il est bien/ Pour son bonheur et pour le mien), la Al. Donici (1806-1866)

Sub piatra asta zace

Un doctor învățat

Cu moartea lui de moarte

Pre mulți el a scăpat

la Al. Hrisoverghi (1811-1837) care, deși a trăit numai 26 de ani, a lăsat cîteva creații epigramatice valoroase, printre care

      Domnului XXX

Toți îți par că-s nătărăi,

Dar nu-i lucru de mirare

Căci galbene îi par toate

Celui ce-are gălbinare

sau la Ion Catina (1828-1851), care s-a stins la 23 de ani lăsînd cîteva creații literare, printre care și următorul catren, adresat domnitorului, publicat în „Pruncul român”, catren care a cunoscut circulație liberă:

Ia-ți lădița și domnița

Și te cară azi din țară

Căci românii nu-l mai vor

Pe Bibescu domnitor!

Sînt autori care au cunoscut catrene umoristice populare, proverbe versificate, ghicitori etc, precum

Mîndra cînd mi-e rumenită

Cu 300 nu-i plătită

Dar, cînd se desrumenește

Nici un ban nu mai plătește!

 

Cîte fete sînt la joc

Toate-s strîmbe de mijloc

Numai mîndruleaua mea

E dreaptă ca secera.

Numărul de epigramiști care ară literatura română, odată cu apariția presei și, în special, a publicațiilor de umor, scoase de N.T. Orășanu (creatorul primei reviste de umor – „Țînțarul”, la 28 februarie 1859, cel ce domină timp de trei decenii acest gen de presă, considerat de G. Călinescu imitatorul lui Béranger), Hașdeu, Caragiale ș.a., este considerabil. La sfîrșitul Secolului XIX apar primele volume cu titlul EPIGRAME. Odată cu pregătirea tinerilor în Occident se produce o deschidere a orizontului cultural, și spiritul românului nu putea să rămînă indiferent la influența literaturilor occidentale – în special a celei franceze – care, găsind aici germenii primitori, au dus la nașterea epigramei culte. Și, de-a lungul timpului, flacăra epigramei s-a stins încetul cu încetul în Occident, unde predomină gluma, bancul, caricatura, dar cărbunii, odată aprinși la români, sînt alimentați pînă la incendierea spiritului umoristic, astfel încît, în contemporaneitate, această specie lirică înflorește, cu predilecție, la acest popor și la fiii lui, oriunde s-ar afla. Responsabilitatea care-i revine epigramistului e cu atît mai mare, cu cît el e dator s-o mențină la nivelul atins, în secolele trecute, în propria literatură și, mai ales, să-i asigure progresul și să-i respecte statutul. El e singurul garant al îndeplinirii acestor cerințe.

Ca orice creator, prin ceea ce scrie, epigramistul se adîncește în gîndurile sale, se reconstruiește pe sine, se descifrează, iar cititorul răspunde la întrebări pe care nu și le pusese mai înainte. Iată o Axiomă

Nu intră nici la blînd îndemn,

Nici la poruncă de satrap,

Chiar orice cui în orice lemn,

Chiar orice gînd în orice cap! (Sorin Pavel)

Personalitatea epigramistului se devoalează prin înseși epigramele sale – oglinzi ale profilului său ca reprezentant al unui timp istoric, ca om cu un anumit statut existențial, etic, de educație, de cultură etc. Totuși, aspectul care iese, de la început, în evidență, este darul, aptitudinea, capacitatea de epigramist autentic. Mulți glumesc versificat sau versifică bancuri păstrînd chiar și dialogul, în spațiul restrîns al catrenului, însă calea dintre aceste improvizații și adevărata epigramă este parcursă de cei cu talent specific epigramistului, adică înclinație de umorist cu ingeniozitate, „meșter” în tehnica versificării și concentrării, în puține versuri, a unei idei cu nuanțele ei aparent contradictorii, cu o demonstrație logică surprinzătoare, menită să conducă la întorsătura din final, care produce scînteia poantei. Pentru că epigramistul de vocație este cu adevărat spiritual, aduce imagini noi și ingenioase. Unui începător care simte chemarea spre epigramă i se cere  multă muncă pe text. Rareori „o brodește” de la început, cum se întîmplă la improvizațiile pe loc, dar – pentru că există totdeauna un dar, adică il y a toujours un mais, chiar doi mais – performanța, în asemenea cazuri, le reușește celor cu multă experiență,adică marilor epigramiști. Iată un exemplu: cînd Al. Clenciu l-a văzut pe Ion Larian Postolache (1916-1997) îmbrăcat cu o haină din piele de vițel, i-a „trîntit-o”:

Prieteni, adevăr zic vouă

Învăpăiatul menestrel

Arată-n haină de vițel

Ca un poet la poarta nouă!

Postolache, dă replica după cinci minute:

Se-ntîmplă, mai ales cînd plouă,

Să mă apuce-o boală grea

Ce mă preschimbă-n poartă nouă

Cînd Clenciu stă în fața mea.

Așa iau naștere și duelurile epigramatice. Se poate întîmpla, însă, și al doilea dar, și nu numai la autorii mai puțin experimentați, ca improvizațiile să rănă ca atare. Într-o însemnare din 3 noiembrie 1928, referitoare la scrisul său, Mateiu Caragiale (1885-1936) își exprimă satisfacția pe care i-o dă „dificultatea învinsă” („celle de la difficulté vaincue“), adică „umplerea unui gol care pornește dintr-un punct al începutului”. (Cf. Marian Papahagi, Eros și utopie, Ed. Cartea Românească, 1980, p.52). Epigramistul se luptă cu ideea, cu vocabularul, dar și cu eul său pentru „a învinge dificultatea”. Condeiul se liniștește cînd se potolește furtuna frunții în concordanță cu structura sa spirituală. Unui epigramist mai puțin experimentat i se cere multă lectură în domeniu, care să-i ofere modele de urmat, o anumită înțelegere a valorii și, mai ales, a lipsei de valoare a unor așa-zise „epigrame” publicate sub această denumire, pentru că și în acest domeniu există „corupție”: autorul e corupt de dorința de a se face cunoscut cu orice preț. Deci, în ultimă instanță, i se cere onestitate, conștiința propriilor posibilități, facultatea de a evalua calitatea a ceea ce  el însuși pune pe hîrtie sub denumirea de epigrame. Am mai spus-o și-o mai spun, să nu se uite vorba lui Cănăvoiu (1938-1992) din Tîrgu Jiu:

De nu scrii epigrame bune, roiu!

Notează bancuri că le prinzi ușor

Și nu uita ce-a spus chiar Cănăvoiu:

E greu să fii major… în gen minor.

Scrierea unei epigrame presupune o tensiune spirituală benefică și un efort în același timp. Un efort care se revarsă în reușita epigramei, a  versului „descîntat”/frămîntat, a ingeniozității întoarcerii „macazului” ideii care să motiveze poanta. Pătruns de această energie, epigramistului i se încarcă bateriile, antrenînd întreaga lui ființă. Epigrama, odată creată, este ca o nouă renaștere.

Odată poanta ivită în minte, gîndirea epigramistului procesează ideea receptată, alege expresia adecvată în care se poate încadra/spune cuvintele și adaptarea lor la mecanismul logic pentru realizarea întorsăturii generatoare de poantă. Pentru că epigrama  cuprinde tot spectrul spiritual, toate nuanțele de sens și conotații ale literaturii: de la judecata de valoare, la mimarea naivității, de la umorul specific românului, la ironie și satiră.

Adunînd impresii, aspecte selectate cu spiritul de observații specific, peregrinînd cu gîndul în lumea ideilor fulgurante sau căutate de „potrivirea” necesară „moșirii” poantei (mecanismului epigramatic), epigramistul se adîncește în sine și reușește să se cunoască, să se autodescifreze, ajungînd la o trăire personală a judecăților de valoare pe care le exprimă și le transmite receptorului ca-ntr-un fel de dialog monologat. Prin aceasta, creatorul își manifestă firea umană, prețuirea față de oamenii în mijlocul cărora viețuiește, prețuirea față de acel bine și frumos, conștient de opoziția apreciere pozitivă ~ apreciere negativă, vizînd aspecte din varii domenii. De la nici un epigramist nu lipsește tema femeia eterna poveste, în cele mai neașteptate împrejurări dar, mai ales, privind aspectul ei, cochetăria, infidelitatea (că dumnealui e sfînt, Doamne iartă-mă) sau rolul ei de soacră

Zice nora către soacră

Cum c-ar fi o poamă acră,

Dar și soacra vrea să spună

C-are-o noră… poamă bună! (V. Matei)

Dr. ELIS RÂPEANU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite