
- 23-01-2021
- 0 Comentarii
- 575
- 1
Epigramistul
este un autor dotat cu har și cu condei, dar e și stăruitor în „pritoceală” ca să moșească poanta, scriind epigrame
demne de a ieși cu ele în față. Este un creator cu personalitate distinctă
printre scriitori pentru că un epigramist adevărat este un scriitor adevărat și
nu unul oarecare, ci un scriitor aparte, pentru că orice epigramist este
scriitor, dar nu orice scriitor poate fi epigramist. Ca orice artist, cum
spunea neuitatul Toma Caragiu, el întîi se naște și numai după aceea se face. Se naște, dar se
construiește și se reconstruiește singur, prin strădania continuă a condeiului
și a minții, în tiparul dat de capitalul genetic. Îl caracterizează, în mod
preponderent, umorul, istețimea, simțul de observație ascuțit. E un autor dotat
cu har și cu condei, dar e și stăruitor în „pritoceala” care să moșească
poanta, scriind epigrame demne de a ieși cu ele în față. El nu este un om pe
care-l definește neapărat rîsul, el e bucuros cînd declanșează rîsul și energia spirituală, buna dispoziție la alții. Și numai un om serios,
în sensul larg al cuvîntului, este dotat cu asemenea însușiri. Acestea implică înzestrări precum
darul comunicării, vigoare intelectuală și rigoare în mînuirea condeiului. Deși fire temperamentală,
epigramistul dă dovadă de iubire față de oameni, pe care-i vrea buni și
corecți, prin foamea de cuvînt îi determină să se retrăiască, prin forța rostirii face să crească în
cititor un copac calm, înfruntînd iubirea prin zîmbet sau rîs. Orice cuvînt pus în catren trece prin mintea
și sufletul său prin exercițiul efortului susținut. În aceste vremuri, în epoca
internetului în care tineretul nu știe ce e o carte (mai exact, o carte a unui
scriitor clasic român), nu are acel sentiment extraordinar de a fi singur cu un
autor ca astfel să nu ajungă la degradare sufletească, epigramistul îi pune la
îndemînă o formă
literară scurtă, percutantă, care animă spiritul și, de multe ori, induce starea de bine și de bună dispoziție.
Îndrăznesc să fac o
afirmație care, poate, va frapa spiritul unor
cititori: epigramistul viețuiește pe aceste meleaguri românești din vechime, de cînd există creația populară orală și el se impune odată cu progresul
culturii noastre. Caragiale, în „Cîteva păreri” subliniind cît de puternică e tradiția literaturii populare, ceea ce e
inoculat în fibra ființei noastre de român, amintește și de catrenul popular:
„Auzim patru versuri populare în care prosodia este cu desăvîrșire nesocotită, rima imposibilă,
vedem o scenă de clovni de o simplitate cît s-ar putea mai primitivă, ori un cap afumat de sfînt bizantin, care șade bățos între
două coloane și găsim la ele, fără multă osteneală, ceea ce nici epopeea, nici
drama, nici tabloul nu ne-au putut da” (OPERE,
vol. 3, ESPLA, 1952, p.255). Dacă facem abstracție de cronicari,
catrenele scrise de primii scriitori români se deosebeau foarte puțin de
folclor. Să-l luăm exemplu pe Prale (1769-1847), care a rămas în
literatură cu un singur epitaf:
Toată grija mi-am luat
Și de lume am
scăpat,
Eu de dînsa, ea
de mine
Și să ne fie de bine.
Sînt și alte nenumărate exemple, care atestă legătura
intrinsecă a primilor autori cu literatura populară, printre alții, Iancu
Văcărescu (1792-1863), Anton Pann (1796-1866) cu al său renumit
epitaf
Aici zace nevastă-mea
din bună norocire,
zace-atît pentru
a mea
cît și a ei liniștire
(foarte asemănător cu cel scris
de tatăl lui Clément Marot, la sfîrșitul Secolului
al XV-lea: Ci gît ma femme, oh, qu’il est bien/ Pour son bonheur et pour
le mien), la Al. Donici (1806-1866)
Sub piatra asta zace
Un doctor învățat
Cu moartea lui de moarte
Pre mulți el a scăpat
la Al. Hrisoverghi
(1811-1837) care, deși a trăit numai 26 de ani, a lăsat cîteva
creații epigramatice valoroase, printre care
Domnului XXX
Toți îți par că-s nătărăi,
Dar nu-i lucru de mirare
Căci galbene îi par toate
Celui ce-are gălbinare
sau la Ion Catina
(1828-1851), care s-a stins la 23 de ani lăsînd cîteva
creații literare, printre care și următorul catren, adresat domnitorului,
publicat în „Pruncul român”, catren care a cunoscut circulație liberă:
Ia-ți lădița și domnița
Și te cară azi din țară
Căci românii nu-l mai vor
Pe Bibescu domnitor!
Sînt autori care au cunoscut catrene umoristice populare,
proverbe versificate, ghicitori etc, precum
Mîndra cînd mi-e
rumenită
Cu 300 nu-i plătită
Dar, cînd se desrumenește
Nici un ban nu mai plătește!
Cîte fete sînt la
joc
Toate-s strîmbe de
mijloc
Numai mîndruleaua
mea
E dreaptă ca secera.
Numărul de epigramiști care ară
literatura română, odată
cu apariția presei
și, în special,
a publicațiilor de umor, scoase de N.T. Orășanu (creatorul
primei reviste de umor – „Țînțarul”, la 28
februarie 1859, cel ce domină timp de trei decenii acest gen de presă,
considerat de G. Călinescu imitatorul lui Béranger), Hașdeu,
Caragiale ș.a., este considerabil. La sfîrșitul Secolului
XIX apar primele volume cu titlul EPIGRAME. Odată cu pregătirea tinerilor în
Occident se produce o deschidere a orizontului cultural, și spiritul românului
nu putea să rămînă indiferent la influența literaturilor
occidentale – în special a celei franceze – care, găsind aici germenii
primitori, au dus la nașterea epigramei culte. Și, de-a lungul timpului,
flacăra epigramei s-a stins încetul cu încetul în Occident, unde predomină
gluma, bancul, caricatura, dar cărbunii, odată aprinși la români, sînt
alimentați pînă la incendierea spiritului umoristic, astfel încît, în
contemporaneitate, această specie lirică înflorește, cu predilecție, la acest
popor și la fiii lui, oriunde s-ar afla. Responsabilitatea care-i revine
epigramistului e cu atît mai mare, cu cît el e
dator s-o mențină la nivelul atins, în secolele trecute, în propria literatură
și, mai ales, să-i asigure progresul și să-i respecte statutul. El e singurul
garant al îndeplinirii acestor cerințe.
Ca orice creator, prin ceea ce
scrie, epigramistul se adîncește în gîndurile
sale, se reconstruiește pe sine, se descifrează, iar cititorul răspunde la
întrebări pe care nu și le pusese mai înainte. Iată o Axiomă
Nu intră nici la blînd
îndemn,
Nici la poruncă de satrap,
Chiar orice cui în orice lemn,
Chiar orice gînd în
orice cap! (Sorin Pavel)
Personalitatea epigramistului se
devoalează prin înseși epigramele sale – oglinzi ale profilului său ca
reprezentant al unui timp istoric, ca om cu un anumit statut existențial, etic,
de educație, de cultură etc. Totuși, aspectul care iese, de la început, în
evidență, este darul, aptitudinea, capacitatea de epigramist autentic. Mulți
glumesc versificat sau versifică bancuri păstrînd chiar și
dialogul, în spațiul restrîns al catrenului, însă calea dintre aceste
improvizații și adevărata epigramă este parcursă de cei cu talent specific
epigramistului, adică înclinație de umorist cu ingeniozitate, „meșter” în
tehnica versificării și concentrării, în puține versuri, a unei idei cu
nuanțele ei aparent contradictorii, cu o demonstrație logică surprinzătoare,
menită să conducă la întorsătura din final, care produce scînteia
poantei. Pentru că epigramistul de vocație este cu adevărat spiritual, aduce
imagini noi și ingenioase. Unui începător care simte chemarea spre epigramă i
se cere multă muncă pe text. Rareori „o
brodește” de la început, cum se întîmplă la
improvizațiile pe loc, dar – pentru că există totdeauna un dar, adică il
y a toujours un mais, chiar doi mais – performanța, în asemenea
cazuri, le reușește celor cu multă experiență,adică marilor epigramiști. Iată
un exemplu: cînd Al. Clenciu l-a văzut pe Ion Larian
Postolache (1916-1997) îmbrăcat cu o haină din piele de vițel, i-a „trîntit-o”:
Prieteni, adevăr zic vouă
Învăpăiatul menestrel
Arată-n haină de vițel
Ca un poet la poarta nouă!
Postolache, dă replica după cinci minute:
Se-ntîmplă,
mai ales cînd plouă,
Să mă apuce-o boală grea
Ce mă preschimbă-n poartă nouă
Cînd Clenciu stă
în fața mea.
Așa iau naștere și duelurile
epigramatice. Se poate întîmpla, însă, și al doilea dar, și
nu numai la autorii mai puțin experimentați, ca improvizațiile să rămînă ca atare. Într-o însemnare din 3 noiembrie 1928,
referitoare la scrisul său, Mateiu Caragiale (1885-1936) își exprimă
satisfacția pe care i-o dă „dificultatea învinsă” („celle de la difficulté
vaincue“), adică „umplerea unui gol care pornește dintr-un punct al
începutului”. (Cf. Marian Papahagi, Eros și utopie, Ed. Cartea
Românească, 1980, p.52). Epigramistul se luptă cu ideea, cu vocabularul, dar și
cu eul său pentru „a învinge dificultatea”. Condeiul se liniștește cînd se
potolește furtuna frunții în concordanță cu structura sa spirituală. Unui
epigramist mai puțin experimentat i se cere multă lectură în domeniu, care să-i
ofere modele de urmat, o anumită înțelegere a valorii și, mai ales, a lipsei de
valoare a unor așa-zise „epigrame” publicate sub această denumire, pentru că și
în acest domeniu există „corupție”: autorul e corupt de dorința de a se face
cunoscut cu orice preț. Deci, în ultimă instanță, i se cere onestitate,
conștiința propriilor posibilități, facultatea de a evalua calitatea a ceea
ce el însuși pune pe hîrtie sub
denumirea de epigrame. Am mai spus-o și-o mai spun, să nu se uite vorba lui Cănăvoiu (1938-1992) din Tîrgu Jiu:
De nu scrii epigrame bune, roiu!
Notează bancuri că le prinzi ușor
Și nu uita
ce-a spus chiar Cănăvoiu:
E greu să fii major… în
gen minor.
Scrierea unei epigrame presupune
o tensiune spirituală benefică și un efort în același timp. Un efort care se
revarsă în reușita epigramei, a versului
„descîntat”/frămîntat, a
ingeniozității întoarcerii „macazului” ideii care să motiveze poanta. Pătruns
de această energie, epigramistului i se încarcă bateriile, antrenînd
întreaga lui ființă. Epigrama, odată creată, este ca o nouă renaștere.
Odată poanta ivită în minte, gîndirea
epigramistului procesează ideea receptată, alege expresia adecvată în care se
poate încadra/spune cuvintele și adaptarea lor la mecanismul logic pentru
realizarea întorsăturii generatoare de poantă. Pentru că epigrama cuprinde tot spectrul spiritual, toate
nuanțele de sens și conotații ale literaturii: de la judecata de valoare, la
mimarea naivității, de la umorul specific românului, la ironie și satiră.
Adunînd
impresii, aspecte selectate cu spiritul de observații specific, peregrinînd cu gîndul în
lumea ideilor fulgurante sau căutate de „potrivirea” necesară „moșirii” poantei
(mecanismului epigramatic), epigramistul se adîncește în sine
și reușește să se cunoască, să se autodescifreze, ajungînd la o
trăire personală a judecăților de valoare pe care le exprimă și le transmite
receptorului ca-ntr-un fel de dialog monologat. Prin aceasta, creatorul își
manifestă firea umană, prețuirea față de oamenii în mijlocul cărora viețuiește,
prețuirea față de acel bine și frumos, conștient de opoziția
apreciere pozitivă ~ apreciere negativă, vizînd aspecte din
varii domenii. De la nici un epigramist nu lipsește tema femeia eterna
poveste, în cele mai neașteptate împrejurări dar, mai ales, privind aspectul
ei, cochetăria, infidelitatea (că dumnealui e sfînt,
Doamne iartă-mă) sau rolul ei de soacră…
Zice nora către soacră
Cum c-ar fi o poamă acră,
Dar și soacra vrea să spună
C-are-o noră… poamă bună! (V. Matei)
Dr. ELIS RÂPEANU
-2.4 C