UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE
  • 20-01-2025
  • 0 Comentarii
  • 114
  • 0

După 15 ianuarie – reper im­portant al Culturii noastre naționale, prin apariția pe lume a celui ce avea să rămână Luceafărul poe­ziei românești, Mihai Eminescu, Botoșani, anul 1850 – 24 ianuarie constituie o bornă rămasă în memoria Poporului Român, de data aceasta, pe plan istoric, amintind de Unirea Principatelor Române sub Alexandru Ioan Cuza, din anul de grație 1859. Despre acest eveniment stelar, care a însemnat începutul procesului de constituire, pe baze moderne, a statului național român, veți citi în materialul de față, organizat pe evidențierea câtorva puncte din amplul demers al întregului proces de realizare a Unirii Principatelor Române.

Așa s-a înfăptuit Unirea

Secolul al XIX-lea venea cu războaie (campania lui Napoleon din 1812); cu Revoluțiile pașoptiste din mai multe țări europene – 1848-1849; cu răpirea Moldovei dintre Prut și Nistru – Basarabia de către Imperiul Țarist – mai 1812 și cu alte evenimente care zdruncinau din temelii vechile structuri sociale, dând noi aripi viselor unor popoare de a se putea constitui în state și națiuni independente – visul de emancipare al omenirii după ieșirea din Epoca Medievală. După înfrângerea Revoluțiilor  din cele trei Țări Românești, de la 1848, intelectualii care se aflaseră în fruntea maselor la revoluție și-au continuat activitatea de luminare a poporului și de propagandă activă, în vederea principalului deziderat național – Unirea Principatelor Române.

Dovezile culturale ale ideii de unire și, în primul rând, de stratificare a cunoașterii posibilității de realizare a acestui act suveran, au fost „Istoria vechii Dacii”, de Dionisie Fotino; „Dacia literară”, publicație ieșeană, apărută sub autoritatea lui Mihail Kogălniceanu; Nicolae Bălcescu (Muntenia) și August Treboniu Laurian (Transilvania), editează, la București, „Mgazinul istoric pentru Dacia” și altele. Dacă pentru noi, acum, cuvântul Dacia ni se pare ceva de poveste, o teorie a unei existențe pe care unii o refuză cu obstinație, iar alții, superficiali, nu o înțeleg din punct de vedere istoric, după cum ați constatat din titlurile de mai sus, Dacia era, în acel timp al prefacerilor sociale și politice, Pământul, Patria unde își aveau rădăcinile toate cele trei mari provincii (țări) românești, indiferent de starea și statutul lor din acea vreme: Moldova, Țara Românească și Transilvania.

Ce dovadă mai elocventă pentru a pleda în favoarea postulatului de mai sus decât faptul că, la un moment dat, locuitorii din Muntenia îi cereau domnitorului Gheorghe Bibescu (1842-1848, cel care a abdicat la 25 iunie 1848 de teama revoluției) să lupte pentru înființarea Regatului Dacic!

Îndrăzneța propunere de mai sus, precum și cea din anul 1842, când tinerii din Țara Românească au oferit tronul acestei țări domnitorului Moldovei, Mihai Sturdza, acesta refuzând să-l primească de teama represalilor Imperiului Țarist, deși marcate de un vizibil sentiment unionist, nu puteau fi reale atâta timp cât cei chemați să le înfăptuiască nu gândeau precum poporul. Totuși, animați de ideea de a scăpa de sub dominația marilor puteri, au fost și domnitori care pledau pentru unire, astfel cum s-au petrecut lucrurile cu Barbu Știrbei (1849-1853; 1854-1856), în Țara Românească și Grigore Al. Ghica (1849-1853; 1854-1856), în Moldova. Concret, Barbu Știrbei, în 1855, într-un Memoriu către Marele Vizir, scria, printre altele: „Pentru a fi interpretul credincios al opiniei publice, trebuie să adăugăm că dorințele unanime ale valaho-moldovenilor cheamă la unirea celor două principate sub un singur cap, chiar dacă acesta ar trebui să fie luat de la una din familiile princiare din străinătate, ceea ce ar cruța cu adevărat o țară ce a suferit de încercările alegerilor și prefacerilor”.

La rândul său, Grigore Al.Ghica, într-un Memoriu trimis Conferinței de Pace de la Paris, la sfârșitul războiului Crimeii (1856), cerea, cu vehemență, unirea Principatelor Române. Într-o ședință a Divanului Moldovei, membrii acestuia, fiind la curent cu demersul îndrăzneț al domnitorului, îi adresează acestuia cuvinte măgulitoare: „Măria ta ai pregătit calea către mântuirea țării noastre, căci ai sprijinit și ai pledat înaintea areopagului european întrunirea Principatelor, principiu de mărire, de glorie și de temeinică așezare a acestei țări”.

În anul 1857 au loc alegeri pentru Divanurile ad-hoc în ambele Principate Române, Moldova și Muntenia, care, ca drept urmare a înțelegerii dintre Împăratul Napoleon al III-lea și Regina Victoria a Angliei, cele două Adunări cereau Porții Otomane și Puterilor garante următoarele:

1. Respectarea drepturilor ambelor Principate și îndeosebi a autonomiei acestora în litera capitulațiilor încheiate cu Înalta Poartă. (Capitulație – Convenție prin care un stat stabilește un regim de favoare și de privilegii pentru cetățenii altui stat aflați pe teritoriul său);

2. Unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România;

3. Prinț străin, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei, cu moștenirea tronului și ai cărui moștenitori să fie crescuți în religia țării noastre; (personal, cred că dacă n-ar fi existat acest paragraf-capcană, pentru cele două capete încoronate – francez și englez – înțelegerile de la Osborne ar fi avut alt conținut, sau n-ar fi existat deloc).

4. Neutralitatea Principatelor;

5. Puterea legiuitoare să fie încredințată unei Obștești Adunări, în care să fie reprezentate toate interesele nației.

Un pas important a constituit Conferința de la Paris din 10/22 mai – 7/19 august 1858, la care au participat semnatarii Tratatului de Pace din 1856 (Franța, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia și Regatul Sardiniei), și care, în data de 7/19 august 1858 au semnat Convenția de la Paris, în 50 de puncte, care, prin prevederile ei a constituit, literalmente, Constituția Principatelor Unite până la elaborarea și adoptarea primei Constituții a României, din anul 1866. Câteva prevederi principale din acest document, act ce a pus bazele unirii celor două țări românești:

• Unirea (parțială) a Principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau, în continuare, sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul”;

• Garantarea autonomiei Principatelor;

• Alegerea celor doi domni separați în cele două Principate;

• La Focșani se va forma o Comisie Centrală care să reglementeze elaborarea și aplicarea legilor uniforme în ambele Principate;

• Înființarea, la Focșani, a unei Înalte Curți de Justiție și Casație, comună ambelor Principate;

• Formarea unei miliții (armate) comune, al cărui comandant să fie numit alternativ de către domnitorii celor două Principate.

Iată, pentru culoare, reproducerea ultimului articol, 50, din acest act: „Prezenta Convenție va fi ratificată, și ratificațiile ei voru fi schimbate la Paris, în termenu de cinci săptămâni, mai curându de a se putea. Pentru care plenipotenții respectivu au subscris-o, punându-și pecetea armeloru loru. Făcut la Paris, în 7/19 august, 1858.  (Semnați): • Fuad Hiunber; • Valevski; • Covlei; • Hatfled; • Chiselef; • Vilmarina”. Convenția de la Paris („Convention pour l’organisation definitive des Principautes Danubiennes de Moldavie et de Valachie”), o copie oficială, piesă clasată la Tezaur, a fost scoasă la licitație, la o valoare estimată de 15.000 - 30.000 de euro, fiind adjudecată de către un colecționar cu suma de 26.000 de euro.

Urmând punerea în practică a hotărârilor Convenției de care am pomenit aici, după unele peripeții (pe care le vom citi într-un capitol următor), în Moldova a fost ales domnitor colonelul Alexandru Ioan Cuza, acest lucru întâmplându-se în 5/17 ianuarie 1859. În Țara Românească lupta dintre elementele conservatoare și reprezentanții Partidei Naționale a căpătat diferite forme, în pole position aflându-se, la un moment dat, foștii domni pământeni Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei. În final, folosindu-se cu abilitate de imprecizia din hotărârea reprezentanților celor 7 puteri, care nu prevăzuse posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, în 24 ianuarie 1859, Partida Națională de la București a ales domnitorul în aceeași persoană, Alexandru Ioan Cuza, cum făcuseră și moldovenii cu 19 zile mai devreme, la Iași. Astfel, ziua de 24 ianuarie 1859 rămâne în Istoria României ca dată de la care începe procesul de edificare a statului român modern, în perimetrul căruia se va pregăti, avându-i alături pe frații ardeleni, Marea Unire de la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918.

După cum știm, după un șir de reforme inițiate de Cuza și menite de a pune bazele unui stat modern, bine organizat în interior, cât și în afară, reforme care au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor, aceștia, uniți într-o conjurație, l-au silit pe Cuza să abdice (11 februarie 1866) și să părăsească țara, pe care n-avea s-o mai vadă niciodată. Locotenența domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, a chemat în țară un domn de origine străină, anume pe Carol de Hohenzollern, dând Istoriei României un alt curs – o schimbare radicală, așa cum avea să se întâmple și în august 1944, și în decembrie 1989...

Ilustrate despre Unirea Principatelor Române

„Așa s-a înfăptuit unirea”, intitulam primul capitol al acestui articol dedicat Unirii Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859. Succint, am arătat dezvoltarea acestui flux de conștiință națională până la fericita zi de 24 ianuarie 1859, îndoliată, peste 7 ani, de acel 11 februarie 1866. Procesul însă, care a fost înnobilat cu acea zi  dinspre sfârșitul lui ianuarie 1859, a fost mult mai complex, cu suișuri și coborâșuri, cu momente pe muchie de cuțit, care puteau răsturna situația, dând o altă turnură Istoriei. În creuzetul acestui proces național s-au înscris multe nume și fapte – momente, uneori cruciale, cu eroi mai puțin cunoscuți sau uitați de majoritatea concetățenilor noștri. Prin rândurile de mai jos voi încerca rememorarea unora dintre aceste fapte și redesoperirea unor „ilustrate” cu înfățișarea unor etape din marea Epopee a Unirii din 1859.

COCUȚA VOGORIDE

Ecaterina Conachi, pe care apropiații o numeau Cocuța, s-a născut la 17 august 1828, la conacul de la Țigănești, în apropiere de Tecuci, fiind fiica logofătului moldovean Costache Conachi și a Smarandei Negri. Nu împlinise încă 20 de ani când, la 2 iunie 1846, din dorința tatălui său, se căsătorește cu Nicolae Vogoride, acesta ajungând caimacan al Moldovei după moartea lui Theodor Balș (1857). Noul caimacan, înverșunat om de stat împotriva unirii, Vogoride ajunge, sprijinit de către Austria și Turcia, care-i promiteau domnia, să falsifice listele electorale de reprezentare în Divanul ad-hoc, ceea ce ar fi dus la acreditarea în Divan a antiunioniștilor. Salvarea a venit de acolo de unde nu se aștepta, tocmai de la soția caimacanului, Cocuța Vogoride, care, contrar atitudinii părintelui său și a soțului, îmbrățișând ideea unirii celor două Principate, a făcut un gest patriotic – punând Țara înaintea căsniciei, practic, făcând posibilă Unirea de la 1859.

Cum a fost posibil?

Astfel cum se hotărâse la Conferința de Pace de la Paris, ce a urmat războiului Crimeii, cele 7 Puteri garante au decis Consultarea populației celor două Principate, prin alegerea unor Divanuri ad-hoc, ale căror decizii privind Unirea urmau să fie examinate de Puterile garante într-o nouă Conferință la Paris și adnotate într-o nouă Convenție. Cunoscând acest procedeu, caimacanul Vogoride, trădându-și propriul popor, a falsificat rezultatul testului din 19 iulie 1857, în favoarea dușmanilor unirii. Fiind siguri de această falsificare, unioniștii moldoveni se zbăteau să găsească dovezile concrete, prin care să-l incrimineze pe Vogoride, dar, din păcate,acestea nu ieșeau la suprafață. Până când ... până când, Cocuța Vogoride, venind pe la Iași (de la conacul din Țigănești), află într-un seif al locuinței din capitala Moldovei câteva scrisori sosite de la Înalta Poartă, precum și de la ambasadorul Turciei la Londra, scrisori de o însemnătate crucială. Din aceste misive oficiale reieșeau cel puțin două situații compromițătoare (de trădare), pentru caimacan: în unele, Vogoride era îndrumat cum să-i împiedice pe unioniști să câștige; în altele, era felicitat pentru rezultatele obținute.

Dovezile de trădare și de imixtiune în alegerile din Divan fiind de necontestat, înfocata susținătoare a taberei unioniștilor, chiar soția trădătorului Vogoride, Cocuța Vogoride, nu stă pe gânduri: sustrage aceste documente și, cu demnitatea unei adevărate românce, asumându-și consecințele matrimoniale ale gestului ei, și se hotărăște să dea în vileag întreaga potlogărie. Prin Costache Negri, frate vitreg, și Dimitrie Rallet, dirijează scrisorile buclucașe către ambasadorul Franței la București, după care, preconizându-se efectul pe plan internațional, acestea sunt publicate în revista „Steaua Dunării” de la Bruxelles (După cum se vede, tot la Bruxelles se trăgeau sforile și acum 166 de ani!). Ce a urmat? Europa a rămas înmărmurită! Pusă în fața acestui fapt dezonorant chiar și pentru un Imperiu, Poarta a fost nevoită să accepte repetarea scrutinului, ceea ce s-a întâmplat pe 22 septembrie 1857, dând câștig de cauză unioniștilor, urmat de Divanul ad-hoc din Valahia, din 30 septembrie, cu un rezultat similar – astfel fiind deschis drumul spre 5 și 24 ianuarie 1859.

Eroina acestui episod – cea fără de care nu știm dacă ar mai fi avut loc un 24 ianuarie 1859, 9 mai 1877, 1 Decembrie 1918 – a rămas dârză deși a avut de suferit ca urmare a represaliilor soțului. Au divorțat, Cocuța rămânând cu cei trei copii ai lor și cu averea serios dijmuită de Vogoride. Nu degeaba, Cocuța răbufnea la adresa soțului ingrat, aruncându-i în față „veneticului din Fanar”: „Ai venit în țară sărac lipit pământului, n-ai altă avere decât zestrea ce ți-am adus-o eu. Îți iert risipirea ce ai făcut-o, dar nu-ți voi ierta trădarea față de neamul, față de țara care ar fi trebuit să devie și a dumitale. Cum nu ai astăzi altă avere decât a mea, aș putea, printr-un divorț, să te așez din nou pe paiele de unde te-am ridicat”.

Păcat că, în entuziasmul generat de victoria unio­niștilor, fapta atât de gene­roasă și implicată a soției caimacanului (loc­țiitorul domnitorului), nu a beneficiat, pe loc, de aprecierile și mulțumirile câștigătorilor. Ce-i drept, datorită operațiunii de sustragere a acestor documente – ca impact emoțional, dar, mai ales, juridic – momentul nu putea fi popularizat, acțiunea fiind cunoscută de un număr minim de fruntași ai taberei unioniste. Iată că, după atâția ani, într-un climat în care nu trebuie să lăsăm să se aștearnă uitarea peste niciciuna din paginile de Istorie românească, astăzi, prezentăm cititorilor acest eveniment din saga Unirii Principatelor Române, aducând un meritat elogiu acestei doamne devotate, Cocoța Vogoride, care, cu riscul destrămării familiei, și chiar cu riscul vieții, a contribuit, într-un grad determinant, la înfăptuirea Unirii Principatelor Române.

VASILE ALECSANDRI

Deși este cunoscut mai mult pentru opera sa literară, Vasile Alecsandri a fost unul din cei mai remarcabili oameni politici români de la jumătatea Secolului al XIX-lea. Istoria (revoluționară, pașoptistă și unionistă) îl relevă pe Alecsandri în poziții fruntașe în cele mai semnificative demersuri ale timpului, pentru libertatea și emanciparea poporului, precum și pentru unirea celor două Principate Române, Moldova și Valahia.

Școlit la Paris, Vasile Alexandri se întoarce în țară și se angajează în luptă, luna martie a anului 1848 găsindu-l în calitate de membru al Comitetului revoluționar de la Iași, care redactează un manifest către popor. Poezii precum „Deșteptarea României” și „Hora Unirii” sunt mobilizatoare pentru popor, versurile înflăcărate inducând sentimentul că, dacă vrea, poporul poate fi învingător. Arestat în timpul Revoluției de la 1848, reușește să scape și se refugiază la Paris, de unde scrie în țară, dezamăgit: „Am acționat de bună credință până în ultimul moment, în speranța unei revoluții care trebuia să asigure naționalitatea română și în ultimul moment m-am găsit antrenat într-un simplu complot împotriva lui Mihail Sturdza”. Pe timpul exilului, Alecsandri, peregrinează prin mai multe state europene, unde dezvoltă legături cu personalități importante din mișcarea pașoptistă, acumulând și date în favoarea sprijinului unei viitoare uniri a celor două Principate Române.

Reîntors după doi ani în Moldova, poetul simte tot mai clar importanța Unirii, cu toate avantajele acestui act istoric, fapt pentru care ia parte la o serie de manifestări, în Moldova cât și la București, pentru a se întâlni cu unioniștii munteni. Pe 9 iunie 1856 lansează poezia „Hora Unirii”, care ajunge, în scurt timp, la inimile românilor din ambele Principate, popularitate versurilor făcând ca acestea să se întipărească în conștiința românilor: „Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română,/ Să-nvârtim hora frăției/ Pe pământul României!”. Când Vogoride a încercat deturnarea alegerilor, prin fraudare, Vasile Alecsandri s-a numărat printre cei care au pus în mișcare mecanismul de rezistență împotriva acțiunii de trădare din partea caimacanului, în acest sens a înaintat un Memoriu președintelui adunării elective prin care declara că nu va recunoaște Divanul ad-hoc reieșit din aceste alegeri.

În disputa pentru propunerea de candidat din partea Partidei Naționale, printre primii propuși s-a aflat și Vasile Alecsandri, care, însă, a declinat propunerea, la rândul său propunându-l pe Costache Negri. După alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, în ambele Principate, deși țelul inițial – Unirea – fusese atins, Vasile Alecsandri nu s-a retras din activitate, dimpotrivă, a devenit o personalitate de frunte a noii ocârmuiri. Cunoștințele lui și experiența acumulată în favoarea dezvoltării unui stat unitar român l-au pus cu generozitate  în slujba Țării, a lui Alexandru Ioan Cuza. Astfel, Vasile Alecsandri a avut onoarea, dar și o grea sarcină de a fi cel dintâi Ministru de Externe al Principatelor Unite (octombrie 1859 - mai 1860). Și, mai târziu, în virtutea dragostei pe care o purta lui Cuza și noului stat român, Alecsandri îndeplinește o serie de misiuni diplomatice în Occident, punând umărul la anevoiosul proces de recunoaștere de către Puterile garante a Unirii Principatelor Române.

Din 1860 se stabilește la Conacul de la Mircești, unde rămâne până la sfârșitul vieții, chiar dacă, între timp, a călătorit mult în străinătate, în scop diplomatic, în sprijinul consolidării tânărului stat român de la Carpați și Dunăre. Moare la 22 august 1890, la conacul său de la Mircești, Județul Iași, unde, astăzi, se află Casa Memorială Vasile Alecsandri și Mausoleul familiei Alecsandri. La moartea lui Cuza (3/15 mai 1873), Bardul de la Mircești nu a putut să nu reacționeze emoțional, scriind poezia „Cuza Vodă”, din care reproduc prima și penultima strofă.

„Văzutu-te-am în pace suind scara mărirei

Și-n pace luând calea augustă-a nemurirei

O! scump amic, domn mare, o! nume cu splendoare

Sădit pe miriade de libere ogoare!

..................................................................

Acum te odihnește gustând eterna pace

În taina maiestoasă a morții care tace,

Lăsând o lume-ntreagă la tine să gândească

Și-a ta legendă. Cuza! cu fală s-o rostească!”

 

MOȘ ION ROATĂ

Cine a citit povestea lui Ion Creangă despre Moș Ion Roată și Cuza Vodă poate crede că personajul țăran este o ficțiune a hâtrului povestitor din Humuleștii Moldovei. În realitate, Ion Roată a existat, în carne și oase, fiind un țăran clăcaș din Vrancea, intrat în legendă cu prilejul Unirii Principatelor Române din 1859. Pentru a-l cunoaște, să-i depănăm aici povestea, viața sa.

Ion Roată s-a născut în anul 1806, în comuna Câmpuri, Județul Vrancea. Știutor de carte și om harnic, Ion Roată a fost ales, ca deputat, în Divanul ad-hoc, care, așa cum am văzut în cuprinsul acestui articol, a hotărât alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în cele două Principate Române, Moldova și Valahia. La adunarea (Divanul) ad-hoc a Moldovei, din toamna anului 1857, a participat și Ion Roată (deci, având 51 de ani, nu prea era moș!), care a apărut îmbrăcat în straiele sale populare, de sărbătoare. Înfățișarea lui, sau întâmplarea, au făcut ca deputatul de Câmpuri să fie invitat de către ambasadorul reginei Victoria a Marii Britanii, Henry Bulwer, înalt comisar al Puterilor garante, la un ceai englezesc. Ca drept „recompensă” pentru onoarea în fața străinilor și a personalității active a lui Ion Roată, acesta a fost dus la Iași și arestat, fiind eliberat două zile mai târziu.

Amintind de acest incident, într-un discurs din Parlament, în anul 1860, Mihail Kogălniceanu spunea: „Voi cita pe Ioan Roată, deputatul pontaș de la districtul Putna. Acest nenorocit a fost adus la Iași, supus cercetărei, pe urmă închis în grosul prefecturei, redus în sfârșit la sapă de lemn. Când, după îndoita alegere, domnitorul a trecut prin Focșani spre a lua frânele guvernului din Țara Românească, înălțimea sa a binevoit a primi pre Ion Roată și asculta durerile sale”. Aceasta este Istoria, după care vine legenda: după ce i-a ascultat păsul și i-a primit jalba, Cuza s-a aplecat și l-a sărutat pe Ion Roată pe obraz, spunându-i: „Du-te acum la vechil și spune-i că acolo unde te-a scuipat el, te-a sărutat domnitorul Cuza!”.

După săvârșirea actului Unirii din 24 ianuarie 1859, Ion Roată a fost ales de către consăteni să „dirijeze” împropietărirea făcută de Cuza. În anul 1878, pe timpul Guvernului I.C.Brătianu, a fost decorat de către Mihail Kogălniceanu, ministrul de Externe la acea dată, cu Ordinul Național „Steaua României”, în grad de cavaler, alături de brevetul respectiv, semnat de domnitorul Carol I.

După o viață tumultoasă, trăită la răscruci de drumuri pentru țara lui, Ion Roată a murit în februarie 1882, la 76 de ani, la 9 ani de la moartea domnitorului care l-a făcut celebru. A fost înmormântat în cimitirul din Gura Văii, comuna Câmpuri.

Pentru a cinsti memoria acestui fiu al satului, intrat în Istorie, ca personajul Moș Ion Roată și Unirea, oficialitățile comunei Câmpuri au avut o inițiativă lăudabilă – la 18 februarie 2022, cu prilejul comemorării a 140 de ani de la moartea sa, în cadrul unei ceremonii speciale, desfășurate la Casa Memorială Ion Roată, acesta a fost declarat cetățean de onoare post-mortem al comunei în care s-a născut.

Iată-ne ajunși la sfârșitul poveștii noastre de astăzi, care, de fapt, e poveste doar ca amintire de spus celor care fie au uitat, fie au lipsit de la multe lecții de Istorie. Această „oră” de istorie a inaugurat tematica istorică pe care revista noastră o va aborda și în acest an, plin de evenimente din Istoria României, dar și din cea a lumii largi, cu condiția să avem pace și liniște în țară. Altfel, chiar dacă vor mai rămâne cărți de Istorie nearse, nu va mai avea cine să le citească...

GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite