
- 20-01-2025
- 0 Comentarii
- 114
- 0
După 15 ianuarie – reper important al Culturii noastre naționale, prin
apariția pe lume a celui ce avea să rămână Luceafărul poeziei
românești, Mihai Eminescu, Botoșani, anul 1850 – 24 ianuarie constituie o
bornă rămasă în memoria Poporului Român, de data aceasta, pe plan
istoric, amintind de Unirea Principatelor Române sub Alexandru Ioan
Cuza, din anul de grație 1859. Despre acest eveniment stelar, care a
însemnat începutul procesului de constituire, pe baze moderne, a
statului național român, veți citi în materialul de față, organizat pe
evidențierea câtorva puncte din amplul demers al întregului proces de
realizare a Unirii Principatelor Române.
Așa s-a înfăptuit Unirea
Secolul
al XIX-lea venea cu războaie (campania lui Napoleon din 1812); cu
Revoluțiile pașoptiste din mai multe țări europene – 1848-1849; cu
răpirea Moldovei dintre Prut și Nistru – Basarabia de către Imperiul
Țarist – mai 1812 și cu alte evenimente care zdruncinau din temelii
vechile structuri sociale, dând noi aripi viselor unor popoare de a se
putea constitui în state și națiuni independente – visul de emancipare
al omenirii după ieșirea din Epoca Medievală. După înfrângerea
Revoluțiilor din cele trei Țări Românești, de la 1848, intelectualii
care se aflaseră în fruntea maselor la revoluție și-au continuat
activitatea de luminare a poporului și de propagandă activă, în vederea
principalului deziderat național – Unirea Principatelor Române.
Dovezile
culturale ale ideii de unire și, în primul rând, de stratificare a
cunoașterii posibilității de realizare a acestui act suveran, au fost
„Istoria vechii Dacii”, de Dionisie Fotino; „Dacia literară”, publicație
ieșeană, apărută sub autoritatea lui Mihail Kogălniceanu; Nicolae
Bălcescu (Muntenia) și August Treboniu Laurian (Transilvania), editează,
la București, „Mgazinul istoric pentru Dacia” și altele. Dacă pentru
noi, acum, cuvântul Dacia ni se pare ceva de poveste, o teorie a unei
existențe pe care unii o refuză cu obstinație, iar alții, superficiali,
nu o înțeleg din punct de vedere istoric, după cum ați constatat din
titlurile de mai sus, Dacia era, în acel timp al prefacerilor sociale și
politice, Pământul, Patria unde își aveau rădăcinile toate cele trei
mari provincii (țări) românești, indiferent de starea și statutul lor
din acea vreme: Moldova, Țara Românească și Transilvania.
Ce
dovadă mai elocventă pentru a pleda în favoarea postulatului de mai sus
decât faptul că, la un moment dat, locuitorii din Muntenia îi cereau
domnitorului Gheorghe Bibescu (1842-1848, cel care a abdicat la 25 iunie
1848 de teama revoluției) să lupte pentru înființarea Regatului Dacic!
Îndrăzneța
propunere de mai sus, precum și cea din anul 1842, când tinerii din
Țara Românească au oferit tronul acestei țări domnitorului Moldovei,
Mihai Sturdza, acesta refuzând să-l primească de teama represalilor
Imperiului Țarist, deși marcate de un vizibil sentiment unionist, nu
puteau fi reale atâta timp cât cei chemați să le înfăptuiască nu gândeau
precum poporul. Totuși, animați de ideea de a scăpa de sub dominația
marilor puteri, au fost și domnitori care pledau pentru unire, astfel
cum s-au petrecut lucrurile cu Barbu Știrbei (1849-1853; 1854-1856), în
Țara Românească și Grigore Al. Ghica (1849-1853; 1854-1856), în Moldova.
Concret, Barbu Știrbei, în 1855, într-un Memoriu către Marele Vizir,
scria, printre altele: „Pentru a fi interpretul credincios al opiniei
publice, trebuie să adăugăm că dorințele unanime ale valaho-moldovenilor
cheamă la unirea celor două principate sub un singur cap, chiar dacă
acesta ar trebui să fie luat de la una din familiile princiare din
străinătate, ceea ce ar cruța cu adevărat o țară ce a suferit de
încercările alegerilor și prefacerilor”.
La rândul său, Grigore
Al.Ghica, într-un Memoriu trimis Conferinței de Pace de la Paris, la
sfârșitul războiului Crimeii (1856), cerea, cu vehemență, unirea
Principatelor Române. Într-o ședință a Divanului Moldovei, membrii
acestuia, fiind la curent cu demersul îndrăzneț al domnitorului, îi
adresează acestuia cuvinte măgulitoare: „Măria ta ai pregătit calea
către mântuirea țării noastre, căci ai sprijinit și ai pledat înaintea
areopagului european întrunirea Principatelor, principiu de mărire, de
glorie și de temeinică așezare a acestei țări”.
În anul 1857 au
loc alegeri pentru Divanurile ad-hoc în ambele Principate Române,
Moldova și Muntenia, care, ca drept urmare a înțelegerii dintre
Împăratul Napoleon al III-lea și Regina Victoria a Angliei, cele două
Adunări cereau Porții Otomane și Puterilor garante următoarele:
1.
Respectarea drepturilor ambelor Principate și îndeosebi a autonomiei
acestora în litera capitulațiilor încheiate cu Înalta Poartă.
(Capitulație – Convenție prin care un stat stabilește un regim de
favoare și de privilegii pentru cetățenii altui stat aflați pe
teritoriul său);
2. Unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România;
3.
Prinț străin, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei, cu moștenirea
tronului și ai cărui moștenitori să fie crescuți în religia țării
noastre; (personal, cred că dacă n-ar fi existat acest paragraf-capcană,
pentru cele două capete încoronate – francez și englez – înțelegerile
de la Osborne ar fi avut alt conținut, sau n-ar fi existat deloc).
4. Neutralitatea Principatelor;
5. Puterea legiuitoare să fie încredințată unei Obștești Adunări, în care să fie reprezentate toate interesele nației.
Un
pas important a constituit Conferința de la Paris din 10/22 mai – 7/19
august 1858, la care au participat semnatarii Tratatului de Pace din
1856 (Franța, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia și Regatul
Sardiniei), și care, în data de 7/19 august 1858 au semnat Convenția de
la Paris, în 50 de puncte, care, prin prevederile ei a constituit,
literalmente, Constituția Principatelor Unite până la elaborarea și
adoptarea primei Constituții a României, din anul 1866. Câteva prevederi
principale din acest document, act ce a pus bazele unirii celor două
țări românești:
• Unirea (parțială) a Principatelor Moldovei și
Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”,
care rămâneau, în continuare, sub suzeranitatea „Maiestății Sale
Sultanul”;
• Garantarea autonomiei Principatelor;
• Alegerea celor doi domni separați în cele două Principate;
• La Focșani se va forma o Comisie Centrală care să reglementeze elaborarea și aplicarea legilor uniforme în ambele Principate;
• Înființarea, la Focșani, a unei Înalte Curți de Justiție și Casație, comună ambelor Principate;
• Formarea unei miliții (armate) comune, al cărui comandant să fie numit alternativ de către domnitorii celor două Principate.
Iată,
pentru culoare, reproducerea ultimului articol, 50, din acest act:
„Prezenta Convenție va fi ratificată, și ratificațiile ei voru fi
schimbate la Paris, în termenu de cinci săptămâni, mai curându de a se
putea. Pentru care plenipotenții respectivu au subscris-o, punându-și
pecetea armeloru loru. Făcut la Paris, în 7/19 august, 1858. (Semnați):
• Fuad Hiunber; • Valevski; • Covlei; • Hatfled; • Chiselef; •
Vilmarina”. Convenția de la Paris („Convention pour l’organisation
definitive des Principautes Danubiennes de Moldavie et de Valachie”), o
copie oficială, piesă clasată la Tezaur, a fost scoasă la licitație, la o
valoare estimată de 15.000 - 30.000 de euro, fiind adjudecată de către
un colecționar cu suma de 26.000 de euro.
Urmând punerea în
practică a hotărârilor Convenției de care am pomenit aici, după unele
peripeții (pe care le vom citi într-un capitol următor), în Moldova a
fost ales domnitor colonelul Alexandru Ioan Cuza, acest lucru
întâmplându-se în 5/17 ianuarie 1859. În Țara Românească lupta dintre
elementele conservatoare și reprezentanții Partidei Naționale a căpătat
diferite forme, în pole position aflându-se, la un moment dat, foștii
domni pământeni Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei. În final,
folosindu-se cu abilitate de imprecizia din hotărârea reprezentanților
celor 7 puteri, care nu prevăzuse posibilitatea alegerii aceleiași
persoane în cele două Principate, în 24 ianuarie 1859, Partida Națională
de la București a ales domnitorul în aceeași persoană, Alexandru Ioan
Cuza, cum făcuseră și moldovenii cu 19 zile mai devreme, la Iași.
Astfel, ziua de 24 ianuarie 1859 rămâne în Istoria României ca dată de
la care începe procesul de edificare a statului român modern, în
perimetrul căruia se va pregăti, avându-i alături pe frații ardeleni,
Marea Unire de la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918.
După cum știm,
după un șir de reforme inițiate de Cuza și menite de a pune bazele unui
stat modern, bine organizat în interior, cât și în afară, reforme care
au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și
liberal-radicalilor, aceștia, uniți într-o conjurație, l-au silit pe
Cuza să abdice (11 februarie 1866) și să părăsească țara, pe care n-avea
s-o mai vadă niciodată. Locotenența domnească, instituită după
abdicarea lui Cuza, a chemat în țară un domn de origine străină, anume
pe Carol de Hohenzollern, dând Istoriei României un alt curs – o
schimbare radicală, așa cum avea să se întâmple și în august 1944, și în
decembrie 1989...
Ilustrate despre Unirea Principatelor Române
„Așa
s-a înfăptuit unirea”, intitulam primul capitol al acestui articol
dedicat Unirii Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859. Succint, am
arătat dezvoltarea acestui flux de conștiință națională până la fericita
zi de 24 ianuarie 1859, îndoliată, peste 7 ani, de acel 11 februarie
1866. Procesul însă, care a fost înnobilat cu acea zi dinspre sfârșitul
lui ianuarie 1859, a fost mult mai complex, cu suișuri și coborâșuri,
cu momente pe muchie de cuțit, care puteau răsturna situația, dând o
altă turnură Istoriei. În creuzetul acestui proces național s-au înscris
multe nume și fapte – momente, uneori cruciale, cu eroi mai puțin
cunoscuți sau uitați de majoritatea concetățenilor noștri. Prin
rândurile de mai jos voi încerca rememorarea unora dintre aceste fapte
și redesoperirea unor „ilustrate” cu înfățișarea unor etape din marea
Epopee a Unirii din 1859.
COCUȚA VOGORIDE
Ecaterina
Conachi, pe care apropiații o numeau Cocuța, s-a născut la 17 august
1828, la conacul de la Țigănești, în apropiere de Tecuci, fiind fiica
logofătului moldovean Costache Conachi și a Smarandei Negri. Nu
împlinise încă 20 de ani când, la 2 iunie 1846, din dorința tatălui său,
se căsătorește cu Nicolae Vogoride, acesta ajungând caimacan al
Moldovei după moartea lui Theodor Balș (1857). Noul caimacan, înverșunat
om de stat împotriva unirii, Vogoride ajunge, sprijinit de către
Austria și Turcia, care-i promiteau domnia, să falsifice listele
electorale de reprezentare în Divanul ad-hoc, ceea ce ar fi dus la
acreditarea în Divan a antiunioniștilor. Salvarea a venit de acolo de
unde nu se aștepta, tocmai de la soția caimacanului, Cocuța Vogoride,
care, contrar atitudinii părintelui său și a soțului, îmbrățișând ideea
unirii celor două Principate, a făcut un gest patriotic – punând Țara
înaintea căsniciei, practic, făcând posibilă Unirea de la 1859.
Cum a fost posibil?
Astfel
cum se hotărâse la Conferința de Pace de la Paris, ce a urmat
războiului Crimeii, cele 7 Puteri garante au decis Consultarea
populației celor două Principate, prin alegerea unor Divanuri ad-hoc,
ale căror decizii privind Unirea urmau să fie examinate de Puterile
garante într-o nouă Conferință la Paris și adnotate într-o nouă
Convenție. Cunoscând acest procedeu, caimacanul Vogoride, trădându-și
propriul popor, a falsificat rezultatul testului din 19 iulie 1857, în
favoarea dușmanilor unirii. Fiind siguri de această falsificare,
unioniștii moldoveni se zbăteau să găsească dovezile concrete, prin care
să-l incrimineze pe Vogoride, dar, din păcate,acestea nu ieșeau la
suprafață. Până când ... până când, Cocuța Vogoride, venind pe la Iași
(de la conacul din Țigănești), află într-un seif al locuinței din
capitala Moldovei câteva scrisori sosite de la Înalta Poartă, precum și
de la ambasadorul Turciei la Londra, scrisori de o însemnătate crucială.
Din aceste misive oficiale reieșeau cel puțin două situații
compromițătoare (de trădare), pentru caimacan: în unele, Vogoride era
îndrumat cum să-i împiedice pe unioniști să câștige; în altele, era
felicitat pentru rezultatele obținute.
Dovezile de trădare și de
imixtiune în alegerile din Divan fiind de necontestat, înfocata
susținătoare a taberei unioniștilor, chiar soția trădătorului Vogoride,
Cocuța Vogoride, nu stă pe gânduri: sustrage aceste documente și, cu
demnitatea unei adevărate românce, asumându-și consecințele matrimoniale
ale gestului ei, și se hotărăște să dea în vileag întreaga potlogărie.
Prin Costache Negri, frate vitreg, și Dimitrie Rallet, dirijează
scrisorile buclucașe către ambasadorul Franței la București, după care,
preconizându-se efectul pe plan internațional, acestea sunt publicate în
revista „Steaua Dunării” de la Bruxelles (După cum se vede, tot la
Bruxelles se trăgeau sforile și acum 166 de ani!). Ce a urmat? Europa a
rămas înmărmurită! Pusă în fața acestui fapt dezonorant chiar și pentru
un Imperiu, Poarta a fost nevoită să accepte repetarea scrutinului, ceea
ce s-a întâmplat pe 22 septembrie 1857, dând câștig de cauză
unioniștilor, urmat de Divanul ad-hoc din Valahia, din 30 septembrie, cu
un rezultat similar – astfel fiind deschis drumul spre 5 și 24 ianuarie
1859.
Eroina acestui episod – cea fără de care nu știm dacă ar
mai fi avut loc un 24 ianuarie 1859, 9 mai 1877, 1 Decembrie 1918 – a
rămas dârză deși a avut de suferit ca urmare a represaliilor soțului. Au
divorțat, Cocuța rămânând cu cei trei copii ai lor și cu averea serios
dijmuită de Vogoride. Nu degeaba, Cocuța răbufnea la adresa soțului
ingrat, aruncându-i în față „veneticului din Fanar”: „Ai venit în țară
sărac lipit pământului, n-ai altă avere decât zestrea ce ți-am adus-o
eu. Îți iert risipirea ce ai făcut-o, dar nu-ți voi ierta trădarea față
de neamul, față de țara care ar fi trebuit să devie și a dumitale. Cum
nu ai astăzi altă avere decât a mea, aș putea, printr-un divorț, să te
așez din nou pe paiele de unde te-am ridicat”.
Păcat că, în
entuziasmul generat de victoria unioniștilor, fapta atât de generoasă
și implicată a soției caimacanului (locțiitorul domnitorului), nu a
beneficiat, pe loc, de aprecierile și mulțumirile câștigătorilor. Ce-i
drept, datorită operațiunii de sustragere a acestor documente – ca
impact emoțional, dar, mai ales, juridic – momentul nu putea fi
popularizat, acțiunea fiind cunoscută de un număr minim de fruntași ai
taberei unioniste. Iată că, după atâția ani, într-un climat în care nu
trebuie să lăsăm să se aștearnă uitarea peste niciciuna din paginile de
Istorie românească, astăzi, prezentăm cititorilor acest eveniment din
saga Unirii Principatelor Române, aducând un meritat elogiu acestei
doamne devotate, Cocoța Vogoride, care, cu riscul destrămării familiei,
și chiar cu riscul vieții, a contribuit, într-un grad determinant, la
înfăptuirea Unirii Principatelor Române.
VASILE ALECSANDRI
Deși
este cunoscut mai mult pentru opera sa literară, Vasile Alecsandri a
fost unul din cei mai remarcabili oameni politici români de la jumătatea
Secolului al XIX-lea. Istoria (revoluționară, pașoptistă și unionistă)
îl relevă pe Alecsandri în poziții fruntașe în cele mai semnificative
demersuri ale timpului, pentru libertatea și emanciparea poporului,
precum și pentru unirea celor două Principate Române, Moldova și
Valahia.
Școlit la Paris, Vasile Alexandri se întoarce în țară și
se angajează în luptă, luna martie a anului 1848 găsindu-l în calitate
de membru al Comitetului revoluționar de la Iași, care redactează un
manifest către popor. Poezii precum „Deșteptarea României” și „Hora
Unirii” sunt mobilizatoare pentru popor, versurile înflăcărate inducând
sentimentul că, dacă vrea, poporul poate fi învingător. Arestat în
timpul Revoluției de la 1848, reușește să scape și se refugiază la
Paris, de unde scrie în țară, dezamăgit: „Am acționat de bună credință
până în ultimul moment, în speranța unei revoluții care trebuia să
asigure naționalitatea română și în ultimul moment m-am găsit antrenat
într-un simplu complot împotriva lui Mihail Sturdza”. Pe timpul
exilului, Alecsandri, peregrinează prin mai multe state europene, unde
dezvoltă legături cu personalități importante din mișcarea pașoptistă,
acumulând și date în favoarea sprijinului unei viitoare uniri a celor
două Principate Române.
Reîntors după doi ani în Moldova, poetul
simte tot mai clar importanța Unirii, cu toate avantajele acestui act
istoric, fapt pentru care ia parte la o serie de manifestări, în Moldova
cât și la București, pentru a se întâlni cu unioniștii munteni. Pe 9
iunie 1856 lansează poezia „Hora Unirii”, care ajunge, în scurt timp, la
inimile românilor din ambele Principate, popularitate versurilor făcând
ca acestea să se întipărească în conștiința românilor: „Hai să dăm mână
cu mână/ Cei cu inima română,/ Să-nvârtim hora frăției/ Pe pământul
României!”. Când Vogoride a încercat deturnarea alegerilor, prin
fraudare, Vasile Alecsandri s-a numărat printre cei care au pus în
mișcare mecanismul de rezistență împotriva acțiunii de trădare din
partea caimacanului, în acest sens a înaintat un Memoriu președintelui
adunării elective prin care declara că nu va recunoaște Divanul ad-hoc
reieșit din aceste alegeri.
În disputa pentru propunerea de
candidat din partea Partidei Naționale, printre primii propuși s-a aflat
și Vasile Alecsandri, care, însă, a declinat propunerea, la rândul său
propunându-l pe Costache Negri. După alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca
domnitor, în ambele Principate, deși țelul inițial – Unirea – fusese
atins, Vasile Alecsandri nu s-a retras din activitate, dimpotrivă, a
devenit o personalitate de frunte a noii ocârmuiri. Cunoștințele lui și
experiența acumulată în favoarea dezvoltării unui stat unitar român l-au
pus cu generozitate în slujba Țării, a lui Alexandru Ioan Cuza.
Astfel, Vasile Alecsandri a avut onoarea, dar și o grea sarcină de a fi
cel dintâi Ministru de Externe al Principatelor Unite (octombrie 1859 -
mai 1860). Și, mai târziu, în virtutea dragostei pe care o purta lui
Cuza și noului stat român, Alecsandri îndeplinește o serie de misiuni
diplomatice în Occident, punând umărul la anevoiosul proces de
recunoaștere de către Puterile garante a Unirii Principatelor Române.
Din
1860 se stabilește la Conacul de la Mircești, unde rămâne până la
sfârșitul vieții, chiar dacă, între timp, a călătorit mult în
străinătate, în scop diplomatic, în sprijinul consolidării tânărului
stat român de la Carpați și Dunăre. Moare la 22 august 1890, la conacul
său de la Mircești, Județul Iași, unde, astăzi, se află Casa Memorială
Vasile Alecsandri și Mausoleul familiei Alecsandri. La moartea lui Cuza
(3/15 mai 1873), Bardul de la Mircești nu a putut să nu reacționeze
emoțional, scriind poezia „Cuza Vodă”, din care reproduc prima și
penultima strofă.
„Văzutu-te-am în pace suind scara mărirei
Și-n pace luând calea augustă-a nemurirei
O! scump amic, domn mare, o! nume cu splendoare
Sădit pe miriade de libere ogoare!
..................................................................
Acum te odihnește gustând eterna pace
În taina maiestoasă a morții care tace,
Lăsând o lume-ntreagă la tine să gândească
Și-a ta legendă. Cuza! cu fală s-o rostească!”
MOȘ ION ROATĂ
Cine
a citit povestea lui Ion Creangă despre Moș Ion Roată și Cuza Vodă
poate crede că personajul țăran este o ficțiune a hâtrului povestitor
din Humuleștii Moldovei. În realitate, Ion Roată a existat, în carne și
oase, fiind un țăran clăcaș din Vrancea, intrat în legendă cu prilejul
Unirii Principatelor Române din 1859. Pentru a-l cunoaște, să-i depănăm
aici povestea, viața sa.
Ion Roată s-a născut în anul 1806, în
comuna Câmpuri, Județul Vrancea. Știutor de carte și om harnic, Ion
Roată a fost ales, ca deputat, în Divanul ad-hoc, care, așa cum am văzut
în cuprinsul acestui articol, a hotărât alegerea colonelului Alexandru
Ioan Cuza ca domnitor în cele două Principate Române, Moldova și
Valahia. La adunarea (Divanul) ad-hoc a Moldovei, din toamna anului
1857, a participat și Ion Roată (deci, având 51 de ani, nu prea era
moș!), care a apărut îmbrăcat în straiele sale populare, de sărbătoare.
Înfățișarea lui, sau întâmplarea, au făcut ca deputatul de Câmpuri să
fie invitat de către ambasadorul reginei Victoria a Marii Britanii,
Henry Bulwer, înalt comisar al Puterilor garante, la un ceai englezesc.
Ca drept „recompensă” pentru onoarea în fața străinilor și a
personalității active a lui Ion Roată, acesta a fost dus la Iași și
arestat, fiind eliberat două zile mai târziu.
Amintind de acest
incident, într-un discurs din Parlament, în anul 1860, Mihail
Kogălniceanu spunea: „Voi cita pe Ioan Roată, deputatul pontaș de la
districtul Putna. Acest nenorocit a fost adus la Iași, supus cercetărei,
pe urmă închis în grosul prefecturei, redus în sfârșit la sapă de lemn.
Când, după îndoita alegere, domnitorul a trecut prin Focșani spre a lua
frânele guvernului din Țara Românească, înălțimea sa a binevoit a primi
pre Ion Roată și asculta durerile sale”. Aceasta este Istoria, după
care vine legenda: după ce i-a ascultat păsul și i-a primit jalba, Cuza
s-a aplecat și l-a sărutat pe Ion Roată pe obraz, spunându-i: „Du-te
acum la vechil și spune-i că acolo unde te-a scuipat el, te-a sărutat
domnitorul Cuza!”.
După săvârșirea actului Unirii din 24 ianuarie
1859, Ion Roată a fost ales de către consăteni să „dirijeze”
împropietărirea făcută de Cuza. În anul 1878, pe timpul Guvernului
I.C.Brătianu, a fost decorat de către Mihail Kogălniceanu, ministrul de
Externe la acea dată, cu Ordinul Național „Steaua României”, în grad de
cavaler, alături de brevetul respectiv, semnat de domnitorul Carol I.
După
o viață tumultoasă, trăită la răscruci de drumuri pentru țara lui, Ion
Roată a murit în februarie 1882, la 76 de ani, la 9 ani de la moartea
domnitorului care l-a făcut celebru. A fost înmormântat în cimitirul din
Gura Văii, comuna Câmpuri.
Pentru a cinsti memoria acestui fiu
al satului, intrat în Istorie, ca personajul Moș Ion Roată și Unirea,
oficialitățile comunei Câmpuri au avut o inițiativă lăudabilă – la 18
februarie 2022, cu prilejul comemorării a 140 de ani de la moartea sa,
în cadrul unei ceremonii speciale, desfășurate la Casa Memorială Ion
Roată, acesta a fost declarat cetățean de onoare post-mortem al comunei
în care s-a născut.
Iată-ne ajunși la sfârșitul poveștii noastre
de astăzi, care, de fapt, e poveste doar ca amintire de spus celor care
fie au uitat, fie au lipsit de la multe lecții de Istorie. Această „oră”
de istorie a inaugurat tematica istorică pe care revista noastră o va
aborda și în acest an, plin de evenimente din Istoria României, dar și
din cea a lumii largi, cu condiția să avem pace și liniște în țară.
Altfel, chiar dacă vor mai rămâne cărți de Istorie nearse, nu va mai
avea cine să le citească...
GEO CIOLCAN
1.9 C