UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE – DEZIDERAT ȘI ÎNFĂPTUIRE (2)
  • 29-01-2024
  • 0 Comentarii
  • 85
  • 0

O dilemă străbate Europa
Cu suișuri și coborîșuri Moldova și Muntenia făceau pași spre Unire. Derutați de atitudinea diferită a unor state la Congresul de pace de la Paris (13 februarie 1856), corifeii Unirii își întăreau tot mai mult convingerea faptului că greutatea mărețului act cădea tot pe forțele proprii. De altfel, nici nu aveau altă alegere logică, atîta timp cît trăiau sub semnul întrebării apărute după Congres, în balamucul format astfel: aveau sprijin (cel puțin în declarații) din partea Franței, susținută de Rusia, Prusia și Sardinia; Anglia avea o poziție oscilantă, în timp ce Turcia și Austria se împotriveau pe față, și chiar în mod violent. Un licăr de lumină s-a întrezărit cînd, prin Tratatul semnat la Congresul amintit mai sus, în problema noastră s-a ajuns la un compromis, acela de a se consulta populația Principatelor, prin organizarea unor Adunări ad-hoc (anume pentru acest scop, de circumstanță – n.a.) spre a se vedea dorințele acestuia în ceea ce privește viitorul celor două țări.
Dintr-un set valoros de documente originale cu referire la toate fazele prin care s-a realizat Unirea de la 24 ianuarie 1859, scoase la iveală de Biblioteca Centrală de Stat și de Direcția Generală a Arhivelor Statului (am păstrat vechile denumiri ale acestor două instituții naționale), se desprinde agitația aproape neverosimilă, produsă de mișcările din cele două Principate Române, care aveau ca subiect (chiar într-o cantitate insignifiantă) ideile ce promovau Unirea. Din încrucișarea citatelor încercăm să ne facem o imagine a intereselor Marilor Puteri europene vizavi de cele două Principate Române prinse în hora intereselor acestor state care, nici în ruptul capului, nu doreau să-și piardă puterea și prerogativele asupra Moldovei și Țării Românești. Faud Pașa, ministrul de Externe al Turciei: „Sub nici un motiv Poarta nu va fi de acord cu Unirea Principatelor, oricît de mari ar fi dificultățile pe care le-ar putea crea Anglia și Franța”. Împăratul Franz Joseph: „Unirea celor două Principate constituie un prim pas spre independență”; ministrul plenipotențiar rus la Viena (Balabin), către adjunctul ministrului de Externe rus, cu privire la teama inspirată ministrului de Externe de eventualitatea Unirii Principatelor, urmată de dobîndirea independenței: „Planul stabilit de acord cu Poarta, de a subordona aspectul politic al chestiunii voinței acesteia din urmă; de a-i înarma pe comisari cu un mandat imperativ în sensul menținerii principiului separării; de a limita puterile Divanurilor ad-hoc la simpla formulare a dorințelor de un interes pur local, reducînd toată chestiunea la proporțiile cele mai neînsemnate”. Guvernul englez: „Unirea Principatelor ar fi un prim pas spre dezmembrarea Imperiului Otoman, pentru apărarea integrității căruia a fost întreprins ultimul război și au fost făcute atîtea sacrificii costisitoare”. Multe idei și opinii – aceeași dilemă: se va realiza sau nu Unirea Principatelor Române?
Astfel cum am văzut pînă acum în acest material dedicat Unirii Principatelor Române, nu erau suficiente deciziile și dorința poporului român în a-și hotărî singur soarta, hotărîrile importante în acest sens se luau în cancelariile europene. Trebuie să recunoaștem, în multe conjuncturi internaționale, unele dintre aceste hotărîri au fost benefice Principatelor, așa cum a fost cazul înființării Divanurilor (Adunărilor ad-hoc). Aceste Adunări au fost posibile datorită unei prevederi a Congresului de la Paris, din martie 1856, unde, printre altele, s-a oferit posibilitatea Principatelor să organizeze aceste alegeri în care să se exprime voința românilor din cele două țări în privința Unirii. Cum din masa de participanți la ședințele acestor Divanuri (le-am putea numi miniparlamente) făceau parte reprezentanți din toate mediile sociale, se poate înțelege că acolo era vorba de o oarecare formă a democrației, care a cunoscut, însă, multe perturbări și chiar fraude la urne.
Cînd vorbim de abateri ne referim la Moldova, unde caimacamul Vogoride, aflat în fruntea grupului care se exprima împotriva Unirii, din care mai făceau parte Nicolae Istrate, Gh. Asachi, Costache Negruzzi (speriați de „decăderea” Moldovei odată cu unirea ei cu Muntenia și mutarea capitalei la București), a falsificat scrutinul. Susținut de puterile potrivnice unirii, Nicolae Vogoride a falsificat rezultatul alegerilor pentru Divanul ad-hoc din Moldova, dar a fost descoperit (culmea! – datorită propriei soții, care descoperise scrisorile ce demonstrau înlocuirea listelor, aceasta dîndu-le în vileag). Într-un Raport expediat din Constantinopol, la 9 mai 1857, de Eduardo Targioni, ministru plenipotențiar al Sardiniei în Turcia, către Luigi Carafa, director în Ministerul sard de Externe, se arăta că „Orice mijloace, chiar dintre cele dure, ca închisoarea sau bătăile, au fost folosite pînă acum de caimacamul Moldovei pentru a cenzura opiniile și manifestațiile populației din Principat în favoarea Unirii cu Valahia. Comisarii austriac și turc aprobă, ba chiar stimulează suszisele procedee; englezul, cel puțin în aparență, se abține și ia parte activă la discuții, în vreme ce comisarii Franței, Rusiei, Prusiei și Sardiniei protestează împotriva susmenționatului caimacam”.
Comisari și iar comisari
În luna martie 1857 au sosit la București comisarii puterilor garante, însărcinați cu supravegherea alegerilor pentru Divanurile ad-hoc și cu informarea Conferinței de la Paris asupra stărilor de lucruri din Principate și a dorințelor poporului român. După cum se poate constata, în mai toată viața sa poporul român a trăit sub observația unor comisari: de pe timpul romanilor, trecînd prin statutul nostru sub alte imperii, pînă la exigenții comisari sovietici de după 23 august 1944, și chiar astăzi, cînd sîntem „păziți” de noul tip de comisari, cei ai Uniunii Europene. Meditînd la această situație, ne punem întrebarea:
Oare noi, singuri, nu ne putem ține pe picioare?
Ca atare, în urma scandalului iscat în Moldova din cauza mașinațiunilor caimacamului Vogoride, a fost nevoie de repetarea alegerilor, soluție hotărîtă în cadrul întîlnirii de la Osborne dintre Napoleon al III-lea și regina Victoria a Angliei. Iată, deci, se confirmă încă o dată ceea ce semnalam în prima parte a acestui articol, anume că, în multe etape cruciale ale premergerii sau înfăptuirii Unirii Principatelor Române, rezolvările au venit din partea statelor dominatoare (indiferent în ce sintagmă s-ar fi exprimat). Închizînd paranteza cu această constatare, știm că repetarea alegerilor din Moldova a adus cîștig de cauză Partidei naționale cînd, la 29 august 1857, au fost aleși, printre alții, Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu. Păcat că satisfacția oferită unioniștilor moldoveni avea să fie umbrită de o schimbare în atitudinea Franței – dispusă acum să acționeze doar pentru o unire parțială, în plan administrativ, a Principatelor – astfel cum va demonstra la Conferința de la Paris, din 1858. Ce să-i faci? S-a verificat încă o dată vechea zicală: „Mi-e milă de tine, dar de mine, mor de dor!”.
Orice am zice, chiar și scrîșnind din dinții lor de „protectori”, reprezentanții Occidentului erau nevoiți să accepte mișcarea unionistă din cele două Principate Române, astfel cum reiese și dintr-un articol din
„LʼIndependence Belge”, din 9 septembrie 1857: „Iată cum se prezintă astăzi aceste alegeri care trebuiau, se spune, să probeze inconsistența mișcării unioniste. Ceea ce se admitea că ar fi opera cîtorva fanatici s-a transformat într-o mare manifestare națională și patriotică, din momentul în care voințele și-au găsit o exprimare liberă”.
Unirea Principatelor Române – în pericol!
Deși se părea că vom avea destulă libertate și deschidere spre a ne exprima voința de Unire, la o analiză mai atentă a „binefacerilor” acordate de puterile garante, ieșeau la suprafață limitele între care Moldova și Muntenia aveau voie să spere la o reală Unire. Faptele erau cunoscute. Cele două Divanuri s-au întrunit la Iași și la București în toamna anului 1857, special organizate pentru ca poporul din cele două Principate să-și exprime dorințele în fața puterilor garante, dar și în fața propriei conștiințe. Totuși, demonstrînd falsitatea libertății ce ne-o acordau în ce privește alegerile, țările garante au îngustat cît au putut prerogativele Adunărilor ad-hoc, mizînd pe un ecou artificial al populației din cele două Principate la „pomana” pe care o primeau din partea celor care, de fapt, nu doreau înfăptuirea Unirii. Reprezentanții puterilor garante vedeau în Adunările ad-hoc doar niște simple întruniri consultative prin care poporul român să-și exprime o serie de deziderate de ordin administrativ.
Nefiind de acord cu constrîngerile preconizate de puterile garante, fruntașii unioniști au stabilit obiective mult mai îndrăznețe și mai folositoare pentru cele două Principate, venind cu conceptul care punea accentul pe zona practică a acestor Adunări – aceea de a lua hotărîri, nu doar de a exprima deziderate. Deși reprezentativitatea delegaților în aceste foruri n-a fost cea normală (unele clase și pături sociale erau reprezentate într-o notă disproporționată în ceea ce privește masa mare de alegători și numărul mic de delegați în Divan), cele două Adunări au consemnat  un succes al Partidei naționale din fiecare Principat, dezbaterile fiind inedite întrucît au abordat, de pildă, în afara Unirii, și probleme privind crearea statului național și a altor situații menite să îmbrace o sferă largă de aspecte apte pentru a fi aplicate în viitoarele
probleme de guvernare.
Desfășurate sub atenta și vigilenta supraveghere a comisarilor marilor puteri, alegerile din cele două Divanuri au convins (sau, ca să fim corecți – ar fi trebuit să convingă) autoritățile europene de mersul fără întoarcere al celor două Principate Române – avînd o unică direcție – Unirea. De fapt, chiar presa din acele țări a exprimat o realitate care nu mai putea fi pusă sub obroc, trecută cu vederea sau interpretată în altă cheie decît cea  a Unirii Principatelor, astfel cum conchidea și „Messager du Midi” (6 noiembrie 1857): „Cu toate intrigile, voința națională s-a manifestat”. S-a manifestat, s-a manifestat, dar, stați să vedeți unele reacții europene, care dau peste cap concluzia publicației franceze!
Din perspectiva introdusă mai sus, lupta pentru Unire era departe de a fi încheiată. Luînd la cunoștință despre hotărîrile Adunărilor ad-hoc, marile puteri s-au reunit la Paris, la 10 mai 1858, reuniune ce avea să se încheie tocmai pe 7 august 1858 (atît de mult le-au dat de furcă Divanurile din Principatele Române!). Ca și altă dată, reuniunea a fost scena unor înfruntări între susținătorii și adversarii Unirii, și, ca de obicei, protagoniștii au fost aceiași: Franța, Rusia, Prusia și Sardinia – de partea Unirii, Turcia și Austria – împotrivă; Anglia se plasa pe o poziție mai degrabă lipită de-a adversarilor Unirii decît de tabăra cealaltă. Analizate, ultimele trei țări păreau greu, dacă nu imposibil de clintit din malefica lor atitudine. Turcia, de pildă, era decisă „a combate hotărîrile așa-zis naționale  ale respectivelor Adunări”, arătînd că nici nu se putea aștepta la un alt rezultat din partea unor foruri „la care au participat cu atîta ardoare acei oameni pătrunși de ideile care erau pe punctul de a răsturana întreaga Europă în anul 1848”. Cealaltă țară care era împotrivă, Austria, „urmează din toate puterile planurile Porții”. Anglia, după respingerea în Parlament a moțiunii Gladstone, pentru acceptarea hotărîrii Adunărilor din Principatele Române, dovedise care era, de facto, poziția ei față de Unire.
Hotărîrile adoptate la Paris, cuprinse în Convenția semnată la 7/19 august 1858, constituiau un compromis între pozițiile divergente ale marilor puteri, cu privire la soarta celor două Principate Române. Convenția nesocotea cu bună știință voința exprimată de popor în cele două Adunări ad-hoc, concepînd o unire hibridă, într-un stat denumit Principatele Unite ale Valahiei și Moldovei, cu doi domnitori (excluzîndu-se aducerea unui domnitor străin), cu două guverne, două parlamente, două capitale – cu totul și cu totul altceva decît așteptau românii să le fie confirmat, dar nu dăruit de forul internațional. Cele două Principate Române, stabilite prin hotărîrile poporului să formeze un tot unitar, cu perspectiva imediată a unui stat unitar și național, iată că acum primeau o altfel de „porție” de la masa bogaților. Rămîneau tot separate de Milcov (dar cu o comisie centrală la Focșani) și, ceea ce era destul de grav pentru viitorul nostru, și răzbătea chiar din articolul 1 al Convenției amintite, rămîneau tot sub jugul otoman: „Principatele Moldaviei și Valahiei, constituite de acum înainte sub numirea de «Principatele-Unite Moldavia și Valahia», rămîn puse sub suzeranitatea M.S. Sultanului”. Și, ca să fie clară problema cine ne este, în continuare, „șeful”, articolul 8 stipulează că: „Principatele vor da Curții Suzerane un tributu anualu a cărui sumă rămîne hotărîtă la țifra de un milion cinci sute de mii lei pentru Moldovia și la tifra de două milioane cinci sute de mii de lei pentru Valachia”.
Desigur, factorii politici din Principate, masa largă a poporului au primit cu dezamăgire aceste hotărîri în care vedeau denaturarea programelor care au stat la baza lucrărilor celor două Adunări ad-hoc și, mai mult, punerea în pericol a marelui deziderat unionost, cel pentru care se purtaseră lupte politice în ultimii ani. Ceea ce s-a întîmplat însă, a fost în favoarea Unirii – repede dezamăgirea s-a transformat în ambiția și în curajul de a lupta pentru îndeplinirea hotărîrilor Adunărilor ad-hoc, cu finalizarea pe obiectivul Unirii reale, politice și administrative. De fapt, aceasta era singura soluție viabilă – cea venită din interior – pentru că, din afară,chiar de la capete încoronate, primeam regrete, chiar și de la Franța, în contextul în care, de multe ori, aceasta s-a situat în prima linie pentru respectarea hotărîrilor românilor. Acum însă, cînd Convenția din capitala Franței devenise realitate, chiar împăratul Napoleon al III-lea, în mesajul adresat Parlamentului francez, cu prilejul deschiderii lucrărilor, din 15/27 ianuarie 1859, spunea: „Reconstruirea Princi­patelor Dunărene nu s-a putut termina decît după numeroase anevoințe, care au adus vătămare deplinei îndestulări a dorințelor celor mai legitime”.
Mulțumim de condoleanțe!
Astfel cum ne apare în documentele vremii, ultimul act nu era jucat. Toată floarea unioniștilor din cele două Principate, cărora li se alăturau și oameni de rînd, conștienți de momentul pe care nu aveau dreptul să-l piardă, au jucat pe cartea cîștigătoare: aplicarea Convenției de la Paris, în limitele acesteia, dar în viziunea înfăptuirii Unirii. Atitudinea fermă a românilor era reflectată și de presa europeană, care luase pulsul de la București și de la Iași, ajungînd la concluzia, așa cum făcea „Times” cînd scria că „noile puteri care vor funcționa în cele două provincii vor putea să realizeze, atunci cînd vor voi, Unirea pe care Conferința de la Paris a refuzat să o consacre”. După cum se va vedea, ziarul englez a avut mare dreptate!
Triumful
De data aceasta lupta politică se va da în interioriul Principatelor. Mă refer aici la activitatea pentru organizarea Adunărilor elective, în cele două Principate, și la desemnarea candidaților pentru alegerea domnitorului, de asemenea, separat, în fiecare Principat. Pentru că Istoria (cu faptele ei) nu ne dă voie să divagăm (mai ales într-un asemenea caz), trebuie să arătăm că, în cele două operații de mai sus au avut loc incidente și confruntări (nu doar politice), care confirmă existența, în continuare, a divergențelor dintre Partida națională și cea conservatoare. Exemple concrete. La București, căimăcămia, susținătoare a lui Gheorghe Bibescu, a suprimat libertatea presei, a intezis adunările publice, a destituit funcționarii publici care simpatizau cu Partida națională, încercînd limitarea dreptului de vot, asigurînd astfel succesul conservatorilor. Și în Moldova, deși la o scară mai mică, s-au semnalat anumite incidente, generate, în special, de comisarul otoman, Alif Bei, și de cel  austriac, Godel Lannoy – problemă rezolvată prin atitudinea intransigentă a lui Anastase Panu și a lui Vasile Sturdza – reprezentanți ai  Partidei naționale în noua căimăcămie, formată în vederea pregătirii Adunării elective.
Așa cum se știe, Moldova a fost prima care și-a ales domnitorul. Deși, pe lista oficială erau mai mulți candidați, ambele tabere au ajuns la un numitor comun, propunîndu-l pe Alexandru Ioan Cuza, în vărstă de 39 de ani, fost pîrcălab de Covurlui, om al mișcării unioniste, colonel, locțiitor al comandantului armatei moldovene, membru al Adunării ad-hoc. În ziua de 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă de la Iași a ales ca domnitor pe Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul Partidei naționale, realizîndu-se, astfel,primul pas spre unirea mult visată. Astfel cum consemnează presa vremii, pentru mai multe zile Iașul a devenit scena exprimării bucuriei oamenilor, în fața palatului domnesc manifestînd 10.000 de moldoveni, cu lozinci adecvate și cu o mare revărsare de entuziasm.
Alegerile de la București s-au desfășurat cu ceva complicații la început cînd, cu ajutorul căimăcămiei, conservatorii dețineau majoritatea mandatelor. Dîndu-și seama de consecințe, fruntașii Partidei naționale au apelat la masele de oameni care doreau unirea. Astfel, în urma unei mobilizări active, la data în care Adunarea electivă și-a început lucrările (22 ianuarie), mii de oameni au înconjurat clădirea, mulți pătrunzînd și în curte. După două zile de dezbateri și confruntări între populație și armată, s-a ajuns la un compromis, acela ca fiecare parte să renunțe la a mai prezenta un candidat propriu. Întruniți la hotelul „Concordia”, delegații Partidei naționale au pronunțat – deși cu o doză de scepticism – numele lui Alexandru Ioan Cuza.
În mare secret, a doua zi, la deschiderea dezbaterilor Adunării elective, un reprezentant al Partidei naționale a nunțat propunerea „bombă” – Alexandra Ioan Cuza (alesul Moldovei), această opțiune fiind în concordanță cu idealul poporului, acest fapt nu încălca nici prevederile Convenției de la Paris, întrucît nu era vorba de o unire politico-administrativă, ci de o unire personală. (Aici trebuie să recunoaștem șmecheria românească în a escamota hotărîrea forului european de a alege domn separat în fiecare Principat!) În aceste condiții, cu majoritate de voturi, Cuza a fost proclamat domn și în Țara Românească. Reacția poporului, cînd a ajuns vestea în stradă, a fost magnifică, cuprinzînd și Moldova, care s-a alăturat în marea Horă a Unirii, în care – dacă s-ar fi putut – s-ar fi prins întrega nație. Consulii marilor puteri au fost și ei martorii acestei duble alegeri de domn în Principatele Române, ceea ce i-a făcut să consemneze, precum cel englez (R.G.Colquhuon):  „Rezultatul a fost primit cu aclamații de entuziasm și urale puternice. Orașul era luminat. Marea bucurie populară a urmat unui sentiment de extremă tensiune sub care au stat cu toții în ultimele trei zile”; chiar și consulul celui mai aprig dușman al Unirii – Austria, austriacul Karl Eder, relata către Viena: „Deodată apărură deputații, unii vărsînd lacrimi, alții, cărora nu le era dat să-și exprime emoția prin lacrimi, căutau să arate prin gesturi că erau mișcați. Cădeau unii în brațele altora, plîngeau în suspine, toate dezbinările păreau uitate”.
Astfel a devenit ziua de 24 ianuarie 1859 piatra de hotar a viitorului stat unitar România, împlinit și mai plenar la 1 Decembrie 1918 prin Marea Unire de la Alba Iulia. Deocamdată, însă, asupra entuziasmului generat de ziua stelară – 24 ianuarie 1859 – se îngrămădeau norii amenințători ai unei Europe care rămăsese oripilată de actul curajos și patriotic al românilor.
Pericolul unei răsturnări de situație
În timp ce un ziar francez („Journal des Débats”) comenta astfel Unirea, punînd paie pe foc la ceea ce avea să urmeze: „Trebuie să recunoaștem că această dublă alegere este un mare pas către Unirea completă a Principatelor. Românii fac prin ei înșiși și fără a consulta Europa ceea ce cred că trebuie să facă”, la București și Iași s-au ascuțit temerile în legătură cu lupta pentru consacrarea oficială a Unirii din partea puterii suzerane (Turcia) și a puterilor garante. În principal, poporul, diplomația românească și domnitorul trebuiau să contracareze atitudinea potrivnică a Turciei și Austriei, ca și șovăiala Angliei. Și, astfel cum am citit în documentele din arhivă, nu era de glumit sau de ignorat pericolul ce se profila la orizont. Cum să califici reacția Porții după ce, pe malul Bosforului a explodat stupefacția: „Știrea alegerii domnitorului Moldovei ca domnitor al Valahiei a confundat Poarta și diplomația ei în stupoare”?  De altfel, Poarta a dat repede drumul la un protest oficial, în care reclama violarea Convenției de la Paris din 1858. Deranjată de situația din Principate, Turcia vedea în aceasta și un precedent periculos, ce ar încuraja Serbia și alte provincii sub tutela Porții, să încerce emanciparea, putînd deschide astfel calea prăbușirii imperiului.
În acest cadru cu multe semne de întrebare, s-a pus în discuție însăși legitimitatea actului Unirii, în raport cu prevederile Convenției de la Paris. La toate acestea s-au mai adăugat și știrile despre ecoul Unirii la românii din Transilvania, astfel cum era informată Viena: „În Transilvania au loc acum agitații și tulburări românești; în rîndul tinerilor a apărut ideea restabilirii unui mare Imperiu daco-roman, mai cu seamă după Unirea Valahiei cu Moldova”. Cuza însă n-a dezarmat. Militar de carieră, după ce a trimis în capitalele europene ambasadori pricepuți și devotați Unirii (Vasile Alecsandri, Dumitru Brătianu, Ștefan Golescu, Ion Bălăceanu, Costache Negri), a dat următorul răspuns, în cauză: „Dacă Poarta va îndrăzni să refuze învestitura, românii vor respinge autoritatea ei și, de la primul pînă la ultimul, își vor apăra drepturile pînă la capăt”, completînd: „Vom rezista pînă la ultimul om și dacă vom fi învinși vom demonstra Europei că nu ne lipsește conștiința datoriei”.
În siajul acestor aspecte și altor manifestări „colaterale”, cum a fost intrarea triumfală a lui Cuza în București, la 8 februarie 1859, unde se apreciază la 100.000 numărul românilor care au însoțit cortegiul, s-a desfășurat la Paris o nouă Conferință a marilor puteri (27 martie-25 august 1859), la care s-a ajuns la recunoașterea dublei alegeri, soluție acceptată („de voie, de nevoie”) și de Poartă. Dar, pericolul nu trecuse, deși Cuza, vizitînd în septembrie 1860 Constantinopolul, a avut curajul să-i înfrunte pe turci chiar la ei acasă, cînd a afirmat (referitor la Convenția din 1858), „ca fiind irealizabilă executarea în întregime și ad literam a acestui act”.
O altă Conferință, de data acesta a ambasadorilor marilor puteri la Constantinopol, inaugurată la 13 septembrie 1861, a fost nevoită să acorde consacrarea internațională Unirii realizate de români. În sfîrșit, la 20 noiembrie 1861, a fost emis Firmanul Porții privind recunoașterea Unirii (atenție!) doar pe timpul domniei lui A.I.Cuza. Totuși. Era o victorie. Pe acest principiu a putut rosti Cuza, la 3 decembrie 1861, cunoscutul mesaj la deschiderea sesiunii Camerelor legislative, în care erau cuprinse istoricile cuvinte: „Înalta Poartă, precum și toate puterile garante au aderat la Unirea Principatelor”, continuate de un avertisment dat Europei: „Unirea va fi așa precum România o va simți și o va dori”.
Cronologic, mai semnalăm două evenimente cruciale pentru finalizarea pozitivă a epopeii Unirii Principatelor: Domnitorul a elaborat și a pus în vigoare (fără acordul prealabil al marilor puteri și al Curții) Statutul dezvoltator al Convenției de la Paris, din 7 august 1858, act aprobat prin plebiscit popular, în 14 mai 1864; acest document a primit consacrarea oficială din partea marilor puteri prin Protocolul Conferinței ambasadorilor acestora de la 14 iunie 1864 din capitala Imperiului Otoman, ceea ce a consacrat deplina autonomie a noului stat apărut pe harta Europei – România.
Cred că ar fi bine ca, din toată această „poveste”, într-o vreme de instabilitate politică pe continent și în lume, să rămînem măcar cu sintagma domnitorului Alexandru Ioan Cuza: „UNIREA VA FI AȘA PRECUM ROMÂNIA O VA SIMȚI ȘI O VA CERE” ...
Sfîrșit
GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite