O lecție de istorie
Miercuri, 24 ianuarie, marcăm ziua cînd, acum 165 de ani, într-un elan național, pe trunchiul unei conjucturi internaționale favorabile  (cît de cît), Moldova și Țara Românească s-au unit într-un singur stat – prima victorie definitivă a poporului român, în plan politic și administrativ – pecetluită cu victoria finală, de peste 59 de ani – 1 Decembrie 1918 – Marea Unire de la Alba Iulia. Pentru că, în fiecare sfîrșit de ianuarie sîntem datori să rememorăm marea izbîndă de la 24 ianuarie 1859, omagiind efortul și capacitatea înaintașilor noștri în a învinge obstacole naționale și internaționale întru realizarea visului cosmic de a fi toți românii sub același spectru al românismului, o facem și în acest an. După ce, în anii precedenți, am abordat subiecte în mijlocul cărora se găseau descrieri generale ale dublului act de la 5 ianuarie (Moldova) și 24 ianuarie (Muntenia) – date calendaristice cînd Alexandru Ioan Cuza a fost ales Domnitor, în ambele Principate Române, precum și materiale axate pe conturarea și creionarea unor personaje principale din această epopee națională (A.I.Cuza, Mihail Kogălniceanu, Elena Cuza etc.), de data aceasta – grație dezvoltării unei istoriografii elaborate, centrate pe aspecte mai puțin bătătorite din angrenajul sofisticat al realizării acestei uniri, voi aborda o tematică mult mai incitantă, bazată pe elemente fie controversate, fie care aruncă o altă lumină asupra evenimentelor, accentuînd sau diminuînd anumite acțiuni, revendicînd sau, dimpotrivă, denunțînd ceva.
Ne-am obișnuit ca, atunci cînd vorbim sau scriem despre actul Unirii de la 24 ianuarie 1859, să reliefăm doar prestația locală, ca să zic așa, exagerînd rolul factorului național în realizarea unirii, rupîndu-l total de conjunctura internațională, de Înalta Poartă și de Puterile garante, fără de care idealul românilor din Principate, de a constitui un Stat unitar, s-ar fi îndeplinit cine știe cînd, și cine știe cu ce pierderi materiale și sacrificii umane. Fenomenul descris mai sus a fost vizibil în perioada în care se dorea un fel de cosmetizare a complicatului proces (politic și administrativ) autohton, făcîndu-ne să percepem că demersul acestuia s-a datorat, într-o măsură covîrșitoare, elementelor din interior, spiritului revoluționar și, evident, curajului civic al unor pături sociale, avînd în frunte o mînă de conducători dîrzi și devotați cauzei unirii.
Desigur, așa și este – pînă la un punct – ridicarea poporului la luptă, în diferite etape premergătoare anului de grație 1859 (Răscoala – după unii istorici, războiul – avîndu-l în frunte pe olteanul Tudor Vladimirescu, de  la 1821, Revoluțiile din Țările Române de la 1848, care au scos la iveală o serie de conducători ce s-au implicat, apoi, și în procesul mult mai complicat al Unirii Principatelor Române), au demonstrat dorința românilor din ambele Principate, dar și din Transilvania, de a fi liberi și de a trăi într-o uniune firească, determinată de neam, limbă, teritorii, credință, obiceiuri etc. De aici însă, pînă la realizarea acestui vis, mai era cale lungă, lungă și întortocheată, plină de obstacole, de capcane și de aranjamente la „masa verde”, cărora li s-au alăturat reorientări sau chiar trădări – tacîmul integral al unei societăți feudale care se crampona să nu lase loc dezvoltării și modernizării Principatelor Române.
Hai să deschidem cronici și să încercăm a înțelege, și cu bune și cu rele, Epopeea Unirii din 24 ianuarie 1859. Vom avea în față o adevărată lecție de istorie care nu se predă în nici o școală din România.
Cu gîndul la Unire
Întotdeauna cînd sîntem nevoiți să abordăm o perioadă istorică din dezvoltarea țării noastre, perioadă care s-a soldat cu transformări semnificative pentru evoluția următoare a Statului, noi, cei de azi, în încercarea de a ne  raporta la acel eveniment pe care-l descriem, pornim din capul locului cu un handicap, acela al distanței temporale, care fie că estompează importanța subiectului, fie că îi denaturează, într-o oarecare măsură, substratul material și imaterial. Ceea ce am scris mai înainte nu se constituie nicidecum într-un reproș adus Istoriografiei românești, ci rămîne ca o simplă constatare, dar și un semnal de alarmă de a nu cădea în această capcană a judecării trecutului nostru istoric (doar) prin prisma cunoștințelor acumulate de-a lungul timpului și a cramponării noastre în perimetrul mileniului III, fără a încerca să ne „teleportăm” în timpul calendaristic al evenimentelor despre care vrem să scriem.
Cu referire la idealul românilor trăitori în cele trei Principate Românești (Moldova, Muntenia și Transilvania), de a se constitui într-un singur stat național, jumătatea Secolului al XVIII-lea a marcat un reviriment vizibil, generat de sentimentul formării națiunii și exprimării, în acest demers, al conștiinței naționale. Datele care ne-au rămas, de pildă, din activitatea  Școlii Ardelene – acea mișcare ideologică și culturală cu caracter iluminist a intelectualității românești din Transilvania, cea care a întocmit vestitul Memoriu „Supplex Libellus Valachorum”, înaintat Împăratului Leopold al II-lea, în 1791 – ne conduc spre germenii ideii de Unire, prin reliefarea – într-o primă fază – a unității etnice a românilor, așa cum ne indică textul unei petiții din Blaj, în apropierea sfîrșitului de Secol XVIII, „De ortu progressu conversione Valachorum”.
În primul deceniu al Secolului al XIX-lea, în încercarea de a tatona reacția Europei la doleanțele românilor de pe ambele părți ale Carpaților, un grup de boieri moldoveni intervenise pe lîngă Napoleon I într-o încercare de a-l determina să sprijine, politic, constituirea unui stat unitar român. Nelăsîndu-se mai prejos, boierii munteni, înainte de 1829, cînd, prin Pacea de la Adrianopol s-a desființat monopolul turcesc asupra comerțului Țării Românești și Moldovei, într-un Memoriu cereau ca „Valahia și Moldova  să se împreune și să se facă amîndouă un prințipat”, aducînd motivații pertinente în acest domeniu: „Atît moldovenii cît și muntenii beneficiau de o uniune de lege, de începutul neamului și de starea locului”, aceștia dorind să fie „strîns legați de oricare întîmplări”. Astfel cum scria  Eudoxiu Hurmuzaki (1812-1874) în „Colecția de documente externe”, publicate după moartea sa, în acest document se cerea, nici mai mult, nici mai puțin, decît „formarea unui regat al Daciei sub protecția marilor puteri”. Tot din „Documentele Hurmuzaki” descoperim o depeșă a consulului francez Ledoulux care, la 1810, consemna: „Voi ține seama de amîndouă provinciile în același timp deoarece le consider ca o singură națiune. Același dialect, aceleași obiceiuri, aceeași religie, aceleași resurse, totul este comun pentru cele două provincii; ele nu se deosebesc între ele decît prin numărul populației”.
Vorbim de trezirea politică a românilor avînd în vizor unirea, dar și de un context favorabil acestui curent național, cu ramificații atît în interior, cît și în afara celor două Principate. Un exemplu care apare în acest cadru unionist este  Regulamentul organic, întocmit în cele două țări românești (1831 – în Țara Românească; 1832 – în Moldova) și aplicat sub supravegherea Rusiei, prin generalul Pavel Kiseleff. Chiar dacă, prin conținut se urmărea menținerea organizării de stat feudal, încercînd să o medernizeze, unele articole au favorizat dezvoltarea capitalismului și, prin stipulații aproape identice, pregătind Unirea celor două țări române. Destul de elocvent în acest sens, în Regulamentul organic al Țării Românești, la secțiunea a V-a, cu titlul semnifictiv „Începuturile de unire mai aproape între amîndouă prințipaturile”, cauza Unirii apărea clar, ca în articolul 371: „Începutul, religia, obiceiurile și cea de un fel limbă a sălășluitorilor într-aceste două prințipaturi, precum și cele deopotrivă trebuințe sînt îndestule elemente de o mai deaproape a lor unire, care pînă acum s-a fost poprit și s-au zăbovit numai după împrejurări întîmplătoare și cele urmate după dînsele bunele dobîndiri și urmările folositoare ce ar odrăzli dintr-o apropiere a cestor două  popule, nu pot fi supuse la nici o îndoială”.
Ideile inovatoare  în ce privește unirea Principatelor prindeau viață pe terenul destrămării societății feudale (cu toată opoziția reprezentanților acesteia), din sînul căreia răsăreau germenii unei ordine  sociale, menite să conducă la emanciparea noii viziuni naționale, crearea premiselor următoarei etape de dezvoltare, aceea a capitalismului. În raport cu interesele și posibilitățile acestora, toate clasele sociale parcurgeau un drum al înnoirilor specifice, dintre care nu lipsea ideea de Unire, cea care putea defini stabilirea unui stat modern pe aceste meleaguri dacice.
Cum în apropierea jumătății veacului al XIX-lea se simțea tot mai mult suflul elanului pe care avea să-l aducă anul 1848, agitația pro-unire, din Moldova și Țara Românească, la care nu rămînea indiferentă nici Transilvania, se manifesta din ce în ce mai vizibil și, ceea ce era mai important, mai complex. Ca un preambul la ceea ce avea să urmeze, iată cîteva exemple care demonstrează deschideri noi spre țelul Unirii, precum și esențializări proprii acestui demers.
1. Mișcarea condusă de Ion Cîmpineanu. Acest boier muntean (colonel și om politic), care a eliberat robii și i-a împroprietărit pe clăcașii de pe moșiile sale, a fost inițiatorul „Partidei Naționale” care milita pentru unirea și independența țărilor române, în 1838 întocmind un program (nu doar teoretic, ci și cu măsuri practice) în vederea Unirii celor două țări române. Acesta a trimis un emisar la Iași, la domnitorul Mihail Sturdza, pentru a-i propune unificarea sub conducerea sa a întregului popor român, acesta refuzînd, neavînd curajul și pregătirea necesară pentru o astfel de misiune. Mișcarea condusă de Cîmpineanu a rămas consemnată în Marea Istorie a Unirii doar ca o încercare, anul următor conducătorul acesteia fiind arestat;
2. Ca un ecou la mișcarea colonelului Ion Cîmpineanu, în 1840, în Țara Românească, a apărut o altă mișcare revoluționară, dar mult mai radicală, și cu rezonanțe social-politice. După ce s-a descoperit această organizație revoluționară secretă, inițiată și condusă de un fiu al familiei de boieri munteni, Filipescu (Dimitrie Filipescu), acesta a fost arestat și închis în mînăstirea Snagov;
3. La începutul anului 1845, un alt Filipescu, de data aceasta Costache Filipescu, în urma unei vizite în Moldova, unde s-a întîlnit cu unii dintre capii moldoveni ai ideii de Unire, s-a înapoiat în Țara Românească unde a propagat ideea Unirii. În afara teoriei vehiculate, ca rezultat concret al acestui „schimb de experiență” (cum am spune noi, astăzi), la 21 mai 1845, la conacul lui Costache Negri de la Mînjina (Galați), a avut loc o reuniune moldovo-munteană, pe tema unirii forțelor pentru realizarea Unirii celor două țări românești, întîlnire la care a luat parte și Nicolae Bălcescu;
4. După cum atestă documentele vremii, reprezentanții curentului unionist nu se limitau doar la Moldova și Țara Românească, idealul acestora cuprinzînd și Transilvania care, totuși, datorită statutului ei politic și administrativ mai special, trebuia tratată în altă cheie decît celelalte două principate. În acest concept, cu particularități aparte, un mijloc de influență reciprocă a fost acela al includerii Transilvaniei în programul diversificat al pregătirii politice a Unirii. Astfel, după vizitele lui Bălcescu în Transilvania, în anul 1845, un alt lider politic muntean, Grigore Grădișteanu – viitorul participant la Revoluția de la 1848, partizan al unirii Principatelor și alegerii lui A.I.Cuza – trimis în Transilvania, a vizitat Brașovul, Sibiul, Făgărașul și Alba Iulia,  „în vederea unei acțiuni generale a tuturor românilor, dacă evenimentele o vor impune”.
5. Pentru trezirea interesului statelor europene asupra problemei Unirii Principatelor Române, reprezentanți ai acestui ideal – români de frunte – au început să bată cărările continentului nostru și au prezentat situația din cele două țări, precum și dorințele ambelor popoare (de fapt, unul singur, dar divizat) în ce privește Unirea, centrul acestor acțiuni fiind stabilit Parisul. În capitala Franței s-au deplasat C.A.Rosetti, apoi frații Dumitru și I.C.Brătianu, care au stabilit unele legături cu fruntași ai vieții politice și publice franceze, aceștia alăturîndu-se lui Nicolae Bălcescu, cel care își stabilise comandamentul la Paris. Un pas important în coagularea forțelor revoluționare din interiorul și din afara țărilor noastre l-a constituit înființarea, la Paris, în decembrie 1845, a „Societății Studenților Români”, cu tineri români aflați la studii în Franța, din ambele Principate.
Cam acesta era tabloul celor două Principate Române înaintea anului revoluționar 1848, și a Unirii, din 1859: un teren politic mișcător și niște premise promițătoare (în imagini idealiste), dar înșelătoare (în contextul unor interese divergente ale Marilor Puteri, cu privire la acest deziderat definitoriu al românilor).
Anul 1848 – în conturarea anului 1859
Multă cerneală s-a consumat, prin pana istoricilor, a analiștilor politici, a jurnaliștilor sau a autorilor de manuale de Istorie, cu privire la introducerea sau nu, în programul revoluției, (în mod cert) a obiectivului realizării unirii Țărilor Române. Desigur, între aceste obiective (independența administrativă și legislativă, neamestecul niciunei puteri în treburile interne ale statului, suprimarea rangurilor sociale, împroprietărirea țăranilor, desființarea robiei etc.), se preconiza și problema unificării politice și statale a poporului român, cu dezideratul național, acela de formare a unui stat național modern, în limitele emancipării generale a statelor europene. Iată însă că, de pildă, în Proclamația de la Izlaz, alcătuită din 22 de articole, citită de Ion Heliade Rădulescu, la 9 iunie 1848, nici un punct nu se referea la Unire, în mod explicit. Eroare? Omisiune? Tactică?
Încercînd să explice acest fapt, la un timp după desfășurarea evenimentelor, Nicolae Bălcescu îl pune pe socoteala împrejurărilor politice, „împrejurările politice nu-i ertară a pune din început în programul lor chestia unității naționale”, astfel cum ne comunică Gh. Zane – economist și istoric gălățean (născut în 1897), autorul volumului „Marx și Bălcescu”. Tot Bălcescu considera că, dacă Revoluția nu era repede înăbușită, aceasta, consolidîndu-și acțiunea, ar fi oferit timp și pentru introducerea acestei revendicări în care se găsea ecoul tuturor românilor. De altfel, la doi ani de la Revoluția de la 1848, Ion Ghica (viitorul ministru și prim-ministru în Guvernele de după 1859), explica ceea ce Bălcescu doar creionase: „Deosebit de aceasta, ar fi fost poate primejdios pentru români a proclama principiul de unire între dînșii, la o epocă cînd amîndouă imperiile (habsburgic și otoman), de care atîrnă cea mai mare parte a lor erau încă puternice”.
În Moldova, însă, a fost diferit. Revoluționarii de la Iași au întocmit două programe cu revendicări (o Petiție, la 27 martie 1848, și un Program, în august același an, documente catalogate ca minimal, și maximal). Doar în cel din august, redactat de Mihail Kogălniceanu, printre cele 36 de puncte, puse sub titulatura de „Dorințele partidei naționale din Moldova”, se specifica: „unirea Moldovei cu Țara Românească, socotită drept cheia boltei, fără de care s-ar prăbuși tot edificiul național”. În Transilvania problema unirii era și mai complicată, asuprirea străină blocînd aproape total această idee și acest ideal. Chiar dacă, pe Cîmpia Libertății de la Blaj, la 3 mai 1848, voința românilor se materializează în sloganul „Noi vrem să ne unim cu țara”, la finele lunii (30 mai), Dieta maghiară de la Cluj, împotriva voinței populației românești, proclamă  unirea Transilvaniei cu... Ungaria!
Acestea sînt avatarurile anilor 1848 și 1849, în cele trei țări românești, trecute prin furcile caudine ale Revoluției – înfrîntă peste tot – dar rămasă în conștiința românilor ca o lecție (cu ceva îmbunătățiri) a luptei poporului pentru  scuturarea jugului feudal și al stăpînirii străine, pentru emanciparea vieții politice și sociale și, chiar dacă nu în tonuri apăsate, pentru posibilitatea unirii tuturor românilor și formarea unui stat unitar românesc.
Dar stați, drama în care jucau Moldova, Țara Românească și Transilvania (în regia imperiilor vremii) nu s-a terminat, sau, cel puțin, s-a terminat primul act. Alarmate de ideea Unirii, care a circulat (mascată sau la vedere) în vîrtejul Revoluțiilor din 1848-1849, Rusia, Turcia, Imperiul Habsburgic etc., au generat acțiuni și mișcări politice, la nivel european, spre a „inventa” tot soiul de piedici (desigur, nerecunoscute de către aceștia) în împlinirea visului de veacuri al românilor din cele trei Principate. După înăbușirea revoluției române, Moldova și Muntenia s-au aflat sub incidența Convenției de la Balta-Liman, încheiată la 19 aprilie 1849, Convenție care  stipula că, „pînă la consolidarea liniștei interne” cele două imperii (Rus și Otoman) să ocupe cu trupe Moldova și Muntenia. Pînă una alta, ca să nu lungim discuția, Imperiul Habsburgic i-a alungat pe ocupanți, în 1854 trupele habsburgice ocupînd cele două țări române, așa cum procedase în secolele anterioare cu Transilvania, Banatul și Bucovina. Deci, am schimbat stăpînirea!
În aceste condiții critice mai persista ideea de Unire, la români? Precum Pasărea Phoenix, deși curtea de la Viena a luat măsuri pentru a îngropa această idee, expediind șefilor militari din Muntenia și Moldova ordinul de a interveni energic pentru a „curăța Principatele de toate elementele dubioase”, ideea Unirii a reînviat, în mijlocul unui complex de împrejurări, în care, la Conferința de pace, s-a stabilit abolirea protectoratului rus asupra Valahiei și Moldovei, și trecerea celor două țări sub protectoratul colectiv al Puterilor europene – cadrul în care, (chiar fără voia lor, doar pentru a securiza granițele celor două țări române) poziția Marilor Puteri, în raport cu dezideratul de căpătîi  al Valahiei și Moldovei – Unirea într-un singur stat – a devenit favorabilă acestuia.
Problema a căpătat o turnură favorabilă nouă cînd, la Congresul de la Paris, deschis la 28 februarie 1856, ca urmare a încheierii păcii, în urma Războiului Crimeei, la care au participat reprezentanții Turciei, Austriei, Franței, Angliei și Rusiei, cărora li s-au alăturat cei ai Sardiniei și Prusiei, în ședința din 8 martie, reprezentantul Franței, nimeni altul decît ministrul de Externe, Al. Walewski, a dat tonul, declarînd: „Înainte de a se stinge chestiunea noii organizări a Principatelor, este  de cercetat dacă ele trebuie a mai trăi sub o organizare separată, și dacă nu ar fi în interesul acestor țări, cît și al Europei, ca ele să fie întrunite într-un singur stat”. La acest mod de context internațional mă refeream eu în prologul acestui articol (și vor mai fi și altele și mai consistente), care au defrișat lăstărișul unor state (Turcia, Austria), care s-au opus demersului civilizat al francezului.
Unirea – ca un cazan sub presiune
Înfrîngerea Revoluției din 1848-1849 a dus (și) la împrăștierea fruntașilor revoluției în lume, de frica arestărilor. Acum, după o oarecare deschidere, generată, în special, de ajungerea pe ordinea de zi la Conferința de Pace de la Paris a problemei Unirii Principatelor Române, oamenii revoluției se întorc la vatră, prezența acestora în mijlocul poporului fiind din ce în ce mai activă și determinantă în formarea unei atitudini de propagandă benefică a ideilor Unirii. În sensul celor de  mai sus stă mărturie apariția unor publicații menite să pună bazele unor mase conștiente de implicarea acestora în opera de Unire, depășind figurația de spectatori. „Jurnalul Craiovei, „Timpul”, „Patria”, „România Literară”, „Steaua Dunării” și alte publicații erau ecoul dirijat într-un singur sens – Unirea!
Pentru că am amintit de reîntoarcerea exilaților și emigranților de peste hotare (operațiune nu tocmai ușoară, lucrurile necesitînd o laborioasă activitate diplomatică), iată numele cîtorva foști conducători ai Revoluției de la 1848, sosiți în țară, între anii 1855-1857: I.Bălăceanu, preotul Radu Șapcă, Radu G.Golescu, Ion Maiorescu, Aron Florian, A.Cristofi, C.Alexandrescu, A.G.Golescu-Negru, Alexandru C.Golescu, Radu C.Golescu, N.Pleșoianu, C.A.Rosetti, Cezar Bolliac, frații Brătianu și Gheorghe Magheru. Acum, cele două Principate treceau printr-o etapă cu două aspecte semnificative, și diametral opuse: pe de o parte – deschiderea spre țelul mult așteptat – Unirea; pe de altă parte –  încrîncenarea pe care o primeau din partea statelor opozante acestei Uniri, care, așa cum proceda consulul Imperiului Habsburgic, arogant și solemn, acesta avea tupeul să se adreseze partizanilor Unirii să-și „scoată din minte toate himerele”, adăugînd cu o mare infatuare că „nu va fi unire (...) lucrurile vor rămîne cum sînt, în afară de cîteva reforme administrative”.
Așa stînd lucrurile, era evident că strategia unioniștilor trebuia să fie una a forțării lucrurilor (ceea ce a lipsit la 1848), acum avînd de partea lor hotărîrile Conferinței pentru pace și Tratatele încheiate. Chiar și în Țara Românească, unde misiunea celor ce doreau Unirea era îngreunată de poziția reacționară a domnitorului Barbu Știrbei, mișcarea pentru Unire s-a accentuat, deși radicalizarea acesteia nu era posibilă deocamdată. În Moldova, în schimb, profitînd de o oarecare deschidere a domnitorului Grigore Ghica, manifestările au luat forme organizatorice mai eficente – întruniri în diferite locuri publice, la care participau reprezentanți ai diferitelor categorii sociale (boieri, burghezie), înființarea de organizații pro-unire („Societatea unirii”), care își fixase ca obiectiv „Unirea Principatelor sub un prinț străin, mai ales de o rasă latină, dintre familiile domnitoare din Europa, afară de dinastiile staturilor megieșiste”, precum și „statornicirea unei capitale noi în mijlocul ambelor țări”.
Drumul nu era chiar așa cum găsim scris în anumite materiale de referință, adică, vezi Doamne, întreaga stăpînire se raliase la mesajul  unioniștilor și conlucrau pentru Unire. De pildă, vara anului 1856 imprimase o nouă presiune pe inițiatorii Unirii, cauza fiind înlocuirea de către Poartă a celor doi domni, prin caimacamii (locțiitor al unui domnitor – n.a.) Teodor Balș, în Moldova, și Alexandru Ghica, în Muntenia. Ca urmare, în Moldova, de exemplu, a fost instituit un crunt regim represiv față de mișcarea unionistă, ajungîndu-se la arestări, destituiri și bătăi. Totuși, moldovenii nu s-au recunoscut înfrînți, doar că și-au adaptat manifestările la situația din teren. Mai mult, sfidînd consecințele acestui gest îndrăzneț, la o reprezentație de teatru, publicul din sală a cerut intonarea cîntecului care avea să devină Imnul Unirii, anume cunoscuta „Hora Unirii”, pe înflăcăratele versuri ale lui Vasile Alecsandri și pe muzica sacadată a lui Alexandru Flechtenmacher.
Despre o formă ceva mai organizată a mișcării pentru Unire, dar și reflectarea acesteia în rezistența dușmanilor Unirii și reacția unora dintre ei, în numărul viitor al revistei.
(va urma)

GEO CIOLCAN