Unirea, în catrene
  • 28-11-2022
  • 0 Comentarii
  • 189
  • 0

Visul de veacuri al românilor, Unirea, e exprimat, cu multă trăire, și în epigramă. Unitate înseamnă unire, comuniune, fraternitate, coeziune, legătură (mai ales, legătură de sînge) – trăsături de care a dat dovadă neamul românesc de-a lungul istoriei sale milenare. Acestea s-au manifestat prin unitate de limbă, credință, tradiții, obiceiuri, prin viețuirea continuă, statornică pe meleagurile moștenite de la străbuni. Unirea celor trei țări românești a fost un ideal al românilor, realizat pentru foarte scurt timp de Mihai Viteazul, la 1600. Această vremelnică izbîndă a întărit și mai mult dorința de unire a neamului. Basarabia, parte a Moldovei, cu o populație 86% românească, a fost smulsă în 1812 și supusă jugului țarist mai bine de un secol, acaparată cu lăcomie și separată, în epoca modernă, de Țara-Mamă. Dar, la marginea ei, veghează și azi Ștefan cel Mare și Sfînt, în vechile sale cetăți:
Cîntînd, cînd soarele apune,
O doină-n chip de rugăciune,
La Nistru-n crîng, pe-o mărgioară,
Stă Ștefan Vodă la hotară.
Amintirea acestui mare voievod redeșteaptă visul de Unire în aceste vremuri bulversate, în care așa-zisele retrocedări îi spoliază pe adevărații proprietari ai bunurilor țării. Cu atît mai mult se cuvine să li se facă dreptate celor cărora li se cuvin înapoiate pămînturile, cu tot ce se află pe ele:
Se zice că Ștefan cel Mare
Aflat-a de retrocedare
Și, de la Putna, cere-ndată
Să i se dea Moldova toată.
Românii poartă și astăzi, în inimi, chipurile celor care au devenit simboluri ale Țării, iar epigramiștii, prin puterea lor de comunicare, își dezvăluie dorința de Unire în catrene, forma literară scurtă, cuprinzînd patru versuri, cîte brațe are o cruce. Ca în exemplul următor, ,,Mihai Viteazul și Mihai Eminescu”:
Zodii sfinte înălțară
Aștrii-acestor doi Mihai:
Unu-ntregitor de Țară,
Altu-ntregitor de grai.
Alba Iulia este orașul-simbol al Unirii, aflat în inima României:
La Alba, cea cu zid înconjurată,
E-o catedrală cu un turn bătrîn
Și-n vîrful lui, pe crucea luminată,
Vezi ochii Voievodului Român.
Marea Unire de la 1918 a fost posibilă după ce s-a realizat Unirea Principatelor Române de la 24 Ianuarie 1859. În sufletul românilor, deci, și în spiritul epigramiștilor, cele două realizări epocale se suprapun ca într-o piramidă a înălțării neamului. Și, dacă în ajunul primei Uniri, Alecsandri adresa îndemnul Hai la Milcov cu grăbire,/ Să-l secăm dintr-o sorbire, astăzi, acest îndemn e readus la ordinea zilei (G. Petrone):
Cum Rîul Milcov ce odinioară
Stătea în drumul nostru spre Unire,
Și Prutul ce vremelnic ne separă
Putea-vom să-l secăm dintr-o sorbire.
Cu altă ocazie, am subliniat importanța pe care au avut-o două personalități la Unirea din 1859 și la Marea Unire: Cocuța Vogoride, care a dat la iveală corespondența soțului ei – caimacamul Vogoride, și geograful francez Robert Ficheux, care a demonstrat că, în Transilvania, majoritatea locuitorilor vorbesc limba română, nu limba maghiară.
La destrămarea Imperiului Austro-Ungar, criteriul de bază privind stabilirea de noi țări a fost limba vorbită de populațiile provinciilor respective. Or, profitînd de această hotărîre, maghiarii au falsificat recensămintele și hărțile de pe teritoriul Imperiului, iar Ungaria înaintase Parisului ,,hărți ale Transilvaniei în care zona montană, precum și platourile, locuite numai de români, din Maramureș, Oaș, Hațeg, Lăpuș, Apuseni, Năsăud etc., apăreau pustii”. În această variantă, ,,populația maghiară aglomerată în orașe, acolo unde românilor le era interzis să se așeze, apărea ca majoritară în Ardeal”. Norocul românilor a fost că misiunile de geografi francezi, conduse de Robert Ficheux, s-au deplasat pe toate plaiurile transilvane, au inventariat și au anunțat existența covîrșitoare a românilor acolo unde, pe hărțile maghiare, erau pete albe. Rezultatul este prezentat la Comisia de la Paris, demonstrînd prezența majoritară a românilor în Transilvania. Și acesta a fost un factor determinant privind decizia marilor puteri de la Trianon, prin care Transilvania a revenit României. În felul acesta, după cum subliniază și scriitorul Radu Anton Roman, ,,îi sîntem toți, pe veci, datori lui Robert Ficheux”.
Multe sînt de spus și despre românii din Basarabia, care arborează steagul Tricolor încă din noiembrie 1917 (sfințit de episcopul Basarabiei, Gavril) și intonează imnurile Deșteaptă-te, române! și Pe-al nostru steag e scris Unire. La 27 martie 1918 se semnează actul prin care vechea provincie românească Basarabia, ruptă de Moldova și alipită de Rusia în 1812, se unește cu Mama sa, România. Alexandru Marghiloman, prim-ministru al României, trimis la Chișinău, semnează actul de Unire, exprimîndu-și satisfacția: ,,Am luat act de declarația dumneavoastră, declar că o primesc”. Numele lui este invocat și azi:
Marghiloman, trimis solie,
Semnă Unirea mult visată;
Ce bine-ar fi ca azi să-nvie
S-o mai semneze înc-o dată.
După 1940, Moldova lui Ștefan cel Mare este din nou dezmembrată, prin Pactul Ribbentrop-Molotov. Revine Țării, pentru cîțiva ani, după ce, în 1941, soldații români trec Prutul. Apoi Basarabia ne-a fost din nou smulsă, urmarea, în sufletul românilor moldoveni, fiind exprimată într-o epigramă antologică de Vasile Larco:
Doar cei bătrîni mai pot să spună
Ce-au tras sărmanii moldoveni
Cînd s-au culcat cu ,,noapte bună”
Și s-au trezit cu ,,dobrîi deni”.
Situația de astăzi este cunoscută: românii basarabeni se luptă pentru păstrarea limbii și a identității naționale. Dorința lor este exprimată direct (Efim Tarlapan, Chișinău):
Chișinău și București –
Două state românești –
Ar fi tare fericite
De-ar fi statele unite.
O luptă de veacuri au dus și românii din Transilvania pentru păstrarea identității de neam și de limbă, luptă ce se poate compara cu cea dusă cu otomanii de celelalte două țări românești:
Ei n-au avut un Voievod Ștefan,
Nici un Mihai ce lua la turci grumazul,
Dar pentru neam, românul ardelean
A fost și Ștefan, și Mihai Viteazul.
În 1997, cînd, în Săptămîna luminată, epigramiștii s-au adunat la Chișinău, la prima ediție a Festivlului de epigramă și fabulă ,,Donici, cuib de-nțelepciune”, toți cei din autocar simțeam durerea sfîșierii Țării, a smulgerii Basarabiei și a Bucovinei de Nord:
Se toarnă-n suflet liniștea pascală,
Simțim pe frunte stropii de agheasmă,
Se-ntinde Țara ca o catedrală
Cu două lacrimi pe catapeteasmă.
La 1 Decembrie 1918, cînd s-a înfăptuit visul Unirii, a răsunat Imnul ca o înălțare (Eugen Deutsch):
Cînd frații mîinile și-au dat
Ca să-și serbeze bucuria,
Un cînt solemn a răsunat:
Se deșteptase România!
Și asta s-a-ntîmplat pentru că (Eugen Albu):
Pe-acest pămînt pe care s-au jertfit
Românii, mii, n-a fost o bucurie
Mai mare ca atunci cînd s-au unit
Să întregească Marea Românie.
Mircea Ionescu-Quintus ne-a lăsat și el, spre nemurire, gîndul său de Unire - ,,La Alba Iulia”:
Regele și-un brav popor
Au unit pe veșnicie,
Sub drapelul tricolor,
Marea noastră Românie.
În sufletele românilor cred că și azi arde aceeași dorință de reunificare (G. Petrone):
Într-o perpetuă cinstire,
Azi am pășit în anu-n care
Serbăm un veac de la Unire,
Gîndind la Reunificare.
Iată și visul unui bătrîn basarabean (I. Toderașcu, Costești), la un veac de la Unire:
Avînd un licăr în privire,
Bătrînu-a spus cu ochii-n rouă:
S-a dus un veac de la Unire
Dar n-ar strica o alta nouă!
Realitatea istorică de azi nu este uitată nici de epigramiști:
Constat că timpul este slut
Chiar și norocul este spîn
Cît timp pe malul stîng de Prut
Curg și-astăzi lacrimi de român.
Dar, ca tot românul și chiar mai mult decît oricare alt român, epigramistul nu scapă nici o ocazie să incite, să învioreze spiritele cu umoru-i proverbial (Mihai Cimpoi, Chișinău):
De se va face iar Unirea
Și se va bea atunci cu țoiul,
Fiind prea mare fericirea,
Vom încerca și cu cimpoiul!
Tudor Groza Delacodru, din Serbia, se adresează basarabenilor cu mult ,,zuduf românesc”:
Basarabeni, iscoadele străine
Ne pregătesc o ,,limbă păsărească” –
Se cade să-i primim cum se cuvine
C-o-njurătură ,,neaoș românească”.
Speranța în Unire e vie în conștiința românilor (Gh. Bîlici, Chișinău):
Uniți în cuget și simțire,
Înnobilați prin cutezanță,
De vrem a Țării dăinuire,
Unirea-i unica speranță.
Deci, să nu uităm, cît mai e timp, că în Unire stă puterea, iar Unirea înseamnă unitate de neam, de limbă, de obiceiuri și tradiții, de credință ortodoxă:
De Centenar se pun la porți
Drapele sfinte-ntru cinstire,
Christos a înviat din morți,
Românii-nvie prin Unire!
Dr. ELIS RÂPEANU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite