Omenirea cunoaşte femeia ca parte a raportului între cele două sexe, încă din timpurile lui Adam şi Eva, iar apoi, în diverse etape ale dezvoltării sociale, ca forţă motrice a evoluţiei umanităţii şi convieţuirii cu bărbatul, în diverse forme şi comunităţi, ca motor al reproducţiei sociale şi, mai tîrziu, în epoca modernă, ca element de echilibru şi pondere în relaţiile sociale şi de producţie în toate sistemele şi construcţiile social-economice.

Anticii au venerat femeile şi au ştiut cum să considere femeia, conştienţi de locul ei în societate, au apreciat că femeia a apărut ca o necesitate în evoluţia tulbure a timpurilor, contribuind la săvîrşirea „marelui păcat”, spre folosul şi fericirea neamului omenesc, asigurînd continuitatea şi supravieţuirea rasei umane. Nimic nu este mai explicit şi semnificativ în legătură cu rolul şi importanţa apariţiei şi existenţei femeii pe Pămînt, decît aceste cuvinte simple, reluate mai tîrziu, în diverse forme sofisticate, de nenumăraţi filozofi, scriitori şi poeţi, mai mult sau mai puţini romantici, dar în mod cert cu simţul realismului practic, al obiectivităţii şi al studiului social favorabil femeii. Trebuie să remarcăm că aceştia i-au conferit femeii, în studiile şi eseurile lor, nenumărate virtuţi şi calităţi şi au recunoscut contribuţia sa la propulsarea dezvoltării social-economice.

În majoritatea lor, filozofi, poeţi şi scriitori au slăvit femeia în operele lor şi i-au recunoscut locul meritat în comunităţile umane. Există, însă, din păcate, şi autori care au redus rolul şi importanţa femeii doar la „esenţa sa primară”. Astfel, filozoful Arthur Schopenhauer, în eseul său „Despre femei”, exprimă aprecieri referitoare la poziţia superioară a bărbaţilor în raport cu „rolul primar“ al femeii, ceea ce denotă o atitudine primitivă şi excesiv de schematică, bazată pe datele antropologice ale sexelor. Desigur, o asemenea apreciere potrivit căreia „bărbatul ar fi adevărata fiinţă umană”, constituie un afront şi o reeditare a umilinţelor la care au fost supuse femeile de-a lungul timpului, ale căror reminiscenţe mai pot fi observate şi astăzi, în atitudinea şi comportamentul unor popoare subdezvoltate. Diferenţele biologico-anatomice dintre sexe, cele emoţionale sau spirituale nu pot şi nu trebuie să conducă la considerente sau aprecieri disproporţionate privind femeia, care să o aşeze pe o treaptă inferioară, de subordonare. Evoluţia umanităţii ne îndreptăteşte să facem aceste afirmaţii, întrucît contrazice aprecierile negativiste şi pesimismul filozofului Schopenhauer, dovedind că femeile pot excela în orice domeniu şi aspira, justificat şi pe merit, la rolul de lider, inventator, creator sau om de artă.

Defectul fundamental atribuit de Schopenhauer caracterului femeii se referă la „lipsa unui simţ al Justiţiei” ceea ce este fals, dacă ţinem seama şi numai de faptul că simbolul Justiţiei este reprezentat de o femeie. Lipsind femeia de „capacitatea deplină de a gîndi”, Schopenhauer înzestra bărbatul cu „tăria fizică şi puterea de a raţiona“, ceea ce de asemenea nu corespunde realităţii. La rîndul său, Emil Cioran a preluat, într-o oarecare măsură şi nuanţat, aprecierile filozofului Arthur Schopenhauer, văzînd femeia ca o expresie a „paradisului pierdut” şi descoperindu-i acesteia o dimensiune transcendentă. La începuturile organizării empirice a comunităţilor umane, datorită calităţilor sale şi rolului multiplu jucat în comunităţile respective, femeia a avut poziţia dominantă, de matriarhat, pe care a pierdut-o treptat, începînd cu Antichitatea elenă, din cauza inegalităţii sale fizice faţă de bărbat. De fapt, Neoliticul a fost singura perioadă din Istorie în care femeia a jucat rolul principal în societate, acesta fiind fundamentat pe cultul fecundităţii şi fertilităţii. Gradual, a intervenit inegalitatea dintre sexe, stimulată mai ales de rolul preponderent al bărbatului de a asigura supravieţuirea materială a membrilor comunităţii. Zeităţile feminine au cedat poziţia dominantă zeităţilor masculine, care au preluat conducerea şi au impus reguli noi, subordonînd femeia. Epoca tribală a accentuat inegalitatea dintre sexe şi a creat premisele trecerii treptate la căsătorii între membri diferitelor clanuri şi rase. În vremea imperiilor au apărut şi reguli împotriva incestului, iar căsătoria a devenit obligatorie, nu neapărat cu o singură femeie, începea o perioadă de consolidare a relaţiilor familiale, bazate pe inegalitatea dintre sexe şi trecerea de la poligamie la monogamie. În epoca tradiţionalismului, femeia s-a obişnuit cu poziţia sa de sprijin pentru bărbat, a acceptat rolul secundar în familie, menţinînd acest rol pînă în zilele noastre, fapt demonstrat în unele societăţi umane în curs de dezvoltare. Epoca modernă nu a produs schimbări fundamentale în relaţia dintre bărbat şi femeie, bărbaţii din diferite rase recunoscînd numai egalitatea între ei şi egalitatea între femei, menţinînd însă percepţia greşită a diferenţei de calitate şi contribuţie între cele două sexe. Începea, însă, să se deschidă perspectiva emancipării femeilor, acestea fiind admise la muncă în fabrici şi uzine, mai grele şi mai complexe decît preocupările de pînă atunci, încă de la începutul Secolului al XVIII-lea. În epoca contemporană, procesul de emancipare a femeii s-a intensificat, a apărut feminismul, ca mişcare principală în cadrul acestui proces, care avansa îndrăzneţ ideea repunerii femeii în poziţia de egalitate cu bărbatul. Rînd pe rînd, femeia şi-a demonstrat inteligenţa, abilităţile şi calităţile sale deosebite, depăşind uneori calităţile de conducător ale bărbatului. A început să se vorbească doar de diferenţele privind sexul şi forţa fizică între sexe. Treptat, au dispărut ideea şi tratamentul negative faţă de femeie, ca aparat de reproducţie umană, femeia manifestîndu-se plenar în toate domeniile vieţii social- economice şi politice. Este momentul în care femeia s-a desprins, sperăm pentru totdeauna, din chingile opresiunii masculine. Alături de curentul feminismului liberal, coexistă însă şi feminismul radical, care conferă sexului frumos valorile sensibilităţii, esteticii, înţelepciunii şi supunerii necesare şi necondiţionate faţă de cerinţele, valorile şi preceptele impuse de bărbat, acest curent direcţionînd femeile, în principal, spre artă, muzică şi pictură. Desprindem din această evoluţie aceeaşi contribuţie remarcabilă a sexului frumos ca şi în cazul celeilalte orientări economico-tehniciste a femeii, la avansarea procesului dezvoltării generale a societăţii umane. Aceste contribuţii şi atribute demonstrate în practică şi plenar, de către sexul frumos, l-au determinat pe bărbat să accepte, în sfîrşit, dar nu întotdeauna, că femeia poate deveni lider, poate conduce grupuri şi chiar comunităţi umane şi poate activa cu succes în cele mai complicate domenii ale managementului, tehnicii, artei şi chiar în armată. În această fază a civilizaţiei şi dezvoltării umane, pe scara ierarhiei bărbatului, construită artificial, femeia ocupă, fără oprelişti, funcţii de mare răspundere şi are cele mai diverse şi responsabile preocupări, ceea ce uneori a impus-o convingător şi definitiv în poziţii dominante. Chiar şi religiile prohibitive faţă de femeie încep să şteargă treptat interdicţiile impuse injust şi discriminatoriu femeilor atît în comportament, atitudine în societate, cît şi în ceea ce priveşte accesul la anumite funcţii şi preocupări rezervate în trecut doar bărbatului. Sigur, nu putem vorbi încă de aceste deschideri liberale în cazul Islamului sau religiei Budhiste, însă există speranţe că progresul şi civilizaţia vor forţa mentalitatea şi reţinerea liderilor acestor religii în sensul recunoaşterii egalităţii femeii cu bărbatul în societatea modernă. Trebuie să menţionăm că un rol esenţial în acest proces îl au factorul economic, dezvoltarea progresistă şi democratică a ţărilor musulmane şi, nu în ultimul rînd, evoluţia spirituală a comunităţii islamice.

(va urma)

Dipl. ec. PETRE RĂCĂNEL

BRÎNDUŞA TURBATU BORDEIANU

(Text reprodus din volumul „Bătălia pentru românia“, 10 martie 2013)