Unde duce lipsa autorității părintești
  • 04-03-2024
  • 0 Comentarii
  • 273
  • 2



Cum zicea actorul de comedie Dan Badea, „singurul parenting de care am avut parte cînd eram copil era vorba bunicii mele care spunea: «Închide poarta să nu iasă ăla micuʹ și cîinele»”. Cu alte cuvinte, lucrurile simple, naturale, autoritatea adultului de lîngă noi, au crescut generații întregi de oameni care au inventat, au creat, au muncit, au iubit, au făcut copii și s-au luptat pentru ei. Toți au învățat că dacă au o problemă trebuie să găsească o cale s-o rezolve, iar astfel au aflat că orice se poate rezolva pe lumea asta, mai puțin moartea.
Generațiile de copii de pînă acum aveau o mamă și un tată, fiecare dintre ei cu rolul său bine stabilit în formarea corectă a copiilor. Mama nu putea ține loc de tată și nici tatăl loc de mamă. Ea era mai empatică, alinătoare a durerilor, el – pragmatic, autoritar, bărbat. Astăzi familiile monoparentale, unde mama își crește copilul singură, sînt din păcate numeroase, iar asta nu este în avantajul copilului, mai ales dacă e băiat.  În cazul în care familia e compusă din mamă, tată și copil, lucrurile ar trebui să meargă bine, dar uneori părinții dau deoparte modul în care au fost crescuți ei înșiși și îmbrățișează metodele moderne de creștere a copilului, fiind siguri că odraslele lor vor fi mai bine educate decît au fost ei de ai lor. Ajungem astfel la numeroasele exemple de „copii moderni” care mai au un pic și își iau părinții la bătaie pe stradă fiindcă nu le-au satisfăcut dorințele, fără să mai vorbesc că urlă de se aude la 3 km distanță, că se lipesc cu mîinile de asfalt sau vandalizează picturi celebre în numele protejării planetei.
Ne mirăm apoi cînd vedem pe la concerte băieți tîrîți de mînă de către iubitele lor, fiindcă ei sînt prea ne-bărbați ca să se impună, sau adolescenți care se plictisesc repede de o activitate, dacă nu stau cu nasul în Tik-Tok sau Instagram, ori cărora le vine ideea că sexul pe care-l au nu-i reprezintă și doresc să și-l schimbe, așa cum se întîmplă în SUA și în Europa de Vest. De ce s-a ajuns la formarea unor generații de tineri debili, plictisiți de viață, leneși, ignoranți și interesați exclusiv de distracție și viață bună fără muncă?
Am găsit prin UnHerd și Newsweek cîteva indicii în direcția asta și vă invit să le studiem împreună.
„Marea majoritate a terapeuților de astăzi sînt femei – scrie UnHerd. La fel sînt și marea majoritate a clienților lor. Dar cei mai timpurii au fost aproape toți bărbați și indiferent ce credem despre el acum, ideile lui Sigmund Freud despre dezvoltarea sugarului au fost mai complet elaborate pentru băieți decît pentru fete. Pe atunci, tatăl era o figură centrală atît în cultură, cît și în dezvoltarea copiilor. El a reprezentat autoritate, ierarhie, granițe și individualitate. Era exemplu, dar și concurent pentru un băiat în curs de dezvoltare. Această viziune – o adevărată cheie de boltă a culturii iudeo-creștine – stă la baza teoriei lui Freud despre complexul lui Oedip și a fost, de asemenea, una centrală pentru civilizațiile complexe: Freud susținînd că un erou «este acel om care se ridică bărbătește împotriva tatălui său și, în cele din urmă, îl învinge».
Astăzi, teoria psihanalitică este mai probabil să vadă tatăl simbolic ca pe o rezistență reacționară ce trebuie demontată. Între timp, bărbații s-au retras aproape în întregime de la terapiile vorbite, fie ca clienți sau ca practicieni. Contează această dispariție? O nouă carte a scriitoarei «Wall Street Journal», Abigail Shrier, sugerează că ar putea avea ramificații de anvergură. «Bad Therapy: Why The Kids Aren’t Growing Up» («Terapie rea. De ce copii nu mai devin adulți?») este un studiu fără compromisuri despre creșterea terapeutică a copiilor prin terapie individuală, pedagogie și cultură în ansamblu. «Bad Therapy» susține că departe de a ajuta, aceste practici fac totul mai rău. Copiii și tinerii crescuți prin negocierea granițelor, validarea sentimentelor, explorarea traumei, părinții și educatorii amestecații în viziunea terapeutică asupra lumii nu sînt, așa cum s-a sperat, mai fericiți, mai încrezători și mai alfabetizați din punct de vedere emoțional. Sînt nevrotici, anxioși și absorbiți de sine; au frică de lumea exterioară și sînt adepții exploatării instituțiilor terapeutice soft-autoritare în avantajul personal; mai presus de toate, sînt profund nefericiți”.
Dacă un specialist a ajuns la aceeași concluzie cu noi, „idioții Europei”, cum ne spuneau germanii pe timpul pandemiei, înseamnă că nu noi sîntem idioți. Le-au trebuit occidentalilor cîteva zeci de ani ca să înțeleagă că toate prostelile astea cu educarea terapeutică a copiilor fac rău, au distrus niște generații și acum noi ne mirăm că societatea vestică e plină de ciudați, de transexuali, de anormali fără Dumnezeu.
Să vedem însă ce scriu mai departe cei de la Unherd. „Shrier nu sugerează o relație cauzală între retragerea bărbaților de la terapie și apariția parentalității terapeutice. Dar ambele sînt în mod clar aspecte ale aceleiași tendințe mai ample, către o lume simbolică fără tată, lăsată pe mîna unui model matern de creștere a copiilor: unul de hrănire, înțelegere, îngrijire și empatie fără limite. În mod paradoxal, totuși, acest lucru nu le-a făcut mai puternice pe mame, căci, așa cum arată «Bad Therapy», îndepărtarea de autoritatea tatălui nu a avut ca rezultat o mai mare alfabetizare emoțională sau chiar mai multă bunătate, ci tineri anxioși, necontrolați și un domeniu în plină expansiune de profesioniști terapeutici din ce în ce mai intruzivi. Nu, stabilirea limitelor și pedepsirea acestora cînd greșesc nu traumatizează copiii și chiar și dificultățile timpurii nu produc traumă, ci reziliență. Validarea sentimentelor copiilor nu îi face să se simtă mai în siguranță ori mai capabili și mai încrezători. Din contră”.
Cu alte cuvinte, lăsați copiii să se dea cu capul de pragul de sus pînă îl văd pe cel de jos, lăsați copiii să experimenteze situații diverse pentru a învăța din ele și a ști cum să le gestioneze cînd vor deveni adulți. Nu-i cocoloșiți și nu-i puneți să se analizeze, findcă pînă la 16-17 ani nu le stă capul la asta. Explicați-le simplu ce au de înțeles și de învățat din situațiile prin care trec și mergeți mai departe.
Lăsați-i să fie copii, să se murdărească, să se urce în copaci și să se lovească, să aibă animale de companie, să sară prin bălți. Nu-i țineți departe de tot ceea ce i-ar ajuta să învețe despre lumea din jurul lor doar fiindcă voi sînteți niște adulți cu probleme emoționale, sociale și mai știu eu de ce altă natură. Cu toate că lucrurile ar fi trebuit să stea așa cum scriu eu aici și cum considerați și dvs, „aceste credințe au devenit o scriere sfîntă pentru America liberală – și, prin extensie, oriunde se propagă cultura americană. Shrier documentează corpul de consilieri școlari, psihologi, asistenți sociali și alți auxiliari, dedicați să ajute copiii conform preceptelor lor. Printre americanii mai înstăriți, terapeuții sînt angajați în mod obișnuit pentru a ajuta un copil să gestioneze pierderea unui animal de companie sau sînt ținuți ca suport pentru fiecare defecțiune emoțională”.
În loc să discute cu mama sau cu tata despre problemele pe care le au și să beneficieze de suportul acestora, copii se duc la psiholog, deși mult mai de ajutor le-ar fi un preot sau o rugăciune către Dumnezeu, fiindcă psihologul le dă sfaturi, dar nu-i poate vindeca așa cum ar face-o Creatorul, însă asta e altă poveste.
„Shrier arată că această cultură îi încurajează pe copii să renunțe la reziliență pentru introspecție la fiecare pas. Verificările emoționale la începutul zilelor de școală par menite să-i smulgă pe copii de la o mentalitate «de acțiune» la una neputincioasă, introspectivă. Copiii ajunși în pubertate sînt supuși în mod obișnuit la chestionare care-i invită să-și critice părinții, îi încurajează să se autoidentifice ca fiind bolnavi mintal și, în unele cazuri, oferă atît de multe informații despre metodele de auto-vătămare sau tentative de sinucidere în cursul anchetei, încît, pentru un copil sugestibil, acestea ar putea fi ușor confundate cu niște instrucțiuni”.
Vă mirați că mulți tineri occidentali se sinucid? Vă mai mirați că s-au îndepărtat de părinții lor, sau că se comportă ca niște bolnavi mintal, aruncînd cu ulei și alte mizerii pe tablouri în ideea că apără planeta? Vă dați seama că respectivii adolescenți au grave probleme de comportament și mintale din cauza că părinții lor erau mult mai preocupați de plăcerile, cariera și persoanele proprii decît de ei, așa încît i-au dat pe mîna psihologilor, care le-au făcut rău, nu bine? Eu credeam că sînt doar teribiliști, dar se pare că sînt bolnavi și, mergînd mai departe, am senzația că cei care conduc acum Europa au beneficiat de o educație asemănătoare în copilăria lor. Prostia merge pînă acolo încît consultanța psihologică devine o adevărată necesitate printre tineri și apoi adulți, pînă într-atît încît „se creează o generație de tineri adulți care au nevoie de un terapeut pentru a da un telefon sau pentru a-i pregăti să-și facă prieteni la liceu sau la facultate. Rapoartele de astăzi, potrivit cărora lucrătorii britanici sub 40 de ani sînt mult mai probabil să-și ia concediu pentru dificultăți de sănătate mintală, sugerează că ceva similar s-a răspîndit deja la adulții mai tineri din Marea Britanie”. Cum adică să te ajute psihologul să-ți faci prieteni în liceu sau facultate? Sîntem normali?
„Cartea «Bad Therapy» susține, că parentingul terapeutic a coincis cu o explozie de suferință psihică acasă și un comportament prost în școli: «Copii care au crize totale de furie, țipă, aruncă lucruri, plîng, amenință că se sinucid» într-un «regim școlar» care nu necesită autodisciplină din partea studenților, considerînd o astfel de așteptare nerezonabilă dacă nu neevoluată”.
Păi sigur că da. Cum să atingi elevul sau studentul cu o privire mai dură, că-l stresezi, iar tu ca profesor ai putea fi sancționat, ce să mai vorbesc despre pedepse pentru comportamentul nerușinat, obraznic și provocator al unora dintre elevii de astăzi. Astfel, golanii din bănci își filmează profesorii, îi batjocoresc și în general nu le pasă de nimic fiindcă nu au nici o noțiune de respect a unei autorități. Cum credeți că dacă nu o au acum, o vor avea cînd vor deveni adulți? Cum vor respecta autoritățile statului cînd nu știu să-și respecte părinții sau profesorii? Ce vor face cînd îi va „tampona” poliția sau jandarmeria? Se vor tăvăli pe jos urlînd că ei au drepturi fiindcă niciodată nu li s-a spus că ar avea obligații? Sigur da. Nu era mai bine dacă primeau palma părintească și pedeapsa la timp ca să nu ajungă la o astfel de situație? Ba da, era.
„În acest regim fără autoritate, violența pe terenul de joacă rămîne nepedepsită, cu excepția «justiției restaurative», în care atacatorul și victima stau în cerc și vorbesc despre sentimentele lor. Rezultatul, sînt tineri violenți lăsați în libertate, pînă cînd uneori — ca în cazurile elevilor ce și-au ucis colegii și profesorii cu focuri de armă — ucid”.
Cum adică victima și agresorul stau în cerc și vorbesc despre sentimentele lor? Ce lume nebună e asta? Cum să stai să vorbești despre sentimentele tale, cînd ție îți vine să-l iei la bătaie pe respectivul care te-a umilit sau te-a agresat în mod repetat și intenționat. Copii mai slabi sufletește, care se încarcă de umilințele colegilor, ajung la un moment dat să răbufnească cu ajutorul unei mitraliere luînd viețile celor care i-au umilit și în general oricui le iese în cale. Nu era mai bine dacă la momentul potrivit ar fi schimbat niște lovituri cu pumnii descărcîndu-se de tensiune  ca să nu ajungă la crimă?
Cum să pui un băiat să vorbească cu un alt băiat despre sentimentele lor în loc să-și rezolve problema bărbătește? Vă mirați după aia că mulți dintre ei încep să se considere fete? Păi nu vă mirați. Specialiștii în domeniu spun că toleranța crescută față de persoanele transgender a permis tinerilor transgender să apară în număr mai mare. A doua explicație, numită „disforie de gen cu debut rapid” (ROGD), sugerează că, din motive prost înțelese, adolescentele și femeile adulte tinere sau chiar băieții sînt susceptibili la o falsă impresie, contagioasă din punct de vedere social, că sînt transgender. Cei mai susceptibili sînt tinerii cu probleme emoționale preexistente care au fost expuși ideilor că persoanele transgender sînt normale și că o identitate transgender subiacentă și nerecunoscută poate provoca probleme emoționale care pot fi vindecate numai prin tranziția de gen.
Rapoartele părinților despre adolescenții și tinerii cu disforie de gen au spus că acești tineri au avut într-o proporție mare probleme de sănătate mintală preexistente precedînd disforia de gen cu patru ani în medie. Apoi, tinerii cu preponderență mai mare a problemelor emoționale au avut șanse mai mari de a avea o tranziție socială sau medicală. În cele din urmă, părinții au spus că starea generală a copiilor lor s-a deteriorat după tranziția socială.
Revenind la „oile noastre”, articolul din UnHerd spune că, „chiar și cei care nu sînt violenți învață să fie «răi» – prin armonizarea empatiei instituționale. De la fete ostracizate în licee private pentru că au «făcut rău» cu o postare neglijentă pe rețelele sociale, pînă la adolescenții care fac capturi de ecran «problematice» online ale colegilor lor ca muniție pentru viitoarele conflicte interpersonale, Shrier descrie această cultură superficial drăgălașă cu furie rece, ca «corupție de caracter» și «cochetare susținută cu răul»”.
O altă problemă pe care cartea „Bad Therapy” o accentuează este lipsa autorității părinților în fața copiilor. Astfel, aceștia devin prietenii copiilor lor eliminînd orice ierarhie a relațiilor și implicit orice formă de respect. Pe de altă parte, acești părinți fac tot posibilul de a nu-și lăsa copilul să întîmpine vreun disconfort sau obstacol, servindu-le totul la nas, obișnuindu-i să fie niște asistați social. Unui astfel de copil îi va fi extrem de greu cînd va crește să ia decizii sau să facă lucruri de unul singur și asta nu-l va integra în societate sau într-un cuplu, așa cum ar trebui.
„«Bad Therapy» este o lucrare de critică culturală, nu de istorie socială. Dar, în opinia lui Shrier, aproape de centrul așa-numitei «crize de sănătate mintală a tinerilor» se află aversiunea părinților din generația X și Millennial de a fi autoritari cu copiii lor. În schimb, susține autoarea cărții, «părinții blînzi» anxioși scot pe gură platitudini despre «sentimente mari» în timp ce copiii lor țipă și mușcă, sau se îndreaptă spre experți atunci cînd adolescenții lor au probleme. Acești părinți resping «stilul mai masculin de parenting» înlocindu-l cu unul mai empatic, asociat cîndva cu mamele.
Mai puțin explicit este modul în care aceeași dinamică a externalizat și maternitatea – și a deschis ușa înlocuirii acesteia cu ceea ce Jordan Peterson numește «mama întunecată» sau «mama devoratoare». Pentru Freud, această «mamă oedipală» a stat în contrast cu «mama bună», care își înțarcă copilul și la propriu și la figurat și-l pune pe calea către independență. În loc să-și elibereze copiii, devoratoarea mamă oedipală îi ține strîns legați pentru totdeauna. Întorsătura intrigii, în culturile terapeutice și educaționale excoriate de Shrier în «Bad Therapy» este că astăzi această mamă întunecată nu este un individ, ci un set de instituții, norme și practici, o infrastructură care, în timp, poate ajunge să înlocuiască părinții de ambele sexe”.
Rezultatul acestei permisivități a părinților față de copiii lor și lipsa autorității și îndrumării acestora de către mama și tata, a fost o radicalizare a copiilor fiindcă ei simt nevoia autorității și a îndrumării pa­terne chiar dacă nu recunosc asta. Pierderea autori­tății în educația parentală este legată de extremismul politic, medicii specialiști observînd că mișcările extremiste de la BLM la extrema-dreaptă atrag adesea tineri din familii în care lipsește îndrumarea autoritară a părinților. Myrieme Nadri-Churchill, de la organizația non-profit de deradicalizare Parents for Peace, o exprimă categoric: „Este aproape ca și cum grupurile extremiste au înlocuit parentingul”.
„Ce este, deci, de făcut? Mesajul central al cărții ar putea fi rezumat astfel: mai puțină tehnologie pentru copii, mai mult control și încredere în capacitatea ta de a gestiona o gamă largă de sarcini și situații, limite clare pentru orice. În opinia autoarei, primul pas este acela de a elimina factorii care în mod evident înrăutățesc viața adolescenților: discuțiile despre terapie, alarmismul climatic, «vînătoarea de traume reprimate», micromanagementul sufocant și reticența anxioasă de a permite copiilor să-și dezvolte independența. În mod esențial, ea susține că cea mai bună intervenție dintre toate pentru îmbunătățirea sănătății mintale a tinerilor nu este o Mamă devoratoare instituționalizată, ci un «nu» autoritar al Tatălui simbolic: mai exact, interzicerea smartphone-urilor din școli. Și, poate, singura modalitate de a scăpa de această pseudo-mamă întunecată și sufocantă este să facem pace cu necesitatea, așa cum a spus Freud, de a ne lăsa copii să se mai descurce și singuri”.
Am găsit în acest articol din UnHerd suficiente explicații pentru comportamentul tinerilor și adulților din Occident. M-am mirat în nenumărate articole de falsitatea, ipocrizia, dubla măsură pe care le folosesc cu toții, despre modul anormal în care trăiesc, gîndesc și se lasă manipulați pe tot felul de teme, și acum am început să înțeleg de unde vin toate astea.
Observ cu bucurie că noi încă ne creștem și ne educăm copii într-un mod mult mai bun decît o fac vesticii, și generațiile care vin din urmă nu sînt chiar atît de afectate de lucrurile care-i distrug pe tinerii occidentali. Mă întreb însă dacă și aceste generații vor reuși să le dea copiilor lor aceeași generație pe care le-am dat-o noi și dacă lanțul acesta nu se va rupe la un moment dat.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite