Am citit cu deosebită plăcere articolul din Revista ,,România Mare” (nr. din 9-15 august a.c., pag.5) ,,Florica Ioniță – nume de rezistență al aviației românești, a împlinit 92 de ani”, semnat de dr. Elis Râpeanu, care se încheie cu poemul ,,Unui aviator în retragere”, ale cărui versuri m-au impresionat profund. Am descoperit în strofele sale elemente poetice deosebit de sensibile, care țin de sufletul poetului blînd, uman... O poezie care m-a făcut să mă întorc cu gîndul în urmă cu mai bine de șaptezeci de ani, cînd eram un copil nerăsfățat de bucuriile copilăriei, hăituit de grijile și lipsurile din familie. Pentru că, în acea perioadă a vieții, am fost mai mult nemîncat și cu tîrlicii rupți în picioare. În toți acei ani am trăit într-un sat moldav, înconjurat de zgomotul apelor strînse de la ploile cu grindină ce se abăteau adesea peste pădurile de fagi și de stejari din preajmă, de urletul lupilor care, iarna, se adunau în haite pînă la buza dealului de la marginea grădinii noastre, cu vie tradițională. Acesta a fost habitatul copilăriei mele, a cărei liniște era străpunsă, din cînd în cînd, de huruitul unui avion care străbătea văzduhul, lăsînd în urma lui dîre lungi de fum, ca niște norișori de toamnă pîcloasă, care, treptat-treptat, dispăreau. De fiecare dată cînd îl vedeam, îmi puneam mînile pîlnie la gură și strigam cît mă țineau plămînii, cu glasul copilului vitregit de soartă: ,,Avion cu motor,/ ia-mă și pe mine-n zbor,/ să mă fac aviator!”. Și o țineam așa cu strigătul, pînă ce namila aceea zburătoare se pierdea definitiv în zare.
Într-o zi, cînd trecuse binișor de ora prînzului, de pe prispa casei unde boleam, gata să dau ortul popii, cu piciorul umflat pînă deasupra genunchiului, de la o înțepătură în talpă într-un os de șarpe, de nici nu mă puteam sprijini în el de durere, numai ce aud un zgomot atît de puternic, că am avut pe moment impresia că a luat-o satul la vale, cu case cu tot... În scurt timp, m-am dumirit ce se întîmplase... Peste casa noastră, cu acoperișul șubred – făcut din bucăți de carton adunate de la rîpa de gunoaie, aduse de oamenii mai înstăriți, care începuseră să-și ridice case noi, pe partea dinspre Trotuș, de unde, iarna, vîntul sufla năpraznic, tăvălugind omătul –, trecuse un avion mare, aproape cît țarcul oilor lui bădia Sălică, baciul satului. Din cauza suflului puternic, s-au desprins cîteva din acele bucăți de acoperiș... Am crezut – așa mi se păruse mie atunci – că avionul acela a venit să mă ia cu el în zbor, să mă plimbe și pe mine, măcar pentru o secundă, așa cum îl rugasem de atîtea ori, și să uit de durerea năpraznică din picior, dar și de sărăcia de pe bătătura de pămînt a mamei mele văduve, sărmana, cu o hoardă de copii pe care îi avea de crescut. Ceva mai tîrziu, aveam să aflu de la oamenii mai mari că avioanele duc călători în toate țările lumii, peste munți și păduri, oceane și mări, și că nu sînt păsări uriașe de metal, cum mi le închipuisem eu... Și că, să fii aviator, îți trebuie niște calități deosebite, iar o asemenea meserie nu o poate face oricine, ci doar oameni cu înzestrări speciale de la Dumnezeu... Toate acestea le-am aflat cînd am pășit pragul școlii, în clasa întîi. Cînd zăream vreun avion, noi, copiii, ne ridicam din bănci și, privind pe geam, strigam în cor: ,,Avion cu motor,/ ia-mă și pe mine-n zbor...”. Azi, observ că nici unul din colegii de atunci nu a fost luat de vreun avion și nici aviator nu s-a făcut, pentru că fiecare a fost născut cu alt rost pe lumea asta.
Citind poezia ,,Unui aviator în retragere”, am regăsit multe din nostalgiile mele legate de piloți, acești eroi ai aerului, a căror imagine autoarea a îmbrăcat-o în straie poetice atît de frumoase. Și nu ai cum să nu te întrebi, pe bună dreptate, cum de Dumnezeu i-a dat o asemenea inspirație, ca să realizeze acest poem impresionant? Versurile sînt încărcate de o muzicalitate aparte și exprimă cu multă delicatețe admirația sinceră pentru curajul acelor oameni temerari, de a urca tot mai sus în univers și de a coborî apoi pe pămînt, cu misiunea îndeplinită cu succes, precum eroina Florica Ioniță, care face subiectul articolului semnat de dr. Elis Râpeanu. Este o poveste frumoasă, inspirată poate de o întîmplare mai deosebită din viața eroinei, altminteri nu se explică prozodia minunat măiestrită, trecută prin filtrul unei sensibilități feminine care denotă simțul poetic bine ancorat în lumea creatorilor unui asemenea gen de literatură. Prezența poeziei în text este aidoma unui cireș în floare, crescut în preajma unei fîntîni strămoșești cu apa de miere albastră, în care stelele își scaldă ochii cu lumina lor mătăsoasă. Cităm un fragment din această bijuterie lirică: ,,Pe ceru-albastru-n lung și-n lat,/ Cu aripi proprii ai zburat,/ Ai mîngîiat cu palma cerul/ Și te-a pătruns adînc misterul// Mai ieri, țineai de sfoară zmeul,/ Apoi, cu mîna curcubeul/ Făceai din el, precum poeții/ Chiar leagănul de dor al vieții”. Cu această poezie, dr. Elis Râpeanu își continuă strălucit drumul pe care a pornit de mult, întru o binemeritată consacrare pe tărîmul literaturii noastre tradiționale. Îi vom citi creațiile cu interes, ori de cîte ori vom avea ocazia, pentru că, de fiecare dată, își surprinde cititorii cu scrieri interesante, prin ineditul subiectului tratat cu știință de carte.
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”