Un vrednic slujitor al Bisericii Ortodoxe Române – Părintele Mihail Milea
  • 18-04-2022
  • 0 Comentarii
  • 612
  • 0

Preotul Mihail Milea a devenit tot mai cunoscut în anii ce au urmat evenimentelor din decembrie ’89 cînd, puternic animat de iubirea nestrămutată în Dumnezeu și pătruns de înaltul spirit evanghelic, a înțeles să-și însușească nobila misiune social-duhovnicească de a deveni pildă minunată de credință vie și model de sacrificiu puse în slujba oamenilor, îndeosebi a celor sărmani și neajutorați. Într-o vreme îi era urmărită admirativ rubrica pe care o susținea la un ziar, strădania de a șlefui expresia comunicării cu migala unui artizan, astfel ca aceasta să pătrundă la inima și pe înțelesul fiecărui enoriaș. Mai apoi, ajungeau în spațiul public vești despre fapte tot mai concrete, bine gîndite si eficiente, săvîrșite de părintele Milea, impresionînd prin frecvența și rapiditatea alter­nării lor, într-o perioadă cînd o anumită mentalitate era greu de urnit. Urmare a strădaniilor sale orientate în favoarea celor mulți, părintele Mihail Milea a devenit tot mai cunoscut și stimat, celebru în felul său, astfel încît, la ora actuală, este probabil persoana cea mai iubită de către enoriașii buzoieni. În sensul celor descrise, i-am făcut o vizită în cadrul căreia i-am adresat cîteva întrebări, la care preotul Mihail Milea, președintele Fundației „Sf. Sava“ din Buzău și membru al Uniunii Scriitorilor ne-a răspuns cu amabilitate.
Ioan Stoica: Sărut mîna, părinte. Pentru început, vă rog să vă prezentați, în cîteva cuvinte, cititorilor Revistei ,,România Mare”.
Părinte Mihail Milea: Cel mai greu este să vorbești despre tine însuți. A scrie și a vorbi despre altcineva este mai ușor, deoarece mulți dintre noi avem întipărit „simțul criticului”, analiza la centimă a celuilalt. De la Socrate deținem profundul îndemn-cugetare „gnothi seavton”/„cunoaște-te pe tine însuți” La origine, acest îndemn nu era o invitație la introspecție. Dar formula imperativă, scrisă pe friza de sub frontonul Templului lui Apollo din Delphy, era un îndemn ca oamenii să se recunoască în fața zeilor. De curînd, am început să scriu o carte intitulată „Sînt ceea ce sînt”, în care sper să elucidez asemenea raporturi. Eu vreau să spun, înainte de toate, că sînt un om obișnuit, ca mulți alții, care facem umbră pămîntului din mila lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi soarele, care este creat de Dumnezeu, noi nu am face nici umbră. Referindu-mă la mine, aș vrea să spun că, după Școala generală din satul natal, Cîmpeni, județul Buzău, am urmat Seminarul Teologic „Chesarie Episcopul”, care mi-a trasat un drum nou în viață. Aici am avut prilejul să studiez „Teologia,”/„Știinta despre Dumnezeu”. Am fost admis la Facultatea de Teologie Ortodoxă din  București, după care am făcut și doctoratul în Teologie Biblică. În anul 1986 am devenit profesor la Seminarul Teologic Buzău și tot atunci am fost preoțit. Am trăit din plin evenimentele din decembrie ’89, care mi-au oferit oportunitatea implicării în problemele sociale, cînd am ales să încerc să rezoolv cazurile unor oameni nevoiași.
 I.S.: Ce evenimente au marcat începuturile dumneavoastră în domeniul asistenței sociale?
Pr. M.M.: Eu provin dintr-o familie numeroasă; am fost doisprezece copii la părinți – opt băieți și patru fete. Am trăit la țară, unde am cunoscut toate greutățile vieții, dar și misterele copilăriei. Cînd vedeam pîine albă la masă, ziceam că e cozonac. În mintea mea de copil gîndeam că, dacă voi ajunge mare și voi avea posibilitatea, mă voi ocupa de ajutorarea familiilor numeroase, de săraci, de oameni cu probleme sociale. Un alt motiv care a contribuit la întărirea hotărîrii mele a venit de la profesorul meu de la Seminar, părintele Iorgu Constantinescu, în ziua cînd ne-a comentat Pilda cu înmulțitul pîinilor de către Mîntuitorul Isus Christos (Matei, cap.14). Isus s-a adresat mai întîi ucenicilor Săi, cărora le-a zis: „Dați-le voi să mănînce” (acestor oameni flămînzi). M-au marcat aceste vorbe sfinte, mi-au intrat în inimă și am înțeles că preotul trebuie să se ocupe de sufletele oamenilor, dar și de nevoile lor trupești. Omul are și suflet, dar și trup; ambele sînt foarte importante. Începutul? Concret: în 1991, Episcopul Epifanie Norocel a sfințit locul unde urma să se ctitorească un nou edificiu bisericesc. Primul locaș de închinăciune al celor mici a fost o baracă metalică denumită inspirat „Bisericuța copiilor”, un nume care a făcut istorie în zonă, devenind tot mai îndrăgit și mai frecventat. Aici a luat naștere, pe 12 aprilie 1993, Fundația pentru copii „Sfîntul Sava” din Buzău (instituție cu personalitate juridică). Dar primul pro­iect social a fost Cantina pentru copiii străzii. Apoi au urmat alte realizări ce au culminat cu Catedrala „Sfîntul Sava”, unul din cele mai impunătoare edificii de acest fel din țară.
I.S.: În atenția cititorilor noștri, care poate nu cunosc detalii despre activitatea dumneavoastră, vă rog să detaliați aceste aspecte.
Pr. M.M.: Fundația pentru copii este un miracol în sine. Totul a pornit de la o „sămînță” pe care scria: iubire, credință, speranță. De la o sămînță care astăzi a devenit un copac cu multe ramuri – proiectele sociale, culturale și misionare pe care le facem cu ajutorul lui Dumnezeu. Să reținem pe cele mai importante: un centru de urgențe ce vizează „violența în familie”; un centru de voluntariat; Afterschool-ul „Sf. Sava”; un centru de formare profesională; un așezămînt pentru persoane vîrstnice la Cîmpeni și un altul la Pietroasele (Ulmeni); un campus pentru copii în Munții Buzăului, la Bisoca; un alt așezămînt pentru vîrstnici la Năieni, județul Buzău; un centru social pentru oamenii străzii într-o fostă unitate militară de la Baba-Ana, județul Prahova; o tabără pentru tineri în Delta Dunării, la Maliuc; un sat dacic pe dealurile de la Năieni cu bordeie, sanctuare, ateliere etc; un așezămînt cu preocupări speciale la Moșești, comuna Robeasca, județul Buzău; biblioteca de carte religioasă „Dionisie Romano” în Buzău.
În prezent avem în lucru un centru multifuncțional la Mărăcineni, județul Buzău, o tabără de pictură și sculptură la Plopeasa de Sus, județul Buzău și o casă de odihnă și prietenie pentru românii de pe ambele maluri ale Prutului, în Basarabia, la Egoreni, raionul Soroca, chiar pe malul Nistrului.
I.S.: Care este cheia succesului acestei Fundații a cărei activitate o coordonați?
Pr. M.M.: În primul rînd, credința nestrămutată în Dumnezeu, care este Mare și Bun! Eu admir modul în care lucrează prin oamenii adevărați, implicați trup și suflet în această operă de binefacere. Două principii ne călăuzesc activitatea: voluntariatul – descoperit în biserică; el este o forță inepuizabilă, pe care mă bazez foarte mult, amintind tuturor: „Credința fără fapte este moartă” (Iacob 2.26) și autogospodărirea – la fiecare așezămînt social avem amenajată cîte o fermă, unde producem aproape tot ce este necesar pentru hrana tuturor. În cele două campusuri, de la Bisoca și de la Maliuc, circa 2.000 de copii si tineri beneficiază anual de cazare gratuită. Aici vin la odihnă și mulți elevi din Basarabia.
I.S.: Acordați o atenție deosebită față de Basarabia?
Pr. M.M.: Chiar iubire. Eu sînt român de două ori: am dublă cetățenie, două buletine, două pașapoarte, dar o singură inimă, de român, și, evident, o singură limbă, limba română. Cu ajutorul unor prieteni – o spun cu bucurie – am contribuit la ctitorirea cîtorva biserici ortodoxe în Basarabia. Am devenit cetățean de onoare al raionului Soroca și sînt mîndru că am fost prieten cu Grigore Vieru, despre opera căruia am scris trei cărți.
I.S.: Nu trebuie să lăsăm deoparte activitatea dvs. de scriitor. Cum se îmbină aceasta cu preoția și cu implicarea în activitățile sociale?
Pr. M.M.: Am devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România în urmă cu peste zece ani. Deși am încercat toate genurile – poezie, teatru, proză – și, cu ajutorul lui Dumnezeu, am scris 36 de cărți, mă simt totuși un începător în ale scrisului! Ultimul roman este „Pelerinul”, tradus în patru limbi: engleză, rusă, turcă, greacă. Este o carte de suflet despre un erou al Credinței, Sfîntul Sava, ale cărui moaște au fost duse, în Secolul al lV-lea, pe un drum încărcat cu peripeții, în Capadochia (Turcia de azi). Un alt roman, „Ultima noapte a Brâncovenilor”, m-a marcat foarte mult.
I.S.: L-ați cunoscut personal pe scriitorul-monah Nicolae Steinhardt. Cum v-a influențat opera inter­acțiunea cu acesta?
Pr. M.M.: Am fost ucenicul lui Nicolae Steinhardt. Toate vacanțele de elev seminarist și de student în Teologie le-am petrecut la Mînăstirea Rohia, județul Maramureș, unde era monah. Am lucrat împreună la catalogarea bibliotecii mînăstirii (peste 10.000 de volume). Monahul Nicu Steinhardt mi-a insuflat dragostea pentru cultură și, prin intermediul său, am cunoscut mari personalități ale Literaturii Române. În plus, mi-a încredințat spre păstrare – și o spun ca pe un fapt inedit – manuscrisul „Jurnalului Fericirii”, pe care l-am ținut ascuns în mare taină în casa părintească de la Cîmpeni timp de șapte ani, pînă în decembrie ’89, cînd l-am predat spre publicare scriitorilor Ioan Alexandru și Mihai Rădulescu, membri ai Uniunii Scriitorilor, dat publicității în 1991.
I.S: Ne apropiem de Marea Sărbătoare Pascală, Învierea Mîntuitorului nostru Isus Christos. În
ajunul acestui mare praznic creștin, vă rog să transmiteți o urare duhovnicească cititorilor Revistei ,,România Mare”.
Pr. M.M.: Paștele este sărbătoarea cea mai importantă din Biserică și dovada cea mai convingătoare că Isus Christos este, cu adevărat, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Nici un lider religios – fie Buda, Confucius sau Mahomed – nu a înviat, lor le-au rămas osemintele în cavou pînă astăzi. Doar mormîntul lui Isus este gol. În fiecare an, de Sfintele Paști, la mormîntul Mîntuitorului de la Ierusalim se aprinde lumina ce vine din cer. Această minune ne întărește și mai mult în credința ortodoxă. Eu cred foarte mult în Înviere, cît și în lumea de dincolo. Nu demult, în urma unui infarct acut, am trecut în moarte clinică și am văzut lumea de dincolo: sfințenie, bucurie, motive pentru care nimeni din cei plecați acolo nu dorea să se mai întoarcă pe pămînt! Ne așteaptă o altă lume, unde este loc pentru toți cei ce Îl primesc pe Domnul Isus Christos în inima lor. Sfîntul Serafim de Sarov spunea mereu tuturor, indiferent de anotimp: ,,Christos a înviat!”. La fel noi, oamenii obișnuiți, trebuie să ne bucurăm de Înviere. Moartea nu mai este moarte, ea a devenit doar o idee de mutare de aici, dincolo. Strămoșii noștri, dacii, credeau în Înviere și în nemurirea sufletului. Cînd se năștea un copil, în familia dacilor era tristețe – plîngeau, căci știau că acel copil va trece prin necazuri, războaie, lipsuri. Însă, cînd pleca cineva dintre daci în lumea de dincolo, era o ușurare, o liniște, deoarece sufletul urca la lumină... Sînt multe tradițiile care pot fi puse în legătură cu Sărbătoarea Pascală, dar ele diferă uneori de la o țară la alta. Ouăle se înroșesc peste tot, fapt ce ne amintește de sîngele lui Christos vărsat la Calvar. La români, există tradiția încondeierii ouălor, ceea ce ne amintește de Mielul Pascal din Vechiul Testament, care Îl anticipa pe Mielul Christos. Pe acesta l-a văzut Sfîntul Ioan Evanghelistul venind la apa Iordanului: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii (Ioan, 29). De asemenea, se taie „pasca”, ce simbolizează „Pîinea cea vie” (Ioan 6.51), iar în Vechiul Testament se arată că evreii s-au hrănit cu „mană  cerească”. În unele zone ale țării noastre se dă preotului un cocoș sau mai mulți, ca să ne aducă aminte de lepădarea lui Petru de Isus Christos la Procesul de judecată organizat de Pilat. De Paști, toate gospodinele încearcă să le ofere celor dragi diferite feluri de mîncare gustoase și dulciuri tentante.
Anul acesta, Sărbătoarea de Paști e umbrită de Războiul din Ucraina. Numai că, în fața lui Christos, nu poate sta nimeni. Paștele are în orice moment al istoriei aceeași lumină divină și e dureros pentru noi, creștinii de astăzi, că Învierea din Noaptea sfîntă e bîntuită de suferințele unor oameni care sînt afectați de bombardamentele rusești. Acest virus al ororilor războiului cu care se mîndresc, din păcate, propovăduitorii Noii Ordini Mondiale, are tocmai menirea de a lovi în Biserică, implicit în Christos! Dacă Biserica ar fi fost o instituție obișnuită, ar fi dispărut de mult; numai că ea este un fenomen de obîrșie divină și nu poate fi distrusă!
Interviu realizat de IOAN STOICA

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite