
- 17-06-2024
- 0 Comentarii
- 229
- 2
Motto: „Nu avem decît o lume, păstrați-o!” (Memorialul de la Hiroșima)
La 1 noiembrie 1755, Lisabona a trăit unul dintre cele mai teribile cutremure din istorie. Întrucît era ziua tuturor sfinților, bisericile erau pline la ora blestemată a seismului. Bilanțul? Nu mai puțin de 30.000 de morți: 15.000 în primele 6 minute și alți 15.000 la scurtă vreme. Ecoul produs în Europa de dezastru a fost de-a dreptul extraordinar. Un rafinat istoric al artei, Kenneth Clark, susține chiar că mișcarea romantică a avut la origine spaima telurică și populată de monștri care pusese stăpînire pe oameni în urma cataclismului. În orice caz, unul dintre cei mai impresionați a fost Voltaire, care a scris chiar un „Poem despre dezastrul din Lisabona”, precum și romanul satiric „Candide”. Care este țesătura acestui faimos roman? Tînărul Candide avea un profesor de optimism, dr. Pangloss, care îl asigura zilnic că „toate sînt spre bine în cea mai bună lume dintre toate”. Iată însă că cei doi naufragiază într-o bună zi lîngă capitala Portugaliei. Candide este cît pe-aci să fie omorît în timpul cutremurului despre care am vorbit, iar blîndul, surîzătorul Pangloss este spînzurat de Inchiziție. Acestea fiind datele problemei, Voltaire scrie cu sarcasm: „Îngrozit, mut, sîngerînd, palpitînd, Candide și-a zis lui însuși: «Dacă aceasta este cea mai bună dintre toate lumile posibile, cum vor fi celelalte?»”. Aforismul a devenit între timp celebru, făcîndu-l, la rîndul lui, celebru pe marele iluminist.
Elev la Sf. Sava fiind, prin 1965, pe cînd copiii de bani gata petreceau pe la ceaiuri și se bălăceau în piscine, eu îl citeam pe Voltaire cu nesaț, așa cum îi citeam pe Goethe, Lessing, Shelley, Byron, Balzac, Eminescu... Am reținut încă de atunci, de la 15 ani, aforismul lui Voltaire. L-am reținut, dar nu m-a durut. Pentru că încă nu știam ce e suferința cea mare care îți sfîșie rărunchii și îți înalță la porțile sufletului un brad funerar. Mai tîrziu, în timpul cutremurului din Bucureștii anului 1977, aflîndu-mă eu pe ruinele de la Cofetăria Nestor și încercînd să degajez trupul însîngerat al unei bătrîne, l-am auzit pe un medic spunînd militarilor că singura soluție de a o scoate de sub rețelele de țevi era să-i amputeze piciorul. Pe loc, acolo, fără anestezie. Am scrîșnit de durere și de neputință pînă mi-au pleznit dinții. De ce, Doamne, era nevoie de atîta suferință pe pămînt? Mă gîndesc uneori la marii orfani ai lumii, care adeveresc prin biografiile lor excepționale că suferința te învață și te fortifică – pentru că orfani au fost Alexandru Macedon, Iulius Cezar, Ludovic al XlV-lea, Washington, Napoleon, Lenin, ca și liderii religioși Moise, Budha, Confucius și Mahomed. Un cunoscut doctrinar religios, Philip Yancey, a scris: „Mulțumesc lui Dumnezeu că a inventat durerea. Nu cred că ar fi putut face un lucru mai bun. Este minunat”. Din păcate pentru el, nu este deloc minunat. Durerea e un lucru groaznic și nu-și află nici o justificare. Mai tîrziu, în decembrie 1986, aveam să pun piciorul exact pe cea mai formidabilă cicatrice a Pămîntului: locul unde a căzut bomba atomică la Hiroșima. Destinul a făcut ca acea rană să fie cusută de rădăcinile unui leandru, pe care l-am mîngîiat ca pe o ființă vie, din lumea noastră. În aceeași zi, în Cartea de Onoare a Memorialului Durerii, aveam să citesc o însemnare a unei femei din SUA: „Nu avem decît o lume, păstrați-o!”.
Așa e, nu avem decît o lume a noastră, indiferent cîte civilizații paralele sau îndepărtate mai există în Univers. Iar această lume, cu toate păcatele, tristețile și nedreptățile sale, e cea mai bună lume posibilă. Pentru simplul motiv că este o lume reală, nu a visului. Într-o cunoscută poemă, scrisă la cumpăna anilor și intitulată „Anul 1840”, Grigore Alexandrescu își începea meditația cu versul: „Să stăpînim durerea care pe om supune”. Deci, tot la durere s-a gîndit, tot la nevoia de a face viața mai bună și mai suportabilă pentru atîtea și atîtea făpturi ale Domnului. Acum, am intrat cu toții într-un Nou An. Anul cel vechi este sacrificat, după datină, și sîngele lui cosmic ca o zăpadă a mieilor se așează la temeliile noului crug al vremii. Anul 1992 va rămîne în Istorie ca un an rău pentru umanitate: zeci de milioane de oameni au murit de moarte violentă, în războaie, cutremure sau accidente, dar și de foamete și de boli încă imbatabile. Un viscol de nebunie suflă peste meridianele Planetei și puternicii zilei nu se pricep (sau nu vor) să-l zăgăzuiască. În fața acestor tragedii, am mînia pe Dumnezeu dacă ne-am plînge – în România încă a fost bine, adică a fost liniște, deși frații noștri de peste Prut s-au luptat cu palmele goale cu imperialismul rusesc și au dat jertfe grele. În ansamblu însă, sîntem datori să aducem omagiul nostru ideii de stabilitate, la care și noi, cei care slujim fenomenul „România Mare”, am avut o modestă contribuție. Pentru că primejdii și provocări au fost, dar pretutindeni s-a vegheat cu bravură. Ce va fi mîine? Va ieși umanitatea din acest ciclu negru, saturnian? Să ne rugăm la Dumnezeu să fie mai bine ca în 1992. Iar pentru poporul nostru să ne rugăm ca el să-și revină la normal, să se regăsească pe sine, să-și întoarcă fața brăzdată de lacrimi către Dumnezeu. Nu se poate să ne sfîșiem între noi, trebuie să scuturăm jugul acestui blestem. Dă-ne un strop de pace, Tată ceresc, și o brumă de belșug. Nu ne mai încerca răbdarea și credința, nu ne mai prigoni, pentru că trăim în cea mai bună și mai frumoasă dintre țările posibile. Amin!
„POLITICA”, 9 ianuarie 1993
-8.3 C