Un viitor incert pentru creștinii conservatori
  • 03-04-2024
  • 0 Comentarii
  • 53
  • 0

Vă invit să lecturați împreună cu mine, în cele ce urmează, un interviu cu Rod Dreher, scriitor american și editorialist, acordat ziarului Conservatorul American. În prima parte a interviului acesta vorbeste despre faptul că în sudul american, tradiționalist, cu respect pentru ierarhie și biserică, asemănător ca organizare cu societatea aristocratică rusă, încep să dispară toate aceste lucruri sub asaltul internetului și al modernității pe care acesta o aduce cu el. O societate veche, patriarhală se descompune și se pierde fiind înlocuită cu o formă de politică de dreapta care nu acordă atenție tradiției, care îmbrățișează o formă vulgară de religie, care respinge orice ierarhie și care vede reținerea morală ca fiind inutilă.
„Acest conservatorism popular american nu știe să vorbească în mod semnificativ decît în termeni de «libertate». Dar, atunci, acest lucru este mai general valabil pentru America, o țară cu adevărat liberală, în sensul de a crede că exaltarea libertății individuale este cel mai mare bine”, spune scriitorul american, care continuă: „Problema este că pierderea securității în rîndul oamenilor este legată de expansiunea individualismului. Stînga vrea libertate sexuală, dar preferă să nu vadă familiile distruse, copiii fără tată și sărăcie. Dreapta vrea libertate economică, dar preferă să nu vadă consecințele sociale ale economiei liberalizate.
Conservatorismul american este, de fapt, neoliberalism. Sentimentul anti-ecologist din cadrul conservatorismului american este aproape fanatic. Credem că ar trebui să avem dreptul să facem orice ne dorim pentru lumea naturală. Este bizar pentru oricine știe ceva despre conservatorismul filozofic sau conservatorismul european“.
„Iată ceva și mai ciudat: în general, liberalii americani sînt în favoarea protejării mediului, dar cred că au dreptul să facă orice doresc cu propriul lor corp.
În 1966, un mare critic cultural, Philip Rieff, a scris o carte profetică numită «Triumful Terapeutic». Rieff era un evreu laic care avea o perspectivă profundă asupra culturii occidentale. El a spus că Occidentul s-a îndepărtat de propriile tradiții și, incapabil să facă față cu moartea, a apelat la un remediu «terapeutic» pentru anxietatea sa. Adică, Occidentul nu mai aspira să trăiască după valori mai înalte, ci a decis că cel mai bun mod de a face față anxietăților sale ar fi să găsească modalități de a se simți mai bine cu sine, prin confort sau alte forme de distragere a atenției. Rieff a spus că acest mod de viață narcisist a fost condamnat pe termen lung. Interesant, el a spus că liberalismul occidental în acest fel a fost o filozofie mai radicală decît comunismul sovietic, prin aceea că a dizolvat toate moralele, tradițiile și valorile care stăteau în calea slujirii Sinelui. În acest sens, Statele Unite ar putea fi cea mai radicală națiune din istorie. Nu ne gîndim niciodată la trecutul nostru și rareori ne gîndim la viitor. Trăim în veșnicie de acum, fără a ține seama de distrugerea pe care o provocăm familiilor noastre, comunităților noastre, lumii pe care ne-a dat-o Dumnezeu, tradițiilor noastre și așa mai departe”.
Înțelegeți că dacă un om învățat ca Phillip Rieff a spus că liberalismul occidental a fost mai radical decît comunismul sovietic, înseamnă că nu greșesc atunci cînd îi fac pe occidentalii care conduc UE, comuniști. Acum o să vedeți cum se dezvăluie rădăcinile aiurelii numită Green Deal și de ce politicile astea așa zis naturale, „verzi”, au prins așa de bine la americani și europenii din vest. „Există un scriitor american pe nume Wendell Berry, care nu își poate da seama de ce conservatorii mai tineri ca mine i-au descoperit munca și o susțin. Facem acest lucru pentru că recunoaștem, la fel ca și Scruton, că un conservatorism adecvat trebuie să conserve ceea ce este local. Nu poți face asta fără să înveți mai întîi să-l iubești. Acesta este un motiv important pentru care iubesc atît de mult Europa: diversitatea culturilor locale, în special a culturilor alimentare, mă încîntă. Am crescut într-o țară în care culturile locale nu erau foarte adînci – a noastră este o țară tînără, pînă la urmă – și erau distruse de cultura de masă propagată prin mass-media. Am devenit mult mai consumerişti şi individualişti decît am fost vreodată.
În urmă cu cîțiva ani, încercam să înțeleg de ce mama mea, născută în 1943 în sărăcia din mediul rural, ura să gătească cu lucruri din grădină și cu carne crescută local. Nu avea sens pentru mine. Mama soției mele, în Texas, este la fel. Apoi am descoperit că în epoca postbelică, industria alimentară a lansat o campanie de propagandă pentru a convinge femeile americane că mîncarea gătită în casă era într-un fel «murdară» și că, dacă își iubesc familiile, ar trebui să aibă încredere în mîncarea industrială, pentru că era mai igienică.
A fost o nebunie, într-adevăr, dar a avut un impact extraordinar asupra generației mamei mele. Cînd soția mea și cu mine am avut primul copil, i-am pregătit mîncarea acasă, folosind ingrediente din piață. Mama soției mele și-a exprimat marea îngrijorare că mîncarea nu va fi sănătoasă sau sigură pentru bebeluș, pentru că nu am cumpărat-o deja pregătită, într-un borcan, de la supermarket. Apropo, mama mea și mama soției mele sînt ambele conservatoare, sau cel puțin s-ar numi conservatoare. Există și un conflict de clasă ciudat aici. Tipurile de americani care au îmbrățișat piețele de fermieri, tradițiile alimentare locale și carnea crescută la fermele locale tind să fie asemenea unui anumit tip de persoane din clasa de mijloc urbană... oameni ca mine, de fapt. Îmi amintesc că acum vreun deceniu am avut o ceartă cu sora mea în bucătărie. Ea locuia la țară, unde am crescut amîndoi, iar eu locuiam în Dallas la acea vreme. Ea mă considera un mare snob pentru că am cumpărat carne de vită și pui de la un fermier local din Texas și am făcut cumpărături de fructe și legume de la piața fermierilor. Este adevărat că acest tip de mîncare este mai scump decît ceea ce cumperi de la supermarket, dar eu și soția mea am economisit bani necumpărînd junk-food. Ne-am putea permite să cumpărăm carne și legume de calitate superioară. Ideea este că nu era mult mai scump să cumperi direct de la fermieri și, oricum, nu mi-a păsat cum a ales sora mea să-și cumpere alimente. Dar ea a văzut obiceiurile noastre de cumpărare a alimentelor în termeni de conflict de clasă. Dacă nu are sens pentru tine că o gospodină de dreapta care locuiește la țară consideră că oamenii din oraș care își cumpără mîncarea direct de la fermierii rurali sînt elite snoabe, atunci bine ai venit în lumea nebună a conservatorismului american”.
Deci, după ce s-au îndepărtat de normalitate, de natură, cetățenii occidentali trebuiau puși în contradicție cu Dumnezeu, iar creștinii izolați ca să nu contamineze masele de oi „iluminate” de consumerism, ateism și altele asemenea. Să vedem ce zice scriitorul american despre asta. „Nu cred că majoritatea creștinilor pot sau ar trebui să aleagă să trăiască ca Amish, trăind într-o separare radicală de restul societății. Problema creștinilor de astăzi este că mult prea mulți dintre noi ne-am asimilat modernității post-creștine. Încercăm atît de mult să ne facem acceptabili pentru lume, încît pierdem ceea ce ne face distincți. La rîndul nostru, renunțăm la lucrurile pe care noi, ca urmași ai lui Isus Christos, trebuie să le dăm lumii. Opțiunea Benedict este o chemare de a ne întoarce la rădăcinile noastre, de a fi creștini autentici și distincți, chiar dacă lumea ne urăște pentru asta. Nu avem de ales decît să fim în lume, dar dacă vrem să fim în ea ca niște creștini credincioși, trebuie să ne dedicăm timp și pasiune pentru formare și ucenicie”.
Inițial am crezut că Rod Dreher vorbește din perspectiva creștină a unui ne-ortodox, ceea ce nu e greșit, fiindcă pînă la urmă Dumnezeu decide cine face voia Lui și cine nu, indiferent de religia la care aderă, dar am avut o surpriză atunci cînd i s-a cerut opinia despre Papa Francisc. Citez: „Vreau să răspund cu atenție, pentru că nu mai sînt catolic. Am părăsit Biserica Catolică pentru Ortodoxie exact cînd a început papalitatea lui Benedict al XVI-lea. Am fost de multă vreme un admirator al lui Ratzinger și am avut inima zdrobită să-l văd abdicînd. În legătură cu Francisc, sînt sceptic. Mi se pare că generează mult prea multă confuzie și este mult prea nepăsător față de tradiție și ortodoxia catolică. În orice caz, este clar ce crede Papa Francisc despre mine. Consilierul său apropiat, părintele iezuit Antonio Spadaro, a ținut un discurs la Universitatea Notre-Dame în octombrie, spunînd că Opțiunea Benedict este împotriva prin­cipiilor lui Francisc. Spadaro a caracterizat greșit Opțiunea Benedict ca fiind o strategie de retragere și a pus asta în opoziție cu mesajul lui Francisc de a trimite catolici în lume. Ei bine, pe lîngă faptul că este o caracterizare incorectă, trebuie să-l întreb pe părintele Spadaro (și pe Papă): Îi trimiți să facă ce? În SUA, foarte puțini tineri catolici știu ceva
substanțial despre catolicism. Mi-e teamă că Papa predică o formă emoțională de catolicism lipsită de greutate și rigoare.
Mă întristează să văd că mulți dintre catolicii care sînt cei mai credincioși învățăturilor Bisericii și care vor rămîne alături de Biserică, indiferent de ce s-ar întîmpla, sînt cei pe care el îi tratează cel mai rău. În plus – și știu că aceasta este o problemă de o importanță vitală pentru maghiari – cred că Papa greșește catastrofal în privința migrației în Europa. Al lui este genul de sentimentalism care va avea ca rezultat distrugerea creștinismului european sau ce a mai rămas din el.
În toamnă, am fost în vizită la Paris și am băut o cafea cu unul dintre cei mai importanți intelectuali ai țării. Era disperat în privința situației de acolo, atît în ceea ce privește ascensiunea islamismului, cît și incapacitatea societății franceze seculare de a găsi un motiv de a exista. L-am întrebat unde și-a găsit speranța. «Nu am nici o speranță», mi-a spus el. I-am spus că speranța mea este în Isus Christos. Mi-a spus că această speranță nu este posibilă pentru francezi, «pentru că am decis că Dumnezeu nu există».
Omul acela vede viitorul Europei fără Dumnezeu. Acum, este adevărat că Ungaria, la fel ca Cehia și Slovacia, sînt la fel de fără Dumnezeu ca și Europa de Vest. De asemenea, este adevărat că nu poți înapoia credința creștină unui popor votînd anumiți politicieni. Cu toate acestea, politicienii pot crea un mediu în care credința se poate întoarce și crește. Din exterior mi se pare că asta încearcă să facă prim-ministrul Orbán, atît apărînd țara împotriva valului de imigrație, cît și rezistînd strategiilor lui George Soros, birocraților Uniunii Europene și elitelor media europene. S-ar putea să nu reușească și, în orice caz, depinde mult de poporul maghiar și de capacitatea acestuia de a reconstrui societatea civilă și de a-și recupera credința pierdută”.
În finalul interviului i se pune următoarea întrebare care are legătură cu articolul meu „Fericiți veți fi…”: „Cum a devenit activismul gay și transgender atît de influent?”. Iată ce a răspuns: „Există mai mulți factori. Mai întîi este prăbușirea moralității sexuale tradiționale în rîndul heterosexualilor, în urma Revoluției Sexuale, care a început în anii 1960. Revoluția sexuală a schimbat căsătoria dintr-un legămînt legat de procreare într-un simplu contract. Prin urmare, pentru activiștii gay a fost ușor să-i convingă pe heterosexuali că opoziția lor față de căsătoria homosexuală se bazează doar pe tabu. În al doilea rînd, revoluția sexuală a învățat și Occidentul să creadă că dorința sexuală este în centrul a ceea ce înseamnă a fi o ființă umană. Prin urmare, pentru mulți a devenit de neconceput că negarea dorinței sexuale este posibilă sau chiar bună. În al treilea rînd, activiștii LGBT au o simpatie totală față de mass-media. În 2015, un sondaj a evidențiat faptul că majoritatea americanilor cred că numărul homosexualilor din țară este cu mult peste 20% din populație. Numărul adevărat este puțin sub patru procente, dar supraestimarea nebună nu m-a surprins. Mass-media este obsedată de gay, lesbiene și transsexuali. Barajul propagandistic este foarte greu de penetrat. Toate acestea se potrivesc perfect cu liberalismul avansat.
În 1992, Anthony Kennedy, unul dintre judecătorii noștri de la Curtea Supremă, a scris într-o decizie în care afirmă dreptul constituțional la avort: «În centrul libertății se află dreptul de a-și defini propriul concept de existență, de sens și de mister al umanității. Kennedy, apropo, a fost numit de Ronald Reagan! Ceea ce spune el este nihilist, în cele din urmă, dar sînt sigur că nouă din 10 americani ar fi de acord cu asta. Activiștii LGBT știu acest lucru și știu că nu există nimic care să le stea în cale. Aceia dintre noi care încearcă să reziste sînt denunțați ca bigoți și plini de ură – și pentru că este greu pentru oameni să se explice, se pare că părerile lor nu sînt altceva decît o prejudecată oarbă.
Cred că creșterea rapidă a drepturilor LGBT – într-adevăr, privilegiile LGBT – este un simptom al unei dizarmonii mai profunde în societatea americană și, într-adevăr, în liberalismul occidental. De aceea cred că trăim în ceea ce ați putea numi America de la Weimar. Văd că sarcina mea este să-i ajut pe colegii mei creștini conservatori să se pregătească pentru vremurile grele care urmează”.
Acum aveți o explicație serioasă și completă pentru anchetarea și ostracizarea preotului francez care a îndrăznit să afirme că homosexualitatea e un păcat. Vin vremuri grele pentru creștinism? Eu cred că deja au ajuns la ușă. Rămîne de văzut cum le vom face față.
T.I.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite