Lăsînd în urmă mișcările politicienilor de carton de la București – locul în care se compromite ideea de politică – să ne îndreptăm atenția spre cele două evenimente importante care s-au întîmplat săptămîna trecută în zona Orientului și a Europei de Est.

Invocînd o așa-zisă chemare a poporului sirian, armata turcă a intrat masiv în Siria și a început să atace inclusiv armata siriană, iar după moartea celor 33 de soldați turci, în seara zilei de 27 februarie, evoluția situației militare din Idlib este foarte greu de anticipat. Pe de o parte, armata turcă atacă acum pozițiile armatei regulate siriene, iar pe de altă parte, nu se știe foarte clar care va fi poziția militară a Rusiei, pentru că cea politică a fost deja expusă: armata siriană luptă în interiorul propriului teritoriu cu o armată invadatoare. Se presupune că ziua de 5 martie este aducătoare de speranță a păcii în regiune, deoarece la Moscova va avea loc o întîlnire Erdogan - Putin.

Escaladarea militară în zona Orientului este benefică Occidentului din mai multe motive: în ciuda declarațiilor oficiale, Erdogan nu este foarte iubit de către cancelariile occidentale, iar un război, fie el și limitat, între Turcia și Rusia, va slăbi mult poziția politică internă a sultanului. Visul lui Erdogan de a reface Imperiul Otoman devine tot mai evident pentru majoritatea actorilor geopoltici importanți, devenind clar că ținta lui principală este Alep, cel de-al doilea oraș ca importanță din Siria. Rusia se află într-o poziție foarte delicată. Pe de o parte, nu este constructiv să își părăsească aliatul, iar pe de alta, interesele economice cu Turcia o fac să fie foarte atentă cînd se discută de confuntarea directă cu Ankara. Este adevărat că interesele economice ale Turciei sînt la fel de mari în privința relației cu Rusia, dar acum există un actor important care poate interveni aici – și mă refer la SUA. Este posibil ca Erdogan, de dragul salvării unei bănci turcești importante, aflată în plin proces juridic în SUA, dar și a relansării relației cu Trump de pe poziții ceva mai mercantile, să sacrifice relațiile economice cu Rusia. Oricum, este evident că interesele Rusiei și ale Turciei diferă, și dacă se va ajunge acum la un acord, acesta va fi doar temporar, perioadă în care părțile implicate își vor consolida capacitățile militare si geostrategice.

Cîndva un jucător important în Orientul Mijlociu, în mod special în Siria, Iranul nu mai are forța și influența pe care le avea pînă pe 3 ianuarie 2020, zi în care generalul Soleimani a fost ucis de către o dronă americană. Practic, în acest conflict, Iranul este din ce în ce mai absent, Teheranul nerevenindu-și încă din șocul evenimentelor de la început de an. Pînă atunci însă, Rusia își trimite în Mediterană două fregate purtătoare de rachete de croazieră Calibru, consolidînd poziția marinei ruse în largul Siriei. Pot spune că următoarele zile sînt decisive și se pare că soluția se află la Ankara și la Moscova, în relația personală de prietenie dintre Putin și Erdogan.

Un conflict Turcia - Rusia pe tărîm sirian poate clarifica multe lucruri acolo: poziția Rusiei ca aliat al Damascului, dar și modul în care Rusia decide să acționeze în viitor pentru apărarea intereselor sale. Vom afla curînd cine va aprinde butoiul cu pulbere care stă să explodeze în Orientul Mijlociu, încă de la începutul acestui an. Pînă atunci însă, chiar dacă nu se va implica direct, Rusia va furniza Siriei echipamente militare, poate chiar și din cele mai moderne, pentru că, așa cum SUA a anunțat deja, va furniza Turciei tot echipamentul militar de care are nevoie pentru un război în Siria. Acest aspect îmi amintește de războiul de Yom Kippur din 1973, dintre Israel pe de o parte, și Egipt și Siria,  pe alta. În acel an, URSS a făcut pod aerian cu Damasc și Cairo, iar SUA, cu Tel Aviv. Istoria se repetă, chiar dacă actorii sînt diferiți. Atunci a cîștigat Israel, acum să sperăm că umanitatea va învinge și lucrurile se vor calma.

Un alt eveniment important, dar care în mare măsură a trecut neobservat în România, a fost decizia Ucrainei de a legifera cinci posibile scenarii de contracarare a unei posibile invazii a armatei ruse. Chiar dacă nu se vede și nu a existat nici un fel de declarație a Moscovei de a interveni oficial și direct în Donbas, de a invada Ucraina, faptul că Ucraina bate toba cu acest mesaj mă duce cu gîndul la o posibilă armare psihologică a populației ucrainiene, la dorința de a o pregăti pentru ce va urma de fapt. A devenit evident pentru toată lumea, și există și declarații politice în acest sens, că Ucraina s-a folosit de înțelegerile de la Minsk pentru a trage de timp și că niciodată nu a avut de gînd să respecte ce s-a  stabilit acolo. Acum devine pe zi ce trece mai clar că Ucraina dorește să atace puternic cele două republici rebele și să readucă controlul asupra lor prin forța armată. Or, în acest caz, șansele unei intervenții rusești cresc semnnificativ, așa că înțelegem de ce politicienii ucrainieni doresc să își pregătescă populația pentru ceea ce va urma.

Rămîne să vedem ce se va întîmpla cu România – dacă vom asista la un conflict armat major aproape de granițele noastre. În mod sigur, Ucraina va ataca puternic în Donbas dacă va vedea că Rusia este ocupată și încolțită în Siria, va profita de ceea ce se întîmplă acolo invadand cele două republici autonome, Lugansk și Donbas. Acesta va fi începutul unui război regional foarte fierbinte, în care, pe de o parte, în sud va izbucni un conflict deschis între Siria și Turcia –  unde se presupune că vor fi implicați și iranienii, și rușii – iar la nord-est vom avea un război fratricid între două neamuri slave, în care noi, insula latină, vom fi implicați, pentru că partenerii noștri strategici ne vor obliga să participăm prin punerea la dispoziție a bazelor militare, dar și a unor brigăzi mecanizate și a altor resurse militare sau de suport.

Și pentru ca cercul să se închidă în mod spectaculos, în Polonia au început cele mai mari exerciții militare din ultimii ani, la care participă 37.000 de militari NATO, 20.000 de americani, și multă tehnică militară, grea și ușoră. Sub genericul ,,Apărătorul Europei”, Defender-Europe 20, va testa capacitatea Alianței de a transfera rapid tehnica militară și personal, la granițele Rusiei, în cazul unui potențial atac al Armatei Roșii asupra țărilor membre NATO.

Este doar o chestiune de timp pînă cînd toate acestea se vor concretiza, și asta nu pentru că ucrainienii, turcii, rușii și sirienii își doresc război. Nu! Asta pentru că Arhitectul, cel care conduce totul, dorește să își rezolve problema în Est, împingînd în față sînge non-occidental, pe al celor care pierd la această ,,afacere” – fie că e vorba de viață, fie de economie.

La aceste două puncte fierbinți de pe hartă, foarte apropiate de granițele noastre – Donbas și Siria – putem să adăugăm și Kosovo, care este precum un vulcan adormit, dar nu stins. Nu se știe niciodată cînd va decide Arhitectul să încingă situația acolo, mai ales că este suficient să moară un kosovar la vreo beție, ca totul să se transforme într-un război.

Ce soartă vom avea noi, românii, și ce ne așteaptă în viitor? Politica noastră internă este penibilă, iar cea externă, inexistentă. Colonia care am ajuns va fi sacrificată pentru ca alții să își atingă scopul, iar la final se vor ridica cîteva monumente, se vor mai scrie niște cărți și totul va fi acoperit de uitare, așa cum și românii care vor muri degeaba vor fi acoperiți cu pămînt, iar cei care vor mai rămîne în viață, de penibil. 

Jocurile se fac în altă parte, departe de noi, iar Arhitectul probabil că a semnat deja condamnarea noastră, a românilor, la un viitor incert!

Tano