Un sistem de referință: Corneliu Vadim Tudor
  • 09-09-2020
  • 1 Comentariu
  • 557
  • 5

Motto: ,,Iubesc prea mult această Țară și acest Popor, ca să stau deoparte. Sufăr prea cumplit văzîndu-le în ce hal de degradare au ajuns, ca să stau cu mîinile în sîn” - CORNELIU VADIM TUDOR


Recent, ministrul de Interne, Marcel Vela, a declarat cu privire la clanurile mafiote: ,,Față de acestea, voi avea toleranță zero”. Dacă ar fi spus asta pe vremea cînd trăia Vadim Tudor, cu siguranță că ar fi primit aceeași replică de care a avut parte, cu ani în urmă, ministrul de Interne de la acea vreme, Ioan Rus: ,,Bravo, dar mai întîi să te ridici din genunchi din fața clanurilor!”.

Cert este că, înainte de a fi scriitor, poet, ziarist, politician, Corneliu Vadim Tudor a fost un om al Dreptății, noțiune pe care o considera sacră. Fiind înzestrat cu un ascuțit spirit critic, el și-a sacrificat întreaga viață în slujba Adevărului și a Dreptății. Adrian Păunescu spunea despre Vadim Tudor că ,, are cel mai obiectiv, tăios și documentat discurs politic”, iar prietenul său, Fănuș Neagu, i-a adresat direct această caracterizare: ,,Cornel, pentru că ești un om pașnic, sabia ta stă mereu în teacă, dar de tăișul ei nu va scăpa nici un criminal, hoț sau trădător”.

Vadim Tudor își rostea răspicat opiniile și ,,se afla într-o continuă depășire, în calitate de redeșteptător al conștiinței adormite. Însuflețit mereu de elanuri spre o viață nobilă și creatoare, îndemnurile lui se perpetuează într-o succesiune colorată, în care claritatea își dispută, cu putere, întîietatea” (George Sbârcea – Prefață la volumul ,,Aforisme”).

În septembrie 2000, la Casa Republicii, cu ocazia lansării candidaturii sale la funcția de președinte al României, făcea următoarea radiografie a situației din țară: ,,Locul așa-zișilor teroriști din decembrie 1989 a fost luat de crima organizată. Și unii, și alții sînt ucigași plătiți. În sfîrșit, este ceva bine organizat în România: crima! Ea este corolarul haosului, anarhiei și crizei morale grave care au pus jug de flăcări pe grumazul Poporului Român. Numai că eu sînt un fanatic care nu poate să tacă. Am să mă lupt cu Îngerul Morții tot astfel cum s-a luptat Iacov cu Îngerul Vieții”. Vadim Tudor nu a menajat pe nimeni, conform principiului ,,în fața nedreptății nu trebuie să fii nici blînd, nici cuviincios” (Ramyana).

Despre România spunea că ,,este pierdută, atît timp cît e frig în școli și e cald în cazinouri”, iar despre partide afirma că ,,sînt atît de multe, încît nu se mai vede statul”. Cu același spirit critic, constata, cu vădită amărăciune, că mass-media ,,este delicată cu politicienii: vorbește despre «coeficientul de inteligență» al lor, în loc să spună, direct, care le este «coeficientul de prostie»”. Iar despre viitorul țării, după ce și-a încheiat mandatul de deputat în Parlamentul European, făcea următoarea predicție: ,,Uniunea Europeană este un fel de computer, care ne va număra și firele de păr din cap”, cu trimitere la Noua Ordine Mondială, despre care spunea că ,,este mondială, întrucît toată lumea o respinge”. Cu privire la NATO, făcea următoarea remarcă: ,,În timp ce Rusia ne-a dat gaze naturale, NATO ne-a dat doar gaze de eșapament”. Cum a ajuns România în acest malaxor al distrugerii demnității naționale? Simplu, și asta o aflăm tot de la Vadim Tudor: ,,Imnul «Deșteaptă-te, române!» s-a transformat în «Somnoroase păsărele»”.

Pentru că spunea numai lucruri adevărate, obiective, clare, precise și probate sub toate aspectele, Vadim Tudor a devenit ținta tuturor pramatiilor și lichelelor care, folosind sintagma otrăvită ,,Vadim ne bagă țara în război”, beneficiau din plin de sprijinul instituțiilor statului, fapt ce mă duce cu gîndul la Petre Țuțea, cel care spunea, în 1930: ,,Statul, în loc să ne apere, prin instituțiile sale, de criminali, hoți, corupți și străini, îi apără pe ăștia de noi”. De fapt, și Vadim avea o vorbă - ,,Ferește-mă, Doamne, de justiție, că de injustiție mă apăr singur!” -, rostită într-o vreme în care România era singura țară de pe planetă în care se înființase Asociația Victimelor Magistraților! Să nu uităm că, tot în acele vremuri, procurorul Cinteză, de la Tribunalul București, primise ordin să-i fabrice un dosar penal ,,beton”, sens în care telefonul îi era ascultat permanent, imunitatea parlamentară i se suspendase, pe la televiziuni nu mai era invitat, adică, vorba lui Vadim: ,,În timp ce Dumnezeu face «lucrare», Diavolul face «lucrătură»”... Oricum, marele Vadim nu și-a făcut probleme, iar ca să nu se plictisească a scris vreo 2-3 pamflete usturătoare la adresa procurorului Cinteză, așa încît acesta cred că nici acum nu mai iese pe stradă de rușine.

Cert este că pe Vadim Tudor nu l-a învins nimeni niciodată, chiar și acum, trecut la cele veșnice, nu i se poate reproșa nimic. Milioane de români (în scrutinul prezidențialelor din anul 2000, Vadim l-a învins pe Iliescu cu 60% din voturile exprimate) îl regretă, și îi duc dorul, scriu despre el și îi țin mormîntul acoperit cu flori. Despre dragostea lui pentru dreptate socială se pot spune multe. Vadim Tudor și-a donat ceasul de la mînă ca să ajute niște nevoiași, salariul de parlamentar l-a transformat în burse pentru cîțiva studenți basarabeni, iar din cîștigul chinuit al unor reviste și cărți acorda lunar ajutoare pentru 120 de persoane, în cadrul programului ,,Cina Creștină”, ca să nu mai vorbim de faptul că toate cărțile sale erau distribuite gratis, cu autograf, tuturor doritorilor.

Iată de ce Corneliu Vadim Tudor nu poate fi uitat. El a intrat în istorie prin tot ceea ce a făcut, prin sacrificiul său și credința nestrămutată în Dumnezeu și în oameni, totul fiind bazat pe o muncă titanică. De fapt, deviza lui era: ,,Adevărata satisfacție a vieții constă în plăcerea muncii”. Da, așa este, muncea mult, și asta pentru că era un perfecționist prin definiție. O întîmplare, petrecută în primii ani ai tinereții sale, vine să confirme acest lucru. După ce terminase de scris o carte, a dat-o unui personaj important să o citească și să-și spună părerea – dacă este bună de dat la tipar. Răspunsul primit a fost sec și devastator: ,,Vadim, dacă ai nevoie de bani, îți dau eu, dar să știi că această carte nu este de valoarea ta!”. Fără a mai sta pe gînduri, Vadim a aruncat respectiva lucrare în foc, așa cum procedase altădată, cu propriile încercări literare, și cel care i-a dat răspunsul. E vorba de marele prozator Eugen Barbu, cel care, pînă să publice romanul ,,Groapa”, o capodoperă a literaturii române, scrisese vreo 20 de variante.

Ce să mai, sînt multe de spus, iar stiloul nu mai are răbdare atunci cînd scriu despre Vadim Tudor, omul care m-a ajutat și m-a înțeles tot timpul. În anul 1995, cînd Universitatea Politehnică București, unde lucram, mi-a desfăcut contractul de muncă în baza unui referat, în care se menționa despre persoana mea că, ,,fiind prezent la serviciu, lipsește nemotivat”, Vadim a pus mîna pe telefon și a vorbit direct cu rectorul de atunci al Politehnicii, Gheorghe Zgură: ,,Auzi, stimate domn, cu ghilimelele de rigoare, și la stimate, și la domn, ’mneata ești rector la Autobaza Filaret, sau la Întreprinderea Borangicul? Cum ai putut să semnezi un astfel de referat, căci pe tăblița aflată pe ușa cabinetului tău scrie că ești profesor, doctor, inginer, deci tăblița este mai lungă decît lățimea ușii?”. Ce ar fi vrut să răspundă acel rector – nu se știe, căci, brusc, s-au descărcat bateriile telefonului său...

Există o explicație a reacției necruțătoare pe care a avut-o Vadim Tudor: l-a impresionat mult faptul că, atunci cînd am rămas fără serviciu, aveam de crescut o fiică de 3-4 ani. Acesta este motivul pentru care a decis ca memoriul pe care i l-am adresat să fie publicat în revista ,,România Mare” sub titlul ce avea să rămînă ca generic în prezentarea multor altor nedreptăți semnalate de cititori: ,,Epistolă scrisă cu cerneala ochilor”. Da, am plîns mult atunci, așa cum plîng și acum, cînd scriu aceste rînduri, și cum voi plînge tot restul vieții mele cînd va fi vorba despre Corneliu Vadim Tudor.

Pentru omul care mi-a spus ,,N-am nici o avere să o las fetițelor mele, decît un nume bun, care va crește în faimă de la an la an” – voi avea mereu lacrimi. Lacrimi izvorîte din suflet și din certitudinea că un astfel de om nu se va mai naște niciodată.


VALENTIN TURIGIOIU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite