În istoria frămîntată a așa-numitului ,,veac fanariot” (1711-1821), domnia lui Constantin Mavrocordat apare – din multe puncte de vedere – ca o excepție, așa cum scrie conf. univ. dr. Matei D. Vlad, într-un articol publicat în ,,Magazin istoric” (noiembrie 1981). Astfel, în 1730, cînd a fost urcat pentru prima oară pe tronul Țării Românești, Constantin Mavrocordat a fost ,ales în unanimitate” de Divanul țării. Era una din puținele ocazii în care țara a mai făcut uz de un vechi prerogativ consemnat prin Capitulații – acela de a-și alege singură domnul. În 1769, moartea l-a aflat în scaunul domnesc, la Iași. Este, de asemenea, unul din rarele cazuri, în Secolul XVIII, în care un voievod își sfîrșea zilele pe tron, și nu mazilit sau în pribegie. În acest interval de 39 de ani, Constantin Mavrocordat a domnit efectiv 21 de ani (cea mai lungă dintre domniile fanariote), împărțiți în 10 domnii succesive: 6 în Țara Românească (între 1730 și 1763) și 4 în Moldova (între 1733 și 1769). Dar voievodul le-a socotit pe toate ca o singură domnie, indiferent că era vorba de Țara Românească sau de Moldova. Astfel, el a subliniat, o dată mai mult, că, în conștiința sa și a epocii, cele două principate alcătuiau un întreg, separat doar vremelnic de condițiile istorice.
După informațiile furnizate de izvoarele contem­porane, Constantin Mavrocordat s-a născut la Constan­tinopol, la 27 februarie 1711, cu aproape șapte luni înainte ca tatăl său, Nicolae, să obțină firman de la Poarta Otomană, prin care revenea în scaunul domnesc de la Iași, deschizînd astfel ,,epoca fanariotă” în țările române. Despre tatăl lui Constantin, Nicolae Mavrocordat, biograful familiei, cărturarul grec Petru Depasta, nota că ,,era vestit pentru ocupațiunile literare și serioasă iubire de studii”, adăugînd că ,,domnise peste fiecare provincie a Daciei”. Despre mama viitorului domn, Pulheria, același cronicar afirma că era o femeie distinsă, ,,împodobită mai ales cu frumusețea onestității”.
Crescut – cum subliniază N. Iorga – ,,din cea mai fragedă tinerețe în Țara Românească”, la curtea domnească din București (unde Nicolae Mavrocordat a domnit în două rînduri: 1715-1716 și 1719-1730), și înzestrat cu însușiri intelectuale deosebite, tînărul Constantin a reușit să ajungă repede – după mărturia altui cărturar grec contemporan, Markos Antionios Katsaitis – un principe ,,foarte erudit, petrecîndu-și toate orele libere din zi, și o mare parte din noapte, în lectură continuă”. A fost instruit de tatăl său nu numai din punct de vedere cultural (la acea vreme, acesta poseda una dintre cele mai valoroase biblioteci din Europa), ci și în privința conducerii statului. L-a introdus tot mai mult în ,,învățătura enciclopedică”, dar l-a inițiat și în ,,ocupațiunile politice”, fiind convins că fiul său era predestinat să ajungă ,,diriguitor statului și popoarelor” – previziune ce a devenit realitate în 1730, cînd,
după moartea tatălui său, Constantin – în vîrstă
de numai 19 ani – a fost ,,ales în unanimitate – domn al Valahiei (Daciei)”.
„Constituţia“ din 1741 şi urmările ei
Corespunzător nevoilor vieții interne a principatelor, în 1741, Divanul țării adopta un șir de măsuri complexe reunite în Mercure de France (unde au fost publicate în 1742) sub numele Constitution. Această ,,Constituție” cuprindea o reformă fiscală consfințind înlăturarea dărilor în natură și înlocuirea lor cu dări în bani. Totodată, reforma desființa răspunderea colectivă a satelor față de fisc, fiecare țăran fiind răspunzător pentru darea fixă pe care trebuia s-o achite la patru termene (,,sferturi”).
La reforma fiscală din 1741, Mavrocordat a adăugat o reformă administrativă, boierii – scutiți de dări – urmînd să primească pentru slujba lor lefuri; voievodul căuta astfel să înlăture sistemul feudal al veniturilor din slujbă, sistem generator de abuzuri. Totodată, el a adoptat o reformă judiciară, conform căreia judecătorii erau numiți dintre boierii mari fără slujbe; ispravnicii primeau și ei atribuții judecătorești, cele mai însemnate pricini rămînînd a fi judecate de către domnie.
În sfîrșit, reforma militară a lui Constantin Mavro­cordat prevedea desființarea vechii oștiri a slujitorilor și a curtenilor, la sediul fiecărei isprăvnicii rămînînd numai cîte un steag sub conducerea unui căpitan. Foștii oșteni deveneau țărani ,,așezați” pe moșii, datori cu birul și claca, mărind astfel numărul brațelor de muncă de care dispuneau boierii. ,,Constituția” din 1741 statornicea totodată obligația tuturor oamenilor liberi cu învoială de a da dijmă și de a efectua claca pentru stăpînii moșiei – ceea ce corespundea necesităților pieții, căci asigura o producție sporită și o circulație accentuată a banilor, dar, neîndoielnic, determina o înăsprire a exploatării. Ultima și cea mai însemnată dintre reformele lui Constantin Mavrocordat a fost, fără îndoială, desființarea iobăgiei denumită rumânie (în Țara Românească) și vecinie (în Moldova). Prin hrisovul din 1746 din Țara Românească, rumânii deveneau liberi, răscumpărîndu-se cu 10 taleri, dar fără a primi și pămînt, ei fiind totodată obligați să presteze pentru stăpînul lor 12 zile de clacă pe an. În Moldova – unde decizia de abolire a fost adoptată în 1749 –, eliberarea se făcea fără plata unei despăgubiri, dar cu obligația foștilor iobagi de a lucra 24 de zile cu ,,nart” (normă), care, fiind ridicat, făcea ca zilele de clacă să fie în realitate mult mai numeroase. Aplicarea acestor măsuri legislative, unele dintre ele cu rezultate puțin satisfăcătoare pentru marea masă a țăranilor contribuabili, l-au situat pe Constantin Mavrocordat în fruntea principilor reformatori din Secolul XVIII.
Întîietatea limbii române
Cunoscător al mai multor limbi străine, vorbind bine și românește, voievodul a fost convins de necesitatea și folosirea limbii române în administrație, justiție și biserică. De altfel, renumita Condică de hotărîri a lui Mavrocordat a fost scrisă – cum sublinia N. Iorga –
,,în românește, într-o exelentă limbă”, spulberînd astfel ,,legenda ridiculă... că fanarioții nu știau limba românească”. Vorbind limba română, domnul dădea, totodată, porunci strașnice unor slujbași, atrăgîndu-le atenția ca în corespondența cu el să folosească numai limba țării. Astfel, unui funcționar moldovean care se ,,învrednicise” să-i scrie în grecește, crezînd că-i face pe plac, i-a răspuns tăios: ,,Cartea ce mi-ai trimis am luat, și cele scrise am văzut: dar pentru ce ne scrii grecește? Au aștepți să-ți dăm noi logofăt să scrie românește? Să-ți cauți logofețăl să ne scrii românește! Să nu ne mai scrii grecește”.
Această dorință, de a acorda limbii române locul cuvenit, l-a determinat să susțină activitatea tipografică, fiind printre puținii domni fanarioți care au sprijinit tipărirea cărților, conștient că ea servește românilor de pretutindeni.
De asemenea, prin hrisovul din 28 decembrie 1761, Constantin Mavrocordat a hotărît transferarea egumenului și călugărilor bucureșteni de la Sf. Sava la Mînăstirea Văcărești, urmînd ca fostul lăcaș religios, cu toate chiliile, să fie amenajat ca săli de cursuri, dormitoare și locuințe pentru elevii și dascălii Academiei Domnești din București. În anul următor, la 6 iunie 1762, el a dispus ca averile boierilor rămași fără moștenitori – care, conform obiceiului, reveneau domniei – să fie trecute pe seama și în folosul școlilor, creîndu-se, astfel, un buget permanent al acestora.
Apărător al autonomiei statale
În general, domnul a urmat linia politică a imperiului otoman, dar ca principe, cînd în Țara Românească, cînd în Moldova, a înțeles că nu totdeauna trebuia să dea curs poruncilor abuzive venite de la Poartă, deși procedînd astfel și-a riscat tronul și chiar libertatea, fiind întemnițat de otomani în cîteva rînduri. El a protestat în 1736 împotriva acelor dregători otomani care, încălcîndu-și atribuțiile și drepturile, ,,trec în hotarele Țării Românești și umblă din sat în sat... și asupresc raialele (supușii) Țării Românești”.
Strategia diplomatică a lui Constantin Mavrocordat a fost pusă în valoare îndeosebi cu prilejul războaielor ruso-austro-turce, ale căror operațiuni s-au desfășurat, în parte, chiar pe teritoriul românesc. Mavrocordat a avut, de pildă, un aport deosebit la reintegrarea Olteniei (teritoriu smuls de habsburgi în 1718) în hotarele Țării Românești. O poziție similară a adoptat și atunci cînd a fost vorba să apere autonomia și integritatea Moldovei. În răstimpul dintre 1741 și 1743, cînd se afla a doua oară în scaunul de la Iași, el a reacționat vehement împotriva feudalilor polonezi care, ,,sărind peste șanțurile de hotar, încălcau țara trecînd peste margini”. Pentru reglementarea litigiilor de graniță, el a cerut instituirea unei comisii mixte, cu delegați aparținînd ambelor părți interesate.
Indiferent că s-a aflat în scaunul de la București sau la Iași, Constantin Mavrocordat a fost, în general, animat de aceleași idei de politică internă și externă, ca și cînd ar fi domnit peste un singur popor și o sigură țară, fapt ilustrat și de reunirea stemelor celor două țări pe documentele emise în vremea sa.
Conștient de unitatea de neam și de limbă a locuitorilor ce trăiau la est și la sud de Carpați, Constantin Mavrocordat și-a propus să ,,reorganizeze în același spirit instituțiile fiscale, sociale, administrative și judiciare ale celor două țări”, fapt care, după cum notează conf. univ. dr. Matei D. Vlad, i-a determinat pe unii dintre istoricii noștri (Ștefan Pascu, Constantin și Dinu C. Giurescu, Șerban Papacostea) să-l considere, în unele lucrări de sinteză, ,,cea mai remarcabilă personalitate din galeria domnilor fanarioți”, ținînd cont de rolul pe care principele ,,luminat” Constantin Mavrocordat l-a avut în istoria țărilor române din Secolul XVIII.
R.M.