,,Într-o gară de dincoace de Vaslui, a fost văzută o scenă desprinsă parcă dintr-un film de groază: o mamă căreia îi murise pruncul a scos capul pe fereastră și, văzînd lume, a strigat înecată în lacrimi:

– Oameni buni, luați pruncul ista și așezați-l creștinește în țintirimul vostru! Eu nu știu dacă i-oi mai vide mormîntul, dar măcar să știu că nu-i aruncat ca un cîine.

– Cum îl cheamă?, întrebară oamenii aceia.

– Antonaș, Antonaș Ichim, îi di doi anișori și-i din Cimișlia.

– Mergi cu bine, femeie, că l-om da în paza îngerilor, după cum îi obiceiul nostru din bătrîni.

Acea mamă disperată a oftat, și-a îmbrățișat strîns ceilalți trei copii și, fără să-și dea seama ce-i cu ea, a mers mai departe.

În Gara de Nord, românii, frații lor de sînge, nu au stat nepăsători, fiecare le-a sărit în ajutor cu ce a putut din momentul în care trenul durerii i-a adus aici. Trenul nostru, după o săptămînă și atîtea zile, a sosit cu mare greutate la București. Gara de Nord era plină de lume înspăimîntată și dezorientată. Mulți alergau cu mîinile întinse ca să dea ajutor celor care coborau cu copiii în brațe, cu legături și cu ce mai aveau. Cu toate că nu-i cunoșteau, îi simțeau frați, îi înțelegeau și, știindu-i necăjiți, voiau să le aducă mîngîiere.

Tablou de neimaginat! Cu toate lacrimile, grijile, supărărie, basarabenii nu și-au uitat limba, rădăcinile, demonstrînd prin fiecare gest al lor că sîngele apă nu se face. Momente de neuitat prin tragismul trăit de acești oameni, urmare a deportărilor în masă, întîlnim tot mai des în scrierile memorialistice ale Iuliei Toma Pârvu. Mărturii precum cele amintite de noi aici, le-am regăsit și în alte relatări ale unor scriitori basarabeni, care și-au propus să demaște atrocitățile la care au fost supuși frații noștri din Republica Moldova.

Iulia Toma Pârvu nu se ferește să cînte în blestem Prutul - un rîu ca oricare altul de pe întinsul țării noastre și pe care Dumnezeu l-a așezat întru frumusețe între malurile noastre de pămînt, pentru a dăinui în strălucire și farmec -, transformat, prin voința unor nelegiuiți, într-un hotar ce desparte frații, rupînd ,,țara în două”. Ilustrăm cele afirmate cu cîteva versuri pe care poeta le-a așternut pe hîrtie, avînd conștiința artistului corect cu sine și cu crezul său poetic: ,,Apă tulbure de Prut,/ Multe rele ne-ai-făcut,/ Ai despărțit frați de surori/ Și părinții de feciori!// Nu știu cum nu te-a durut/ Cînd țara în două-ai rupt/ Și te-ai așezat hotar,/ Aducînd numai amar// Mergi spre Dunăre în valuri/ Și nu-ți pasă că pe maluri/ Iarba verde de acasă/ Plînge sub tăiș de coasă// Pînă cînd vrei zid să fii/ Între două Românii,/ Nu tresalți cînd vezi în cale/ Atîta suspin și jale?// De pe-un mal privind pe-alt mal,/ Legați printr-un ideal:/ Să crească mai viguroasă/ Iarba verde de acasă” (,,Apă tulbure de Prut”, pag. 21).

În cele din urmă, însă, optimismul scriitoarei privind unirea devine definitoriu, și autoarea o face cu fermitate, transmițîndu-și convingerea că: ,,Timpul nu mai are răbdare. În curînd Prutul nu va mai trece printre două Românii, fiindcă voința neamului este una și aceeași: o țară întregită, o țară așezată în hotarele ei istorice.

Am speranța că și politicienii vor ține seama de imperativul vremii. Acum, mai mult ca oricînd, au prilejul să-și arate partea luminoasă a cugetului și a simțirii lor. Dumnezeu să binecuvînteze România”.

Poeta nu critică, se folosește de expresii specifice versului popular, în care cuvîntul abundă de sinceritate, cu descrieri care țin de limbajul și simțirea poporului nostru. Poezia ei este un manifest liric, la nivel de revoltă personală, pentru că își iubește țara, poporul, și nu dorește nicicum ca omenirea să mai cunoască atrocități de felul celor care s-au petrecut în istorie. Ea vorbește despre o Basarabie și un popor pentru care încă nu s-a găsit soluția legală de a reveni la România, visul său fiind acela de a se pune punct, odată pentru totdeauna, acestui subiect atît de delicat și de complex.

ION MACHIDON,

directorul revistei ,,Amurg sentimental”