În „Săgetătorul“, remarcabilul supliment cultural săptămînal al cotidianului „Argeşul“, a apărut un amplu eseu închinat lui Ion Minulescu, din care citez:

„Printre tinerii care urmau ideile simbolismului francez, mergînd pe urmele lui Alexandru Macedonski, se afla şi Ion Minulescu, care sosise de la Paris, în anul 1904. Autorul de versuri s-a remarcat nu doar prin originalitatea creaţiilor sale poetice, ci şi printr-o ţinută vestimentară exotică şi stridentă, cum îl văzuse, la Capşa, poetul «Cuvintelor potrivite», Tudor Arghezi: «Minulescu arbora, întotdeauna, un fular nou, un pardesiu cu o croială exotică, o pălărie, încălţăminte londoneză şi nişte mănuşi de contrast. Ştia să le poarte, şi toate îi veneau bine, ca unui bărbat cu gust, a cărui frumuseţe francă şi masivă era, mai cu seamă, inteligentă». Iar cînd a cunoscut-o pe viitoarea lui soţie, scriitoarea Claudia Millian (în 1910, la redacţia ziarului «Viitorul»), tînărul poet, mărturisea unul dintre contemporani, «purta la piept o garoafă roşie, ochelari subţiri, avea mustaţă roşcată, tunsă, şi obraz rumen de femeie, lavalieră, batistă albă de linon, brodată cu negru, mănuşi din piele, pălărie şi baston». De fapt, fotografiile rămase de-a lungul vremii îi înfăţişează pe mai toţi scriitorii «franţuziţi» într-o vestimentaţie elegantă, asortîndu-se armonios cu talentul fiecăruia. În diferite etape ale existenţei lor au trecut pragul cafenelelor, de regulă la Kubler, ori la Capşa (fondată de Grigore Capşa, în anul 1854), următorii: Eugen Lovinescu, Ion Pillat, Ovid Densuşianu, Dimitrie Anghel, Artur Enăşescu, V. Demetrius, Ilarie Chendi, N.N. Beldiceanu, Şt.O. Iosif, Corneliu Moldovanu, Horia Furtună, Al. Cazaban, Mihail Sorbul. Au mai «semnat condica» şi Şerban Cioculescu, Liviu Rebreanu, Victor Eftimiu, Ionel şi Păstorel Teodoreanu, Camil Petrescu, Zaharia Stancu şi Ion Barbu. Pictorii au avut, şi ei, tabăra lor. Dintre aceştia s-au remarcat: Iosif Iser, Jean Steriadi, Camil Ressu, Costin Petrescu (rareori), Nicolae Tonitza, Theodor Pallady, dar şi actorii Iancu Brezeanu şi Constantin Nottara. Veneau la cafenea şi politicienii Petre P. Carp, Take Ionescu, Dinu Brătianu, I.G. Duca, C. Argetoianu, ca dovadă că oamenii politici de atunci, pe lîngă averile materiale, aveau şi o doză de cultură şi de rafinament intelectual“.

Substanţialul eseu al lui Gheorghe Mohor continuă cu următorul fragment: „Ion Minulescu colaborează la proaspăta revistă de orientare simbolistă «Viaţa nouă», a lui Ovid Densuşianu, în paginile căreia au mai semnat: Al.T. Stamatiad, Mihail Cruceanu, Eugeniu Speranţia, Mihail Sorbul, Emil Gîrleanu, George Bacovia, Agatha Grigorescu Bacovia, dar şi în «Viaţa literară şi artistică», «Ramuri», «Viaţa Românească», «Flacăra», «Semănătorul» ş.a. A fondat şi «Revista celorlalţi» şi «Insula», ambele dispărînd, din păcate, după numai 3 numere“. Publicîndu-i-se, în 1905, poezia ,,În oraşul cu trei sute de biserici“, în revista ,,Convorbiri critice“ a profesorului Mihail Dragomirescu, I.L. Caragiale şi-a exprimat admiraţia faţă de tînărul poet printr-o scrisoare adresată fondatorului publicaţiei: ,,Rogu-te, cine o fi Ion Minulescu? Poezia «În oraşul cu trei sute de biserici» este ceva nepreţuit. Îl salut călduros şi-i mulţumesc pentru înalta plăcere ce mi-a făcut cu ciudatele-i versuri. Extraordinar! Dar, despre el, mai pe larg cînd voi avea plăcerea să te revăd. De bon coeur, Caragiale!“. Lăudatele versuri aveau să dea tonul originalităţii şi muzicalităţii poeziilor viitoare. Opera literară minulesciană încă aşteaptă apariţia unei ediţii critice complete, pentru ca lumea să afle cine a fost, într-adevăr, scriitorul. Oricum, numele lui Ion Minulescu, de la moartea căruia s-au împlinit, anul acesta, pe 11 aprilie, 70 de ani, rămîne pururea prezent peste timp şi în conştiinţa iubitorilor de literatură. Am reţinut – în mod special – sensul cuvintelor consemnate de Ion Minulescu: „Nu sînt decît un snop de vorbe bune“. Poetul a atras atenţia prin rafinata muzicalitate a creatorului simbolist şi a prelungit, expresiv, lirica franceză de la finele Secolului al XIX-lea şi începutul Secolului XX.

Ca muzician, am găsit corespondenţe spirituale între opera lui Ion Minulescu şi arta sonoră generată de Debussy şi Ravel, dar şi între poemele concepute de poetul Ion Minulescu şi pictura minunaţilor plasticieni Edouard Manet, Claude Monet şi Pierre-Auguste Renoir. În acest climat, de o lumină adesea torenţială, am apreciat „extazul de seve“ al unei lumi a frumosului liber.

În Istoria muzicii româneşti s-au afirmat mulţi compozitori care au scris lieduri, pe versuri de Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Corneliu Vadim Tudor, Ştefan Octavian Iosif, George Topîrceanu, iar enumerarea poate continua. Din nefericire, nu s-a scris nici un lied pe versurile lui Al. Macedonski, Dimitrie Anghel şi Ion Minulescu. Cu atît mai mult cu cît valorosul eseu al lui Gheorghe Mohor este binevenit. El îşi poate alege, ca „motto“, cuvintele lui Lucian Blaga:

„Cu greutatea trecutului ne-am obişnuit, ca şi cu greutatea atmosferei: nici nu am putea trăi fară ea…“.

Doru Popovici