La Editura Academiei Române a apărut excelentul volum al compozitorului, muzicologului şi profesorului Ştefan Niculescu, intitulat „Reflecţii despre muzică“. În laconica, dar consistenta prefaţă a cărţii, autorul consemnează următoarele: „Titlul «Reflecţii despre muzică» a figurat mai întîi pe un volum apărut la Editura Muzicală, în 1980. Se reuneau, atunci, scrieri despre muzică, risipite în diverse publicaţii (reviste, ziare etc.), între 1956 şi 1979. Volumul de faţă poartă acelaşi titlu şi continuă adunarea de texte similare, publicate, însă, din 1980 pînă astăzi. Textele, aşezate în ordinea cronologică a elaborării lor, sînt, acum, grupate în două capitole: «Miscellanea» (studii, articole, conferinţe, cronici etc.) şi «Convorbiri»“. În capitolul „Interferenţe posibile“, ne atrag atenţia titlurile: ,,Teoria în muzică”, ,,Structuri spaţiale”, ,,Structuri temporale”, ,,Forma în muzică”, ,,Un caz de organizare a materialului muzical”, ,,Muzica şi arta plastică”. Ţin să subliniez că, pentru prima dată în istoria muzicii noastre, asemenea probleme au fost dezbătute în contextul acesta, de o frumuseţe unică, în care talentul extraordinar al compozitorului se îmbină armonios cu măiestria muzicologului şi înalta pricepere a omului de ştiinţă. Să nu uităm că Ştefan Niculescu a fost, în tinereţe, un remarcabil inginer şi un matematician de excepţie. Puncte culminante în scrierile dedicate artei sonore pot fi socotite titlurile: ,,Între individual şi general”, ,,Un nou spirit al timpului în muzică” şi ,,Impresii fugitive”. O menţiune specială cu privire la raportarea tezelor lui Ştefan Niculescu la cele ale filozofului Constantin Noica se regăseşte în acest semnificativ fragment din carte: „De vreo două decenii s-a petrecut în muzică o mutaţie, imperceptibilă la început, dar tot mai transparentă, odată cu trecerea vremii. Încă de la sfîrşitul deceniului al 7-lea, oricine putea observa că nu mai apăruse nici o direcţie fundamental nouă în creaţia muzicală. Coexistau doar, în ciuda aprigei lor opoziţii, direcţiile deja manifestate în perioada scursă de la ultimul război mondial încoace. Ceea ce nu înseamnă vlăguirea activităţii creatoare. Dimpotrivă, lucrări potrivnice continuau să exploreze teritorii noi, sau de-abia întrezărite, pe una sau pe alta din orientările instaurate. Dar idei cu totul inedite nu se mai arătau şi nici nu aveau să se ivească pînă astăzi. Curentele acestea de gîndire, succedate tot mai vertiginos pînă prin anii ’60, le putem considera «avangardele» muzicii. În cadrul unei avangarde, un număr nu prea mare de autori (care, uneori, nici nu se cunoşteau între ei) lucrau cam în aceeaşi direcţie, în centre diferite de cultură. Ei explorau, îmbogăţeau, adaptau sau modificau un set de convenţii noi, opuse, de regulă, celor precedente, dar păstrate, în genere, în comun. Cîteva dintre aceste orientări se mai perpetuează şi astăzi, însă sub forma ariergardei. Avangarda, benefică la vremea ei, pare să fi murit, destinul împlinindu-i-se de-a lungul primelor 7 decenii ale secolului nostru“. Iată şi un alt fragment care mi-a reţinut atenţia: „O constatare similară rezultă din remarca lui René Thom (1980, pag. 285): «… în orice caz, o ordine nu este o informaţie». Altfel spus, purtătoare de informaţie, în sens strict, este opera, nu ordinea care i-a servit drept suport. Prin urmare, orice invenţie sau descoperire din domeniul ordinii, deci, de limbaj, nu înseamnă mare lucru, dacă opera care o conţine este lipsită de semnificaţie. Ordinea se dezvăluie şi se impune prin intermediul operei, şi nu opera, prin ordine. De aceea, este infinit mai profitabil să se înveţe, bunăoară, ordinea tonală, plecînd de la capodoperele care au consfinţit-o, decît de la sistemul abstract de reguli, deduse din aceste capodopere“.

Impresionante, prin profundul lor caracter muzicologic, sînt portretele închinate unor minunaţi muzicieni, precum George Enescu, Bela Bártok, Mihail Andricu, György Ligeti, Anatol Vieru, Wilhelm Berger, Vasile Spătărelu, Liviu Dănceanu, Daniel Kientzy. Subliniez complexitatea unora dintre eseuri, cum ar fi cele intitulate ,,Local şi global în muzică”, ,,Muzica românească între anii 1944 şi 2000”, ,,De la Mimesis la Arhetip” – acesta din urmă constituind un vibrant omagiu adus colegei mele din Societatea Română de Radiodifuziune, Despina Petecel. În partea finală a lucrării, rodnice şi cu multiple rezonanţe în istoria lumii Euterpei ne apar Convorbirile maestrului – mă refer, cu precădere, la cele purtate cu Alfred Hoffman, cu Carmen Popa (despre muzică şi matematică) şi cu Sebastian Vlad Popa. Un dialog plin de semnificaţii fecunde, dar şi întristătoare, referitoare la trecerea într-un con de umbră a muzicii noastre noi, este cel avut cu Valentina Dediu. Mai adaug Dezbaterea Karsten Witt, György Ligeti şi Ştefan Niculescu, avînd ca subiecte Muzica în bisericile de azi şi În România, muzica nouă este necunoscută. Citind şi recitind această carte remarc că Ştefan Niculescu – prietenul meu de o viaţă, cel care a scris în cel mai convingător mod şi despre opera mea! – este un neorenascentist, un nou uomo unico, uomo universale, uomo singolare al timpului nostru, un muzician cu sclipiri de geniu, care străluceşte ca diamantul în această „Eră Coca-Cola“, tristă „Epocă a deculturaţiei“.

DORU POPOVICI