
- 13-01-2025
- 0 Comentarii
- 71
- 0
(La 175 de ani de la nașterea Poetului)
De
fiecare dată jumătatea primei luni a anului, în afară de puritatea
simfoniei albe în care se împodobesc Carpații Românești, un alt soi de
puritate – cea izvorâtă din magma iubirii pentru Poetul Național – ne
învăluie ființa grav încercată de furtunile politice care au vânturat
legi și conștiințe în îngrozitorul an 2024, pe care l-am trecut, totuși,
în Istorie, cu mii de artificii și cu o speranță în mai bine în 2025.
Ziua de 15 ianuarie, Ziua în care, la 1850, la Botoșani, s-a născut
Mihai Eminescu, numită Ziua Culturii Naționale (Legea nr. 712 din 2010),
reînvie, an de an, dorul de Eminescu și speranța că, iată, Poetul
Nepereche al Culturii Române trăiește printre noi, imaginea poetică a
lui Eminescu strălucind incandescentă pe Cerul Poeziei Românești, în
ciuda unor detractori și apatrizi literari ai căror ochi nu mai suportă
lumina Luceafărului Național.
Cu toate acestea, și cu toate
piedicile pe care societatea consumatoristă le așează în fața Culturii
Naționale, vrând s-o înlocuiască, în principal, cu grotescul culturii
suburbane, în care degringolada, deraierea din linia moralității
accentuează degradarea distopică a individului, de 135 de ani, 15
ianuarie rămâne sărbătoarea de referință a poeziei românești, Mihai
Eminescu fiind izvorul de viață lungă al acestei sărbători.
Plecând de la Titu Maiorescu
Pentru
a înnobila și în acest an – de Ziua Culturii Naționale, și de Ziua
Poetului Național – numele Luceafărului Poeziei Românești, cum o fac de
atâția ani în paginile revistei „România Mare”, ca un corolar a
împlinirii unui secol și trei sferturi de la venirea pe lume a pruncului
Mihai Eminovici, și a unui noroc în documentarea subiectului, voi
aborda un subiect legat de epopeea descoperirii și fructificării unora
dintre ultimele manuscrise ale lui Eminescu, grație marelui om de
cultură și eminent eminescolog, PETRU CREȚIA. După cum se știe, de-a
lungul timpului, sub fascinația moștenirii eminesciene și cunoscându-se
modul, uneori impropriu, al scrierilor poetului – ca loc și condiții –
mai mulți oameni de litere s-au aplecat spre studiul operei lui
Eminescu, o parte dintre aceștia dedicându-și ani mulți spre descifrarea
și publicarea vastului material scris de mâna Poetului – cele 46 de
volume cu aproximativ 14.000 de file dăruite Academiei Române de
criticul Titu Maiorescu în anul 1902.
În ședința Academiei Române din 25 ianuarie 1902, Titu Maiorescu dona această adevărată comoară națională Academiei.
Într-o
atmosferă solemnă, în care emoția unui fapt inedit apăsa în mod sublim
asupra corifeilor culturii și științei românești, exigentul critic Titu
Maiorescu dă citire următoarei scrisori de donație: „De la Mihail
Eminescu posed – dăruite mie de dânsul în diferite ocaziuni – multe
manuscrise, parte poezii publicate parte studii, traduceri și articole
de presă. Toate aceste manuscripte, așa cum se află: în cărți cartonate,
în caiete cusute și în foi volante, vi le trimit alăturat și le
dăruiesc la rândul meu Academiei Române pentru a servi celor care se vor
ocupa în viitor cu cercetări mai amănunțite asupra vieții și
activității marelui nostru poet”.
Acesta a fost momentul de aur
al moștenirii textelor eminesciene generat de prolificul critic literar
Titu Maiorescu (1840-1917): academician, profesor universitar de
Istorie, folozofie și logică la Iași și la București. De mai multe ori
ministru în cabinete consevatoare și premier (1912-1914). A fost
mentorul spiritual al Junimii. Să nu omitem contribuția lui Maiorescu la
afirmarea unor valori reprezentative ale literaturii românești, ca:
Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici. De acum încolo intră în scenă
câțiva oameni dedicați (unii până la epuizare) descifrării acestor
manuscrise eminesciene – adevărate bijuterii literare, dar estompate
vizibil de trecerea timpului.
Cea mai proeminentă figură din
literatura română care a adus la lumină manuscrisele eminesciene a fost
poetul, criticul și istoricul literar Perpessicius (pseudonimul lui
Dimitrie S.Panaitescu (1891-1971). Ediția Perpessicius, inițiată în 1939
sub egida Academiei Române (și încheiată în 1999 cu volumul XVII
Bibliografia), constituie acel corpus eminescian care reface în detaliu
amplul laborator al creației poetului, redând strălucirea multiplelor și
conplexelor fațete ale unei opere care se lasă mereu descoperită,
uimind cititorii și specialiștii Secolului XXI. Aceste descoperiri și
puneri în lumină reprezintă, astfel cum estima istoricul Nicolae Iorga
„un monument național”, edificat conform principiului că „orice rând din
Eminescu merită să fie tipărit”. Deși se cunoștea cazul manuscriselor
eminesciene,criticii literari considerându-le niște bruioane sau simple
schițe ale unor lucrări rămase în proiect, mulți ani nu s-a pus problema
unei posibile editări a acestora, bineînțeles, după ce avea loc
descifrarea textului devenit ilizibil, și hârtia greu de manipulat.
Până
să ajungem la neobositul critic Perpessicius (care, se spune, și-a
pierdut vedere buchisind filele aproape ilizibile ale acestor
manuscrise), George Călinescu, prin monumentala sa monografie „Opera lui
Mihai Eminescu”, un studiu masiv, în 4 volume, editat inițial la
Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea pentru Literatură și
Artă, în intervalul 1934-1936, va proiecta, literar, întrega operă și
viața tumultoasă a poetului Mihai Eminescu. Revenind la descifrarea
acestor manuscrise, pentru conservarea lor Academia Română a inițiat un
lăudabil program de facsimilare, costisitor, dar acesta fiind unicul mod
de a salva acest tezaur eminescian. Să ne reaminim ce-a declarat în
acel moment de răscruce pentru amintirea perpetuă a lui Eminescu, fostul
președinte al Academiei Române, criticul Eugen Simion: „De mai bine de
50 de ani, intelectualii români au avut o problemă, o aspirație, Nicolae
Iorga a formulat-o astfel: «Nici un rând din Eminescu să nu se piardă».
Mai târziu, în anii ʼ60, Constantin Noica a pornit o veritabilă
campanie națională pentru facsimilarea operelor lui Eminescu. Acum,
datorită performanțelor tehnice, a fost posibilă facsimilarea a peste
14. 000 de pagini”. Din acel moment, cele 46 de caiete, fără o
cronologie strictă și fără o tematică ordonată, care au fost citite,
descifrate și reproduse în ediții succesive timp de un secol de
generații de eminescologi, ele rămânând în custodia Academiei Române,
pot fi citite și studiate în facsimil de orice doritor spre a se bucura
de vibrația versului eminescian, necunoscut până la descoperirea lor.
Fascinațiile manuscriselor eminesciene
Cei
care am urmărit viața literară din România postbelică suntem
familiarizați cu numele unor eminescologi care erau la ordinea zilei,
opera lor critică punând în lumină poetica eminesciană, prin analize
pertinente și cu dragoste pentru filonul înaltei arte de seducție pe
care o revărsa Eminescu din fiecare vers al său: George Călinescu, Tudor
Vianu, Eugen Simion, Zoe Dumitrescu- Bușulenga, Dumitru Vatamaniuc,
Nicolae Georgescu și alții. Peste toți însă se înalță numele a doi
„descifratori” de manuscrise eminescien: Perpessicius și Petru Creția,
prin acribia și patima cu care, punându-și în pericol vederea, au redat
literaturii române strălucirea unor versuri eminesciene care ar fi rămas
pentru vecie în neștiut fără travaliul acestor literați de soi.
Petru
Creția a fost un elenist recunoscut pentru studiile sale de
specialitate, fiind și cercetător la Institutul de Filozofie, dar
activitatea sa pentru care și-a înscris numele în Panteonul Culturii
Române, la loc de frunte, a fost cea dedicată ediției integrale
Eminescu. În acest context, în anul 1991, în revista „Manuscriptum” nr. 1
(82) – Număr special – Petru Creția publică un număr de 52 de poezii
din maniscrise (cu facsimil la fiecare în parte), poezii grupate pe 3
cicluri, motivate astfel în cuprinsul revistei respective: „Înfățișăm în
acest număr al revistei Manuscriptum 24 de poezii de Eminescu care nu
numai că nu au văzut până acum lumina tiprului, dar de a căror existență
în manuscrisele poetului numeni n-a știut până acum. La acestea
adăugăm, pentru a le cuprinde într-un singur corpus înnoitor, 16 poezii
publicate ca inedite cu deosebire în 1989 și 1990, dar numai ocazional,
în periodice, neincluse, cu o singură ecepție, în nici un volum și
revizuite cu acest prilej în vederea unui spor de fidelitate a
reproducerii textului și a aparatului critic. În plus, ni s-a părut că
aici își au locul, într-un volum de consacrare a tot ce am ignorat atâta
vreme, 12 reconstituiri și automizări, dintre care 5 inedite”.
Manuscrisele
despre care scria revista erau rodul a mai multor ani de cercetare a
tezaurului eminescian, muncă de echipă interdisciplinară, care, iată,
deși unii specialiști în eminescologie credeau că a fost descoperit tot
ce putea fi descoperit, după aproape un secol de cercetare a
manuscriselor, au mai rămas de descoperit surprize. Și, totuși, așa a
fost. Pentru autenticitate, să dăm cuvântul lui Petru Creția, care ne
lumina: „Și nu este vorba de niște rămășițe de ordin secundar, adiacent
ori documentar, ci, în cele mai multe cazuri, de mare poezie. Mulți se
vor mira că, după aproape un secol de cercetare a manuscriselor, a mai
rămas atâta nepublicat sau rău publicat. Și totuși așa este, iar
prezentul număr al revistei «Manuscriptum» este de fapt, în materie de
cunoaștere a operei poetice eminesciene, cel mai însemnat act editorial
după Maiorescu, Călinescu și Perpessicius și ducerea până la capăt a
strădaniei lor. Și tocmai de aceea lor și înaltei lor amintiri li se
dedică volumul acesta”. Valoroasă recompensă pentru cei trei împătimiți
eminescologi!
Pentru ca surpriza să fie totală din mai multe
puncte de vedere, culegerea are în frunte 3 poezii, scrise foarte de
timpuriu (1866), deci, pe când poetul avea doar 16 ani, versuri de
inspirație patriotică, istorică și socială: „Doină, doiniță”,
„Deșteaptă-te, române” și „Timpii-n orgii”. Apropo de titluri, Petru
Creția ne avertizează că acestea (din cauză că în manuscris lucrările nu
aveau, în general, un titlu), sunt puse de autorii culegerii și
reprezintă un segment din text, de obicei primul vers sau începutul
acestuia. Așa cum veți constata, cele trei poezii descoperite, scrise
aproape indescifrabil, pe o filă împăturită și uzată, purtată, probabil,
în buzunar, în timpul perigrinărilor poetului, spre deosebire de poezia
sa erotică, subiect preponderent în perioada adolescentină a poetului,
aceste 3 poezii reflectă dragostea lui Eminescu de neam și de Istorie,
într-o vizibilă concepție superioară a artei poetice.
„Doină,
doiniță”, valorificând versul și stilul popular (ce se vor materializa,
în viitor, în poeme structurale), vestind parcă faimoasa „Doină”,
publicată pentru prima oară în „Convorbiri literare”, la 1 iulie 1883,
după mai bine de 15 ani.
„Doină, doiniță!
Șapte-oțele-adu din stele,
Munții cânte tot a jele,
Vin dușmanii țării mele;
Vin dușmanii, vin în turme,
Calce-li pustia-n urme
Doină, doiniță!
Piso, rivă înspumată,
Face-mi-te-ai lată, lată
Și la valuri turburată,
Să nu-i lași ca să mai vie,
Foametea din urmă-i mâie,
Holera calea li ție.
Doină, doiniță!
Sai, copil de vornicariu,
Cinge-ți trupul cu armariu,
Sufletul cu vitezie;
Cinge-l murgului spinarea
Să-ți descânte depărtarea
Cât e-n Pisa dealu mare.
Doină, doiniță!
Și la Pisa-nfigeți calul,
Nu-i lăsa să treacă malul,
Stai ca stânca, stai ca valul
Și, de-ar trece, moartea-i sece,
Luptă-te cu doisprezece,
Stânca stă, iar apa trece.”
Ultimul
vers, inspirație din proverbul „Apa trece, pietrele rămân”, sugerează,
poetic, dar și istoric, perenitatea Poporului Român pe aceste meleaguri
și rezistența lui în fața atâtor vicisitudini și năvălitori. Deși are
doar o strofă, „Deșteaptă-te române”, care ne duce cu gândul la „Un
răsunet” de Andrei Mureșanu, poezia lansată în anul Revoluției
pașoptiste (21 iunie 1848), care ulterior a devenit Imnul Național al
României, cunoscut sub denumirea „Deșteaptă-te, române!”, având în comun
și prozodia compunerii, versurile rămase de la Eminescu, dacă poemul ar
fi fost întreg se putea constitui într-un adevărat Imn al noii
generații postpașoptiste
„Deșteaptă-te, române, preot al libertății,
Nu plânge pe cenușa geniilor străbuni,
E timp să ʼnalți stindardul în numele Dreptății,
E timp să-ți calci tiranii, e timp să te răzbuni”.
Într-o
asemenea cascadă curg și alte versuri, construind alte stiluri de
versificație și alte teme, pe care le găsim, mai târziu, dezvoltate în
poetica eminesciană: inspirație cosmică („În modul vechi soarele sună”,
„O, Saturn”), poezia de meditație („Adevărul”: „Adevărul? Nu simțiți voi
că a-l ști nu e cu putință./ Ce e el? Este-aceea laxă și ironică
sentință...”). De fapt, după conținutul epic, versurile din acest
capitol aparțin tuturor genurilor, acoperind întregul peisaj poetic
viitor, în care natura era dominanta inspirației („Stele izvorăsc pe
ceruri”, „Norii se desfac în două”, „Păduri risipite”, „Stânce pe
stânce”: „Și stânce pe stânce părea că-s zidite,/ Coloane ’nalte,
trunchi de granit/Ce port păduri pe ei și, urieșe,/ Se pun în calea
Dunării mărețe”).
Bineînțeles, pentru cercetători n-a constituit
nicio surpriză atunci când au descoperit manuscrise cu poezii de
dragoste, acest capitol fiind un apanaj al întregii opere poetice
eminesciene. Din această primă parte a ineditelor editorul a desprins 7
texte care definesc mirajul erotic ce prindea a-l acapara pe poet,
influență emoțională și a lecturilor din marii poeți ai liricii de
dragoste. Iată începutul poemului „A frumuseții tale forme”, datat
1875-1876, care ne trimite la mult mai stilatul „Venere și madonă”,
apărut în „Convorbiri literare”, în aprilie 1870.
„A frumuseții tale forme ca un sculptor
când le pipăi
Toată viața mea trecută, toată ființa mea o clipă-i,
Am uitat de toate, toate și nimic
nu-mi vine-n minte
Decât sufletu-mi s-amestec cu suflarea ta fierbinte;
Gura ta ca focul arde, arde roșia ta față,
Răsuflarea ta e-n stare chiar la morți să dea viață,
Mâna ta, dulcea ta mână, ce o simt atât de mult,
Inima-ți, a cărui tremur, a cărei bătăi ascult;
Tu întreagă, când, răpită de al tău adânc amor,
Te-alipești de pieptu-mi, scumpă, ca copii
de mama lor,
Cu-acea mândră, agățată
și sălbatică strânsoare
Când ca iedera tu tremuri
ce stejaru-l înconjoară...
Tu nu vezi? Nu-ți aflu nume, un
cuvânt în lumea-ntreagă
Să-ți pot spune înc-o dată, suflet,
cât îmi ești de dragă.”
„O,
rămâi, cu bine”, „De pe ochi ți se ridică” vin în completarea acestui
ciclu de versuri de dragoste. În acest areal cu substrat erotic este
încadrat poemul „Vis”, considerat a fi singurul poem erotic-funerar,
dezvoltat pe imaginea iubitei moarte, visătorul amplificând misterul
întrebându-se dacă nu cumva el însuși este mort, cei doi visându-se
reciproc. Întrebările din final pun în discuție existența umană care, în
clipe grave, poate fi înșelătoare.
„Ești moartă tu? Sunt mort
în groapă
Te văd ca-n vis, o dulce stea?
Trăim în lume? Este lumea?
Sau e o viziune-a mea?
Ce este lumea? Sclav și rege...
Închipuire a lumei sorți,
Căci viața-ntreagă lumii-ntrege
Un vis e al eternei morți”.
O
a doua secțiune, care prezintă 16 texte, urmărește întrunirea
(gruparea) unor manuscrise care, chiar dacă au mai apărut, inclusiv în
revista „Manuscriptum”, acum li se cuvine o structură și un sens de
ansamblu. Titluri precum „Săracă-i a ta limbă”, „Câte nopți eu
cugetat-am”, „Un far e soarele în marea lumei”, „Fragmente dintr-o
epopee dacică”:
„Crească în straturi înalte oștiri de flori
și de frunze,
Crească holdele ronde ale zeilor dacici și lumea
Care din stele și norii carpatici adus-ai cu tine.
Tombe evului meu argintoasa-infinita-ți câmpie
Când în imagini de valuri ce-i plânge
a Daciei soarte”,
Și alte titluri vin să completeze încă un capitol din bagajul poetic eminescian.
Ultima
secvență a acestui ciclu inedit de manuscrise redate culturii
naționale, formată din 12 titluri, sub titulatura „Reconstituiri și
automizări”, este astfel justificată de către editor: „A treia secțiune a
acestui volum întrunește texte care au fost deja tipărite, unele de
multă vreme, dar în așa fel încât, în loc să pară drept ceea ce sunt,
poeme depline și coerente, vrednice de partea cea mai înaltă a operei
eminesciene, ele au fost publicate ca simplu material, pregătitor,
colateral ori dedus, al unor poezii cu care uneori nu au nimic de a
face”. La acest interesant expozeu aș adăuga că autorii au mers pe linia
lansată de George Călinescu în ceea ce privește sensul restituirii
structurii interioare a operei eminesciene, care ne propune „să refacem
arhitectura ipotetică a operei”, considerând că: „În chipul acesta, în
locul unui catalog de opere și proiecte, vom aduce o refacere anatomică a
tabloului spiritului creator eminescian și vom insufla duh foilor
risipite, unind cu linii, ca în restaurațiile pompeiene, figurile
mozaicurilor aparte”.
Pentru mine, ca împătimit al Istoriei
acestui Neam, indiferent sub ce auspicii a fost elaborată, poemele cu
tematică istorică din acest ultim capitol au fost cele care m-au trimis
imediat la Scrisoarea a III, atunci când am citit amplul poem (150 de
versuri a câte 15 silabe), „Mohamed biruitorul...”. Secvențele poemului,
într-un crescendo dramatic, conturează atmosfera de cucerire a lui
Mohamed, oastea otomană trecând cu tăvălugul distrugerilor peste Europa.
„Mohamed, flămând de lume, de măriri
și de coroane,
Mohamed stârnise moartea ce astăpână
peste stepe,
Și-au dat gând de biruință mulgătorilor de iepe.
Peste mări de munți plutite, peste țări înfloritoare
Aruncase lacom, mândru, ochii Asiei tartare”.
Dacă
în prima parte a poemului Eminescu are în vizor armia otomană și pe
conducătorii ei, prezentați ca defăimători ai lui Christos, partea a
II-a ne aduce în Patria lui Ștefan, unde Mohamed a dat de greu:
„Dar când năvăli-n Moldova au găsit
și el pe dracu!
Cine i se puse-n cale?... Ștefan Vodă, el săracul...
............................................................................
Și când lumea biruința a putut s-o înțeleagă
Clopotele de la Roma au sunat o zi întreagă,
De-au cutremurat văzduhul și zidirile Cetății
Și dintâi i-a zis lui Ștefan Papa: Scut creștinătății”.
Apoi,
făcând trecerea temporală de la izbânda lui Ștefan la realitatea
înconjurătoare, doar cu două versuri Eminescu schimbă tabloul Moldovei,
pregătind încheierea poemului într-o notă dramatică în ceea ce privește
viteaza Moldovă – statut care, din păcate, azi este fotografie fidelă,
la distanță de 144 de ani (1881).
„Ei! Nu-mi mai aduc aminte... Ce-au trecut – azi nu mai este,
Vremea care-o apucarăm este astăzi o poveste”.
După
acest pasaj melancolic, în ultima parte a poemului, Eminescu deplânge
starea Moldovei și a României, în contextul raptului asupra teritoriilor
românești de către unii vecini nesătui de pământ. Dincolo de tragismul
pe care-l degajă versurile, dragostea poetului pentru Țara lui și
oamenii ei atinge pragurile incandescente ale unui incorigibil iubitor
de Neam și Țară, de Limbă și de Istorie. Citiți versurile-emblemă ale
lui Eminescu, poezii ce pot sta oricând într-o antologie a Iubirii de
Neam.
„Ce-ți spun ei ție, mamă, când îți răpesc copiii?
Mereu tot zic că crește mărirea României,
Că steagul mărețiii l-a-mpodobit cu laur!
Cu stâlpi de cafenele se-ntrec în fraze de-aur
Ca să arate cumcă durerea lor e mare,
Că n-au voit știrbirea străvechilor hotare.
...........................................................................
Tu nu mai îți știi chinul ce inima-ți sfarmă,
Ai plânge și n-ai lacrimi, Moldovo, mamă, mamă...
Zadarnic codrii mândri mereu în vânt ți-i clatini,
Pierdută-i pânʼ și umbra măreților Mușatini...
Chiar Vodă Alexandru cel bun și sfânt și mare
La lui mormânt nu este în lume vrea cărare;
Și Ștefan Voievodul, în somnul cel deplin,
Visează el că doarme dus în pământ străin?
Luatu-ți-au copiii, mormintele și tot
Și rup din a ta haină de câte ori o pot.
Ajuns-ai cerșitoare de-ocară și de silă
Și nimănui în lume de tine nu i-e milă,
Ba cer în toată ziua să uiți chiar cum te chiamă
Și totuși cât de dulce e numele tău, mamă”.
Pentru
cei cu inimă de român vă rog să mai citiți măcar o dată versurile de
mai sus în oglinda cărora se reflectă drama de astăzi a Moldovei
(Basarabia) și a României, în vârtejul politicii noii Uniuni Europene de
desființre a granițelor și a națiunilor, fenomen pe care-l deplângea și
Eminescu în urmă cu aproape un secol și jumătate!
Pentru că,
totuși, acest articol trebuie să aibă o încheiere – deși minunile și
surprizele din aceste „Caiete” nu s-au terminat – mai propun spre
lectură amplul poem istoric „Mușatin” (o baladă a Moldovei, în 740 de
versuri, în modelul poeziei de inspirație populară, considerat de
autorul culegerii că „se așează la înălțimea Luceafărului”. În ce
privește poemul „Luceafărul”, astfel precum îl cunoaștem noi „A fost
odată ca-n povești,/ A fost ca niciodată,/ Din case mari împărătești,/ O
prea frumoasă fată” (publicat în aprilie 1883 în „Almanahul Societății
Academice Social-Literare România Jună”), Petru Creția scoate la lumină o
parte a acestuia de 24 de strofe (față de 98 ale Luceafărului cunoscut)
fragmentul fiind subintitulat „Versiunea maximală a vorbirii
demiurgului”, care se încheie cu o mare dezamăgire pentru Luceafăr, așa
cum o știm și noi „Și pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te,
te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Și vezi ce te așteaptă”.
Prezentând
acest florilegiu de versuri din ultimele manuscrise eminesciene – chiar
dacă unele ne par neșlefuite și încă neordonate, multe construcții
lirice așteptând încă pana poetului – punerea lor în circuitul literar
românesc este o mare realizare bibliografică, încununând munca mai
multor generații de eminescologi și, totodată, respectând postulatul lui
Iorga, anume că orice cuvânt scris de Eminescu trebuie publicat. Acum,
la 175 de ani de la nașterea Poetului, într-un timp cu provocări majore
și complexe, să ne bucurăm de întâlnirea cu file din laboratorul de
creație eminescian, în perpetua amintire a Luceafărului Poeziei
Românești dintotdeauna – MIHAI EMINESCU!
GEO CIOLCAN
3.0 C