UN DAR AL MANUSCRISELOR EMINESCIENE
  • 13-01-2025
  • 0 Comentarii
  • 71
  • 0

(La 175 de ani de la nașterea Poetului)

 

 

De fiecare dată jumătatea primei luni a anului, în afară de puritatea simfoniei albe în care se împodobesc Carpații Românești, un alt soi de puritate – cea izvorâtă din magma iubirii pentru  Poetul Național – ne învăluie ființa grav încercată de furtunile politice care au vânturat legi și conștiințe în îngrozitorul an 2024, pe care l-am trecut, totuși, în Istorie, cu mii de artificii și cu o speranță în mai bine în 2025. Ziua de 15 ianuarie, Ziua în care, la 1850, la Botoșani, s-a născut Mihai Eminescu, numită Ziua Culturii Naționale (Legea nr. 712 din 2010), reînvie, an de an, dorul de Eminescu și speranța că, iată, Poetul Nepereche al Culturii Române trăiește printre noi, imaginea poetică a lui Eminescu strălucind incandescentă pe Cerul Poeziei Românești, în ciuda unor detractori și apatrizi literari ai căror ochi nu mai suportă lumina Luceafărului Național.

Cu toate acestea, și cu toate piedicile pe care societatea consumatoristă le așează în fața Culturii Naționale, vrând s-o înlocuiască, în principal, cu gro­tescul culturii suburbane, în care degringolada, deraierea din linia moralității accentuează degradarea distopică a individului, de 135 de ani, 15 ianuarie rămâne sărbătoarea de referință a poeziei românești, Mihai Eminescu fiind izvorul de viață lungă al acestei sărbători.

Plecând de la Titu Maiorescu

Pentru a înnobila și în acest an – de Ziua Culturii Naționale, și de Ziua Poetului Național – numele Luceafărului Poeziei Românești, cum o fac de atâția ani în paginile revistei „România Mare”, ca un corolar a împlinirii unui secol și trei sferturi de la venirea pe lume a pruncului Mihai Eminovici, și a unui noroc în documentarea subiectului, voi aborda un subiect legat de epopeea descoperirii și fructificării unora  dintre ultimele manuscrise ale lui Eminescu, grație marelui om de cultură și eminent eminescolog, PETRU CREȚIA. După cum se știe, de-a lungul timpului, sub fascinația moștenirii eminesciene și cunoscându-se modul, uneori impropriu, al scrierilor poetului – ca loc și condiții – mai mulți oameni de litere s-au aplecat spre studiul operei lui Eminescu, o parte dintre aceștia dedicându-și ani mulți spre descifrarea și publicarea vastului material scris de mâna Poetului – cele 46 de volume cu aproximativ 14.000 de file dăru­ite Academiei Române de criticul Titu Maiorescu în anul 1902.

În ședința Academiei Române din 25 ianuarie 1902, Titu Maiorescu dona această adevărată comoară națională Academiei.

Într-o atmosferă solemnă, în care emoția unui fapt inedit apăsa în mod sublim asupra corifeilor culturii și științei românești, exigentul critic Titu Maiorescu dă citire următoarei scrisori de donație: „De la Mihail Eminescu posed – dăruite mie de dânsul în diferite ocaziuni – multe manuscrise, parte poezii publicate parte studii, traduceri și articole de presă. Toate aceste manuscripte, așa cum se află: în cărți cartonate, în caiete cusute și în foi volante, vi le trimit alăturat și le dăruiesc la rândul meu Academiei Române pentru a servi celor care se vor ocupa în viitor cu cercetări mai amănunțite asupra vieții și activității marelui nostru poet”.

Acesta a fost momentul de aur al moștenirii textelor eminesciene generat de prolificul critic literar Titu Maiorescu (1840-1917): academician, profesor universitar de Istorie, folozofie și logică la Iași și la București. De mai multe ori ministru în cabinete consevatoare și premier (1912-1914). A fost mentorul spiritual al Junimii. Să nu omitem contribuția lui Maiorescu la afirmarea unor valori reprezentative ale literaturii românești, ca: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici. De acum încolo intră în scenă câțiva oameni dedicați (unii până la epuizare) descifrării acestor manuscrise eminesciene – adevărate bijuterii literare, dar estompate vizibil de trecerea timpului.

Cea mai proeminentă figură din literatura română care a adus la lumină manuscrisele eminesciene a fost poetul, criticul și istoricul literar Perpessicius (pseudonimul lui Dimitrie S.Panaitescu (1891-1971). Ediția Perpessicius, inițiată în 1939 sub egida Academiei Române (și încheiată în 1999 cu volumul XVII Bibliografia), constituie acel corpus eminescian care reface în detaliu amplul laborator al creației poetului, redând strălucirea multiplelor și conplexelor fațete ale unei opere care se lasă mereu descoperită, uimind cititorii și specialiștii Secolului XXI. Aceste descoperiri și puneri în lumină reprezintă, astfel cum estima istoricul Nicolae Iorga „un monument național”, edificat conform principiului că „orice rând din Eminescu merită să fie tipărit”. Deși se cunoștea cazul manuscriselor eminesciene,criticii literari considerându-le niște bruioane sau simple schițe ale unor lucrări rămase în proiect, mulți ani nu s-a pus problema unei posibile editări a acestora, bineînțeles, după ce avea loc descifrarea textului devenit ilizibil, și hârtia greu de manipulat.

Până să ajungem la neobositul critic Perpessicius (care, se spune, și-a pierdut vedere buchisind filele aproape ilizibile ale acestor manuscrise), George Călinescu, prin monumentala sa monografie „Opera lui Mihai Eminescu”, un studiu masiv, în 4 volume, editat inițial la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea pentru Literatură și Artă, în intervalul 1934-1936, va proiecta, literar, întrega operă și viața tumultoasă a poetului Mihai Eminescu. Revenind la descifrarea acestor manuscrise, pentru conservarea lor Academia Română a inițiat un lăudabil program de facsimilare, costisitor, dar acesta fiind unicul mod de a salva acest tezaur eminescian. Să ne reaminim ce-a declarat în acel moment de răscruce pentru amintirea perpetuă a lui Eminescu, fostul președinte al Academiei Române, criticul Eugen Simion: „De mai bine de 50 de ani, intelectualii români au avut o problemă, o aspirație, Nicolae Iorga a formulat-o astfel: «Nici un rând din Eminescu să nu se piardă». Mai târziu, în anii ʼ60, Constantin Noica a pornit o veritabilă campanie națională pentru facsimilarea operelor lui Eminescu. Acum, datorită performanțelor tehnice, a fost posibilă facsimilarea a peste 14. 000 de pagini”. Din acel moment, cele 46 de caiete, fără o cronologie strictă și fără o tematică ordonată, care au fost citite, descifrate și reproduse în ediții succesive timp de un secol de generații de eminescologi, ele rămânând în custodia Academiei Române, pot fi citite și studiate în facsimil de orice doritor spre a se bucura de vibrația versului eminescian, necunoscut până la descoperirea lor.

Fascinațiile manuscriselor eminesciene

Cei care am urmărit viața literară din România postbelică suntem familiarizați cu numele unor eminescologi care erau la ordinea zilei, opera lor critică punând în lumină poetica eminesciană, prin analize pertinente și cu dragoste pentru filonul înaltei arte de seducție pe care o revărsa Eminescu din fiecare vers al său: George Călinescu, Tudor Vianu, Eugen Simion, Zoe Dumitrescu- Bușulenga, Dumitru Vatamaniuc, Nicolae Georgescu și alții. Peste toți însă se înalță numele a doi „descifratori” de manuscrise eminescien: Perpessicius și Petru Creția, prin acribia și patima cu care, punându-și în pericol vederea, au redat literaturii române strălucirea unor versuri eminesciene care ar fi rămas pentru vecie în neștiut fără travaliul acestor literați de soi.

Petru Creția a fost un elenist recunoscut pentru studiile sale de specialitate, fiind și cercetător la Institutul de Filozofie, dar activitatea sa pentru care și-a înscris numele în Panteonul Culturii Române, la loc de frunte, a fost cea dedicată ediției integrale Eminescu. În acest context, în anul 1991, în revista „Manuscriptum” nr. 1 (82) – Număr special – Petru Creția publică un număr de 52 de poezii din maniscrise (cu facsimil la fiecare în parte), poezii grupate pe 3 cicluri, motivate astfel în cuprinsul revistei respective: „Înfățișăm în acest număr al revistei Manuscriptum 24 de poezii de Eminescu care nu numai că nu au văzut până acum lumina tiprului, dar de a căror existență în manuscrisele poetului numeni n-a știut până acum. La acestea adăugăm, pentru a le cuprinde într-un singur corpus înnoitor, 16 poezii publicate ca inedite cu deosebire în 1989 și 1990, dar numai ocazional, în periodice, neincluse, cu o singură ecepție, în nici un volum și revizuite cu acest prilej în vederea unui spor de fidelitate a reproducerii textului și a  aparatului critic. În plus, ni s-a părut că aici își au locul, într-un volum de consacrare a tot ce am ignorat atâta vreme, 12 reconstituiri și automizări, dintre care 5 inedite”.

Manuscrisele despre care scria revista erau rodul a mai multor ani de cercetare a tezaurului eminescian, muncă de echipă interdisciplinară, care, iată, deși unii specialiști în eminescologie credeau că a fost descoperit tot ce putea fi descoperit, după aproape un secol de cercetare a manuscriselor, au mai rămas de descoperit surprize. Și, totuși, așa a fost. Pentru autenticitate, să dăm cuvântul lui Petru Creția, care ne lumina: „Și nu este vorba de niște rămășițe de ordin secundar, adiacent ori documentar, ci, în cele mai multe cazuri, de mare poezie. Mulți se vor mira că, după aproape un secol de cercetare a manuscriselor, a mai rămas atâta nepublicat sau rău publicat. Și totuși așa este, iar prezentul număr al revistei «Manuscriptum» este de fapt, în materie de cunoaștere a operei poetice eminesciene, cel mai însemnat act editorial după Maiorescu, Călinescu și Perpessicius și ducerea până la capăt a strădaniei lor. Și tocmai de aceea lor și înaltei lor amintiri li se dedică volumul acesta”. Valoroasă recompensă pentru cei trei împătimiți eminescologi!

Pentru ca surpriza să fie totală din mai multe puncte de vedere, culegerea are în frunte 3 poezii, scrise foarte de timpuriu (1866), deci, pe când poetul avea doar 16 ani, versuri de inspirație patriotică, istorică și socială: „Doină, doiniță”, „Deșteaptă-te, române”  și „Timpii-n orgii”. Apropo de titluri, Petru Creția ne avertizează că acestea (din cauză că în manuscris lucrările nu aveau, în general, un titlu), sunt puse de autorii culegerii și reprezintă un segment din text, de obicei primul vers sau începutul acestuia. Așa cum veți constata, cele trei poezii descoperite, scrise aproape indescifrabil, pe o filă împăturită și uzată, purtată, probabil, în buzunar, în timpul perigrinărilor poetului, spre deosebire de poezia sa erotică, subiect preponderent în perioada adolescentină a poetului, aceste 3 poezii reflectă dragostea lui Eminescu de neam și de Istorie, într-o vizibilă concepție superioară a artei poetice.

„Doină, doiniță”, valorificând versul și stilul popular (ce se vor materializa, în viitor, în poeme structurale), vestind parcă faimoasa „Doină”, publicată pentru prima oară în „Convorbiri literare”, la 1 iulie 1883, după mai bine de 15 ani.

„Doină, doiniță!

Șapte-oțele-adu din stele,

Munții cânte tot a jele,

Vin dușmanii țării mele;

Vin dușmanii, vin în turme,

Calce-li pustia-n urme

 

Doină, doiniță!

Piso, rivă înspumată,

Face-mi-te-ai lată, lată

Și la valuri turburată,

Să nu-i lași ca să mai vie,

Foametea din urmă-i mâie,

Holera calea li ție.

 

Doină, doiniță!

Sai, copil de vornicariu,

Cinge-ți trupul cu armariu,

Sufletul cu vitezie;

Cinge-l murgului spinarea

Să-ți descânte depărtarea

Cât e-n Pisa dealu mare.

 

Doină, doiniță!

Și la Pisa-nfigeți calul,

Nu-i lăsa să treacă malul,

Stai ca stânca, stai ca valul

Și, de-ar trece, moartea-i sece,

Luptă-te cu doisprezece,

Stânca stă, iar apa trece.”

Ultimul vers, inspirație din proverbul „Apa trece, pietrele rămân”, sugerează, poetic, dar și istoric, perenitatea Poporului Român pe aceste meleaguri și rezistența lui în fața atâtor vicisitudini și năvălitori. Deși are doar o strofă, „Deșteaptă-te române”, care ne duce cu gândul la „Un răsunet” de Andrei Mureșanu, poezia lansată în anul Revoluției pașoptiste (21 iunie 1848), care ulterior a devenit Imnul Național al României, cunoscut sub denumirea „Deșteaptă-te, române!”, având în comun și prozodia compunerii, versurile rămase de la Eminescu, dacă poemul ar fi fost întreg se putea constitui într-un adevărat Imn al noii generații postpașoptiste

„Deșteaptă-te, române, preot al libertății,

Nu plânge pe cenușa geniilor străbuni,

E timp să ʼnalți stindardul în numele Dreptății,

E timp să-ți calci tiranii, e timp să te răzbuni”.

Într-o asemenea cascadă curg și alte versuri, construind alte stiluri de versificație și alte teme, pe care le găsim, mai târziu, dezvoltate în poetica eminesciană: inspirație cosmică („În modul vechi soarele sună”, „O, Saturn”), poezia de meditație („Adevărul”: „Adevărul? Nu simțiți voi că a-l ști nu e cu putință./ Ce e el? Este-aceea laxă și ironică sentință...”). De fapt, după conținutul epic, versurile din acest capitol aparțin tuturor genurilor, acoperind întregul peisaj poetic viitor, în care natura era dominanta inspirației („Stele izvorăsc pe ceruri”, „Norii se desfac în două”, „Păduri risipite”, „Stânce pe stânce”: „Și stânce pe stânce părea că-s zidite,/ Coloane ’nalte, trunchi de granit/Ce port păduri pe ei și, urieșe,/ Se pun în calea Dunării mărețe”).

Bineînțeles, pentru cercetători n-a constituit nicio surpriză atunci când au descoperit manuscrise cu poezii de dragoste, acest capitol fiind un apanaj al întregii opere poetice eminesciene. Din această primă parte a ineditelor editorul a desprins 7 texte care definesc mirajul erotic ce prindea a-l acapara pe poet, influență emoțională și a lecturilor din marii poeți ai liricii de dragoste. Iată începutul poemului „A frumuseții tale forme”, datat 1875-1876, care ne trimite la mult mai stilatul „Venere și madonă”, apărut în „Convorbiri literare”, în aprilie 1870.

„A frumuseții tale forme ca un sculptor

                                        când le pipăi

Toată viața mea trecută, toată ființa mea o clipă-i,

Am uitat de toate, toate și nimic

                                        nu-mi vine-n minte

Decât sufletu-mi s-amestec cu suflarea ta fierbinte;

Gura ta ca focul arde, arde roșia ta față,

Răsuflarea ta e-n stare chiar la morți să dea viață,

Mâna ta, dulcea ta mână, ce o simt atât de mult,

Inima-ți, a cărui tremur, a cărei bătăi  ascult;

Tu întreagă, când, răpită de al tău adânc amor,

Te-alipești de pieptu-mi, scumpă, ca copii

          de mama lor,

Cu-acea mândră, agățată

          și sălbatică strânsoare

Când ca iedera tu tremuri

          ce stejaru-l înconjoară...

Tu nu vezi? Nu-ți aflu nume, un

          cuvânt în lumea-ntreagă

Să-ți pot spune înc-o dată, suflet,

          cât îmi ești de dragă.”

„O, rămâi, cu bine”, „De pe ochi ți se ridică” vin în completarea acestui ciclu de versuri de dragoste. În acest areal cu substrat erotic este încadrat poemul „Vis”, considerat a fi singurul poem erotic-funerar, dezvoltat pe imaginea iubitei moarte, visătorul amplificând misterul întrebându-se dacă nu cumva el însuși este mort, cei doi visându-se reciproc. Întrebările din final pun în discuție existența umană care, în clipe grave, poate fi înșelătoare.

„Ești moartă tu? Sunt mort

                    în groapă

Te văd ca-n vis, o dulce stea?

Trăim în lume? Este lumea?

Sau e o viziune-a mea?

 

Ce este lumea? Sclav și rege...

Închipuire a lumei sorți,

Căci viața-ntreagă lumii-ntrege

Un vis e al eternei morți”.

O a doua secțiune, care prezintă 16 texte, urmărește întrunirea (gruparea) unor manuscrise care, chiar dacă au mai apărut, inclusiv în revista „Manuscriptum”, acum li se cuvine o structură și un sens de ansamblu. Titluri precum „Săracă-i a ta limbă”, „Câte nopți eu cugetat-am”, „Un far e soarele în marea lumei”, „Fragmente dintr-o epopee dacică”:

„Crească în straturi înalte oștiri de flori

                              și de frunze,

Crească holdele ronde ale zeilor dacici și lumea

Care din stele și norii carpatici adus-ai cu tine.

Tombe evului meu argintoasa-infinita-ți câmpie

Când în imagini de valuri ce-i plânge

                              a Daciei soarte”,

Și alte titluri vin să completeze încă un capitol din bagajul poetic eminescian.

Ultima secvență a acestui ciclu inedit de manuscrise redate culturii naționale, formată din 12 titluri, sub titulatura „Reconstituiri și automizări”, este astfel justificată de către editor: „A treia secțiune a acestui volum întrunește texte care au fost deja tipărite, unele de multă vreme, dar în așa fel încât, în loc să pară drept ceea ce sunt, poeme depline și coerente, vrednice de partea cea mai înaltă a operei eminesciene, ele au fost publicate ca simplu material, pregătitor, colateral ori dedus, al unor poezii cu care uneori nu au nimic de a face”. La acest interesant expozeu aș adăuga că autorii au mers pe linia lansată de George Călinescu în ceea ce privește sensul restituirii structurii interioare a operei eminesciene, care ne propune „să refacem arhitectura ipotetică a operei”, considerând că: „În chipul acesta, în locul unui catalog de opere și proiecte, vom aduce o refacere anatomică a tabloului spiritului creator eminescian și vom insufla duh foilor risipite, unind cu linii, ca în restaurațiile pompeiene, figurile mozaicurilor aparte”.

Pentru mine, ca împătimit al Istoriei acestui Neam, indiferent sub ce auspicii a fost elaborată, poemele cu tematică istorică din acest ultim capitol au fost cele care m-au trimis imediat la Scrisoarea a III, atunci când am citit amplul poem (150 de versuri a câte 15 silabe), „Mohamed biruitorul...”. Secvențele poemului, într-un crescendo dramatic, conturează atmosfera de cucerire a lui Mohamed, oastea otomană trecând cu tăvălugul distrugerilor peste Europa.

„Mohamed, flămând de lume, de măriri

                              și de coroane,

Mohamed stârnise moartea ce astăpână

                              peste stepe,

Și-au dat gând de biruință mulgătorilor de iepe.

Peste mări de munți plutite, peste țări înfloritoare

Aruncase lacom, mândru, ochii Asiei tartare”.

Dacă în prima parte a poemului Eminescu are în vizor armia otomană și pe conducătorii ei, prezentați ca defăimători ai lui Christos, partea a II-a ne aduce în Patria lui Ștefan, unde Mohamed a dat de greu:

„Dar când năvăli-n Moldova au găsit

                              și el pe dracu!

Cine i se puse-n cale?... Ștefan Vodă, el săracul...

............................................................................

Și când lumea biruința a putut s-o înțeleagă

Clopotele de la Roma au sunat o zi întreagă,

De-au cutremurat văzduhul și zidirile Cetății

Și dintâi i-a zis lui Ștefan Papa: Scut creștinătății”.

Apoi, făcând trecerea temporală de la izbânda lui Ștefan la realitatea înconjurătoare, doar cu două versuri Eminescu schimbă tabloul Moldovei, pregătind încheierea poemului într-o notă dramatică în ceea ce privește viteaza Moldovă – statut care, din păcate, azi este fotografie fidelă, la distanță de 144 de ani (1881).

„Ei! Nu-mi mai aduc aminte... Ce-au trecut – azi nu mai este,

Vremea care-o apucarăm este astăzi o poveste”.

După acest pasaj melancolic, în ultima parte a poemului, Eminescu deplânge starea Moldovei și a României, în contextul raptului asupra teritoriilor românești de către unii vecini nesătui de pământ. Dincolo de tragismul pe care-l degajă versurile, dragostea poetului pentru Țara lui și oamenii ei atinge pragurile incandescente ale unui incorigibil iubitor de Neam și Țară, de Limbă și de Istorie. Citiți  versurile-emblemă ale lui Eminescu, poezii ce pot sta oricând într-o antologie a Iubirii de Neam.

„Ce-ți spun ei ție, mamă, când îți răpesc copiii?

Mereu tot zic că crește mărirea României,

Că steagul mărețiii l-a-mpodobit cu laur!

Cu stâlpi de cafenele se-ntrec în fraze de-aur

Ca să arate cumcă durerea lor e mare,

Că n-au voit știrbirea străvechilor hotare.

...........................................................................

Tu nu mai îți știi chinul ce inima-ți sfarmă,

Ai plânge și n-ai lacrimi, Moldovo, mamă, mamă...

Zadarnic codrii mândri mereu în vânt ți-i clatini,

Pierdută-i pânʼ și umbra măreților Mușatini...

Chiar Vodă Alexandru cel bun și sfânt și mare

La lui mormânt nu este în lume vrea cărare;

Și Ștefan Voievodul, în somnul cel deplin,

Visează el că doarme dus în pământ străin?

Luatu-ți-au copiii, mormintele și tot

Și rup din a ta haină de câte ori o pot.

Ajuns-ai cerșitoare de-ocară și de silă

Și nimănui în lume de tine nu i-e milă,

Ba cer în toată ziua să uiți chiar cum te chiamă

Și totuși cât de dulce e numele tău, mamă”.

Pentru cei cu inimă de român vă rog să mai citiți măcar o dată versurile de mai sus în oglinda cărora se reflectă drama de astăzi a Moldovei (Basarabia) și a României, în vârtejul politicii noii Uniuni Europene de desființre a granițelor și a națiunilor, fenomen pe care-l deplângea și Eminescu în urmă cu aproape un secol și jumătate!

Pentru că, totuși, acest articol trebuie să aibă o încheiere – deși minunile și surprizele din aceste „Caiete” nu s-au terminat – mai propun spre lectură amplul poem istoric „Mușatin” (o baladă a Moldovei, în 740 de versuri, în modelul poeziei de inspirație populară, considerat de autorul culegerii că „se așează la înălțimea Luceafărului”. În ce privește poemul „Luceafărul”, astfel precum îl cunoaștem noi „A  fost odată ca-n povești,/ A fost ca niciodată,/ Din case mari împărătești,/ O prea frumoasă fată” (publicat în aprilie 1883 în „Almanahul Societății Academice Social-Literare România Jună”), Petru Creția scoate la lumină o parte a acestuia de 24 de strofe (față de 98 ale Luceafărului cunoscut) fragmentul fiind subintitulat „Versiunea maximală a vorbirii demiurgului”, care se încheie cu o mare dezamăgire pentru Luceafăr, așa cum o știm și noi „Și pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Și vezi ce te așteaptă”.

Prezentând acest florilegiu de versuri din ultimele manuscrise eminesciene – chiar dacă unele ne par neșlefuite și încă neordonate, multe construcții lirice așteptând încă pana poetului – punerea lor în circuitul literar românesc este o mare realizare bibliografică, încununând munca mai multor generații de eminescologi și, totodată, respectând postulatul lui Iorga, anume că orice cuvânt scris de Eminescu trebuie publicat.  Acum, la 175 de ani de la nașterea Poetului, într-un timp cu provocări majore și complexe, să ne bucurăm de întâlnirea cu  file din laboratorul de creație eminescian, în perpetua amintire a Luceafărului Poeziei Românești dintotdeauna – MIHAI  EMINESCU!

GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite