UN CRIN CU MIROS PESTILENȚIAL
  • 04-02-2025
  • 0 Comentarii
  • 104
  • 1

Prin lovitura de Palat regizată și pusă în scenă de cetățeanul Klaus Iohannis (pe atunci Președintele Țării), în luna decembrie a anului trecut, cu sprijinul instrumentului personal de încălcare a Constituției, Curtea Constituțională a României, viața politică, socială și economică a României a fost transformată în haos, degringolada generală a topit și bruma de democrație care era simulată în spectrul politic autohton, adâncind crevasa socială, creată între clasa politică și Poporul Român. De-atunci, adică de două luni de zile, România fierbe: manifestațiile se țin lanț, zeci de mii de oameni, mobilizați de sindicate, își cer drepturile prevăzute de Constituție (dreptul la muncă, la educație, la un trai decent), alte zeci de mii demonstrează cerând desființarea hotărârii criminale a CCR de anulare a alegerilor prezidențiale (pentru că n-a ieșit „cine trebuia”), și reluarea acestora cu turul doi de scrutin și cu cei doi candidați clasați în finală; Ziua Unirii Principatelor Române a fost un catalizator uman și patriotic, adunând românii într-o impresionantă Horă a Unirii, jucată și ca o manifestare a unității naționale în fața valului de antiromânism declanșat de o clasă politică  incultă și coruptă.

În fața acestor situații explozive, și într-un cadru constituțional  degradat (Președinte ilegitim, Guvern idem), acești guvernanți care se cred nemuritori ne sfideză în continuare, rămânând surzi și muți la vuietul disperat al străzii, stând la geam și asmuțind forțele de ordine să înăbușe orice mișcare mai violentă, ajungând până acolo, într-un ultim punct de degradare morală și de trădare a valorilor naționale, încât, în unele localități din Țară, în ziua de 24 ianuarie, au interzis Hora Unirii! Incapabili să priceapă și să înțeleagă voința nestrămutată a Poporului, mai-marii de la București și de la județe persistă în a-i sfida pe românii de rând, stând ascunși după perdea și dirijând scutierii să „potolească” mulțimile. Totuși, frica le-a pătruns în oase, în sinea lor tremură, dar nu vor să recunoască. Cel mai plastic exemplu îl constituie lipsa guvernanților de la centru, la sărbătoarea Unirii Principatelor Române, în piețe, ca altădată. Acolo unde sfidarea și nesimțirea i-au împins să iasă în piață (vezi „aducătorul de lumină PNL-istă la București” – războinicul Ilie Bolojan) acest „Hrusciov” românesc, și-a primit ceea ce merita – huiduielile și scuipații Poporului peste care el se crede stăpân ca peste o  turmă de oi din Biharia!

Rămânând la exemplificarea acestui aspect, e bine să avem mereu în față această imagine de la Focșani și s-o suprapunem cu splendida manifestație de la București, din Parcul Tineretului, unde, în mod voluntar, o masă enormă de români l-au înconjurat pe cel care a câștigat primul tur de scrutin al alegerilor prezidențiale, cel care a  fost detronat, apoi, de absentul președinte Iohannis, oamenii manifestând pașnic pentru repunerea în drepturi a câștigătorului și reluarea alegerilor prezidențiale cu turul al doilea.

Scleroza  politică

Multora dintre noi ne-au rămas pe retină imaginile de sărbătoare grandioasă de la Congresele PNL, cu prilejul alegerii președintelui acestui partid sau a desemnării candidatului pentru alegerile prezidențiale. Ne amintim, cu jenă, de scenele în care, pe rând, Ludovic Orban, Rareș Bogdan, Raluca Turcan și alți lideri liberali, ridicați în picioare și cu brațele agitate deasupra capului, precum  la Untoldul clujean, zbierau din toți bojocii, vestind imensa bucurie în susținerea (alegerea) unui Iohannis sau Ciucă pentru funcții înalte în Statul Român. Curgându-le balele precum lupilor flămânzi, ajunși lângă țarcul turmei de oi, în manifestări grotești, ei ne arătau, de fapt, fața ridicolă a servilismului politic pus sub interesul personal (mascat, însă, cu dragostea pentru partid), care avea să se stingă fie atunci când nu primeau sinecurele la care sperau, fie atunci când idolul lor își pierdea prioritatea în sistem.

În comparație cu scena descrisă mai sus, duminică, 26 ianuarie, la Consiliul Național al PNL, pentru validarea lui Crin Antonescu în rolul de  candidat al coaliției la alegerile prezidențiale din mai 2025, atmosfera a fost una de înmormântare, doar la sfârșit aplauzele anemice au trezit oarece bănuială de festivism, dar și aceste bătăi din palme se practică la înmormântarea anumitor oameni, deci... Dincolo de acest aspect de cimitir vesel de la Săpânța, trăsătura care a caracterizat evenimentul de duminică din tabăra PNL-iștilor a fost aceea a dezgropării mortului, în viziunea unei vrăjitoare căreia îi trebuie bănuțul din buzunarul răposatului, acesta fiindu-i necesar la făcutul și desfăcutul vrăjilor! Metaforic, astfel se poate spune despre disperarea PNL de a-l propune pe Crin Antonescu drept candidat comun pentru alegerile prezidențiale din acest an. Dacă ne gândim la primele reacții ale lui Crin Antonescu, atunci când a luat la cunoștință pentru prima oară de doleanțele partidului său (cam îndepărta la ora aceea) de a-l avea drept candidat la alegerile prezidențiale, cu atât mai mult curtea pe care i-a făcut-o ulterior PNL, culminând cu „priveghiul” de duminică, par niște acțiuni provocate din partea unui organism bolnav, dar bolnav profund de un fel de scleroză politică, ajungând, în disperarea de a lua locul „dulapului” de la Cotroceni cu o... „floare”, să lingă cu plăcere acolo unde a scuipat vechilul (Crin Antonescu).

După o bâlbâială politică de râsul curcilor: ba e Crin, ba nu e Crin, timp în care Crin Antonescu întruchipa amoreza care joacă într-o dramă pasională, lăsându-se luată în brațe și giugiulită, ca apoi să țâșnească din pat tocmai în balcon, PNL și Crin s-au jucat toată vara de-a v-ați ascunselea, cu un comportament penibil, dezgustător, în care replicile „istoricului” au fost savuroase: „Eu imediat am intrat în bătălia electorală, am asumat public calitatea de candidat – eu știam foarte bine ce însemna asta. Tirul, din toate direcțiile, s-a dezlănțuit, asta e bătălia electorală, am intrat în această bătălie, nu mă tem de aceste bătălii, știam că nu e o armată pregătită în spatele meu și că trebuie să mă duc singur sub focul inamic. Nici un fel de problemă”.

Ați înțeles ceva? Visându-se un Napoleon în bătălia de la Waterloo, Crin Antonescu bate câmpii ca niște alizee în timpul iernii, scremându-se să ne facă părtași la încrâncenatele sale lupte cu dușmanul. Dar, avântul nu durează prea mult, spectrul luptei adevărate îl sperie pe „comandant”.

„Și abia pleacă bătrânul... Ce mai freamăt,

                                        ce mai zbucium!

Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium”,

Pentru că, imediat bălmăjește, transfigurat: „În mod unilateral, adică eu, candidatul, consider acordul privitor la această candidatură suspendat”. Apoi, făcând ochii roată peste câmpul de luptă presărat cu „cadavre”, se suie iar pe calu-i roib și rupe ordinul de luptă, ordonând: „Eu îl declar suspendat!”, ca apoi să delireze: „Am primit o propunere de a fi candidatul unei coaliții politice, am acceptat, am asumat această candidatură și este o asumare de la care eu nu dau înapoi...”. Înainte, înapoi, Crin Antonescu nu mergea nici ca broasca, nici ca racul, mersul lui semănând cu săritura unui pițigoi din ram în ram, poate-o prinde vreo insectă sau vreo larvă.

Până să-și ia zborul de pe cracă, pițigoiul mai dă din cioc, ciripind alte năzbâtii: „Băieți, mergeți și vă mai gândiți. Dacă mai aveți vreo treabă cu mine, mă căutați! Dacă nu, nu, că nu v-am căutat eu (mai ceva ca la bordel! – n.a.). Gândiți-vă bine, faceți-vă ce aveți de făcut, stabiliți o dată a alegerilor, de preferință cât mai repede!  Dacă, cine știe, vă mențineți opțiunea pentru candidatura mea, știți unde mă găsiți”. Ce credeți că a urmat după acest mesaj de tip ultimatum în tabăra liberalilor? Înnebuniți că rămân fără stâlp la Cotroceni, de parcă i-au făcut mamele lor la Curtea Regală, mai-marii PNL, în frunte cu  „zimbrul” Ilie Bolovan, pardon, Bolojan, au uitat de dezertarea lui Crin Antonescu de la „luptă” (pe care acum o invocă asemenea unei trimiteri mesianice), au uitat de înjurăturile pe care acesta le-a aruncat în capul partidului în timpul campaniei electorale de anul trecut, au uitat tot și i-au căzut în genunchi implorându-l să... salveze Patria, să fie Președintele României în derivă.

Bineînțeles, floarea de crin atâta aștepta: să îmbobocească și să înflorească în vatra neamului Brătienilor, crezând că mirosul său va fi ca un izvor de aer pur, pentru desăvârșirea politică a actualului PNL. A fost, dar n-a fost aer pur, nici miros îmbătător, ci, pur și simplu, un crin cu miros pestilențial!

Întoarcerea fiului risipitor

În plină campanie electorală, când spiritele greu încinse la maximum, și când cei doi poli ai puterii politice de la București, PSD și PNL, tremurau la citirea sondajelor electorale, o fantomă dinspre Bruxelles a ajuns în România, luând prin surprindere clasa politică dâmbovițeană și declanșând mirări și întrebări. Cât de curând, ieșind de sub vraja și poalele prietenei Ursula von der Leyen, fantoma s-a materializat în fostul politician liberal Crin Antonescu. Surpriza națională a fost totală. După 8 ani de absență totală din peisajul politic românesc, Crin Antonescu se întoarce la  matcă, având trasate sarcini precise din partea mânuitorilor de marionete: să-l înlocuiască pe expiratul Iohannis, la Cotroceni, cel care a exasperat-o pe doamna Ursula cu preasupușenia lui în fața Unchiului Sam, unde docilitatea împinsă la limita superioară provoacă satisfacția stăpânului, dar și un puseu de greață.

Ce-a făcut în ultimul deceniu domnul Crin Antonescu? Pentru a nu merge pe supoziții, să-i dăm cuvântul și să vedem ce-a declarat în fața presei bucureștene. „Nu am fost angajat în ultimii opt ani, am trăit financiar din veniturile soției mele (europarlamentar PNL, Adina Vălean – n.a.) și din economiile mele destul de firave. Nu-mi amintesc să fi cerut cuiva vreun leu, nu am solicitat din partea statului român sau a unor instituții vreun leu sau euro și cred că e opțiunea mea de care nu am de ce să mă feresc”. Desigur, statul degeaba, pe banii soției, nu este nicidecum un păcat și nici nu trebuie să ne îngrijoreze faptul că soțul soției sale, adică domnul Crin Antonescu, după 8 ani de dolce far niente prin luxoasele restaurante și saloane din Bruxelles nu ar mai avea chef de muncă aici, în România. Poate că socoteala e de-a-ndoaselea – după atâta lâncezeală, pus la muncă, doar e în putere, are 65 de ani, poate muta munții din loc!

Numai că... numai că, vrednicul nostru aspirant la fotoliul de la Cotroceni, deși a fost absent un deceniu de pe scena politică românească, nu aceasta ar fi hiba, ci alta (sau, mai bine zis – altele). Să întoarcem filele calendarului și să rememorăm traseul Tulcea – București – Bruxelles.

Domnul Crin Antonescu, cel care, în prezent, ne dă lecții de economie, finanțe, inflație, creșterea și descreșterea PIB-ului, fluctuația monedei euro etc., n-a lucrat nici o zi într-una din zonele la care face referire, chiar experiența din câmpul muncii fiind firavă, câțiva ani de profesorat, după absolvirea Facultății de Istorie, după care, din 1992 s-a lansat în politică, aceasta fiindu-i meseria ulterioară – adevărată brățară de aur la mâna fostului profesoraș de Istorie din provincie. Deputat, senator, iar deputat, ministru al Tineretului și Sportului, fiind, doar o lună și jumătate președintele interimar al României, pe timpul suspendării lui Traian Băsescu de către Parlament, în așteptarea referendumului pentru demitere. Datorită faptului că acest referendum nu a fost validat, prezența la urne fiind sub 50%, nu cât prevede legea, Traian Băsescu a revenit la Cotroceni, iar Crin Antonescu și-a reluat funcția de președinte al Senatului. Dacă ne aducem bine aminte, în acei ani în care Crin Antonescu era pe valul politicii românești: parlamentar, ministru, președinte de partid, președinte al Senatului, considerând că a ajuns la apogeu, și-a pregătit candidatura la funcția supremă în Stat – aceea de președinte al României. În anul 2009 chiar a candidat, dar a ieșit pe locul trei. În 2011, împreună cu Victor Ponta și Daniel Constantin formează Uniunea Social Liberală (USL), făcând o înțelegere în sensul că președintele PNL, Crin Antonescu, va fi candidatul comun pentru Cotroceni, iar Victor Ponta, președintele PSD, urma să fie desemnat prim-ministru.

Aranjamentul mergea strună, USL câștigând alegerile parlamentare din iarna lui 2012, Victor Ponta fiind desemnat din nou premier, Crin Antonescu rămânând în funcție la Senat (președinte), începând deja pregătirile pentru alegerile prezidențiale din anul 2014. Aici se rupe firul ascensiunii spre Dealul Cotrocenilor, dracul băgându-și coada în triunghiul PSD-PNL-PC, uniune destrămată în luna februarie 2014. Urmau alegerile europarlamentare în luna mai, unde fostele partenere de coaliție au anunțat că vor merge separat. Chiar despărțiți, „frații” păreau că vor avea și așa succes, doar că, pe limbutul Crin Antonescu, ținând lumea în priză prin desele lui declarații despre tot ce vrei și ce nu vrei, l-a luat gura pe dinainte și s-a angajat că, dacă PNL nu va obține 20% în alegerile europarlamentare, el își va da demisia de la conducerea partidului. Ceea ce s-a și întâmplat, Crin Antonescu dând cale liberă lui Iohannis, cel care, câștigând de două ori alegerile, a distrus România timp de 10 ani, urmările acestui dezastru apăsând și în aceste zile pe grumazul României, astfel cum ați citit în prima parte a acestui articol.

Ajunși în acest punct al biografiei politice a lui Crin Antonescu, plonjăm într-o mare necunoscută de întrebări și îndoieli generate de nimeni altul decât de Crin Antonescu, liberalul care trage acum sforile spre a accede la președinția Statului, după ce în 2014, a refuzat, mascat, acest privilegiu. Aceste nelămuriri pe care n-a avut curajul niciodată să le explice pe față, ascund o mare  enigmă care naște bănuiala unui șantaj. Cu ce a fost șantajat domnul Crin Antonescu de a abandonat lupta tocmai când era în prima linie? (ați citit mai devreme felul războinic în care se raportează acesta, astăzi, la măreția luptei pe care este pregătit s-o poarte pentru a-și atinge scopul de a fi uns în fotoliul de la Cotroceni). Și, cum de a „aranjat” de așa manieră lucrurile încât să se retragă ca un mielușel speriat de colții lupului rău, în locul lui  azvârlindu-l în luptă pe „neînfricatul” Klaus Werner Iohannis, care a devenit președintele României, în ciuda tuturor previziunilor? Iată o parte dintre întrebările la care poate răspunde, eventual, într-o confruntare cu alt candidat, domnul Crin Antonescu – dacă vrea să pară credibil în ceea ce ne propune în prezent – să disipească natura incertitudinii și a unei forțe oculte care planează asupra hotărârilor surprinzătoare și a tot ce s-a întâmplat, ca efect al acestora. Altfel, rămâne, în continuare, în rolul jalnic de marionetă.

1. De ce l-a adus Crin Antonescu pe Klaus Iohannis, în februarie 2013, de la Sibiu direct în funcția de prim-vicepreședinte al PNL, ca la 28 iunie 2014 să-i ia locul, devenind noul președinte al liberalilor? La a cui comandă?

2. De ce Crin Antonescu l-a susținut cu vehemență pe Klaus Iohannis pentru funcțiile de vicepremier și ministru de interne, pe când Iohannis fusese respins de fostul aliat și prim-ministru Victor Ponta în 2014, ceea ce a dus la desființarea fostei alianțe social-liberale?

3. De ce s-a încăpățânat Crin Antonescu să parieze pe un scor de 20% la europarlamentarele din 2014, vulnerabilizându-și singur poziția de lider al PNL?

4. De ce a anunțat Crin Antonescu, în 2014, că nu mai candidează la președinție, tocmai după ce rupsese USL ca să poată candida din partea PNL, în acest fel făcând cadou locul vacant celui care aștepta în blocstart, Klaus Iohannis?

5. De ce Klaus Iohannis, a cărui intrare în politică – așa cum am văzut – se datora lui Crin Antonescu – nu a intervenit să-l roage pe Crin să revină asupra deciziei de renunțare? Dacă ne aducem aminte, domnul Crin Antonescu și-a mai luat cuvântul înapoi cu prilejul referendumului  pentru demiterea lui Traian Băsescu, în caz că acest referendum nu trece (gest făcut chiar de la tribuna Parlamentului), se va retrage definitiv din viața politică. Cum Băsescu s-a întors la Cotroceni, Crin Antonescu s-a răzgândit și n-a ieșit atunci din politică. A făcut-o, însă, într-o conferință de presă, la 31 mai 2014, când anunța că a decis să nu mai candideze la Președinție, pentru a lăsa locul unui candidat care să fie „acceptat” mai ușor de forțele politice de dreapta și de presa de dreapta.

Nimic mai fals. Doar, desigur, dacă verbul „acceptat” se referea la forțe (sfere) politice din afara țării, entități care îl pregătiseră din vreme pe „acceptat”, în persoana domnului Klaus Iohannis!

6. Ce legături a avut Crin Antonescu cu forțele din umbră care l-au determinat să abandoneze lupta pentru care muncise atâta timp, și să lase locul unui nou venit în politica de vârf, adus – culmea „coincidenței”! – chiar de Crin Antonescu însuși?

7. Cine răspunde de răul produs României și Poporului Român, în cei 10 ani de suferință sub conducerea ineptă a fostului președinte Klaus Iohannis?

Dincolo de aparențe

Dacă până acum nu v-ați edificat asupra făcăturii care se pune la cale pentru instalarea la Cotroceni a încă unui individ manevrat de sfori politice străine, rupt complet de realitatea dureroasă a României, continuăm „lecția” de demontare a mitului de „salvator” național cu care este acompaniat fugarul Crin Antonescu. În afară de ceața care plutește asupra renunțării de către Crin Antonescu la candidatura de acum 10 ani, enigma se adâncește și mai mult dacă adăugăm o tăcere neîntâmplătoare, de peste 8 ani, timp în care candidatul nostru de astăzi la funcția de Președinte al României n-a avut nicio tresărire pentru Țara sa, pentru partidul care-l formase ca politician. Trăind 8 ani în umbra măreață a Bruxelles-ului și sub aripa ocrotitoare a patroanei Ursula von der Leyen, dintr-odată, în vara anului 2024, după ce, tot la comanda de la Bruxelles a fost paralizată viața politică din România, prin anularea scrutinului din primul tur al alegerilor Prezidențiale, pe șomerul Crin Antonescu l-a inundat dorul de țărișoara lui și a aterizat la Otopeni chitit să reia lupta de unde o lăsase în 2014.

Fâțâindu-se pe scaunul din platoul Antena 3, precum o cocotă la filmări, pentru că, în gândirea lui rudimentară, pe cei din fața micilor ecrane îi consideră tâmpiți, iată cum și-a „motivat”... întoarcerea fiul risipitor: „E o alegere de conștiință”. (Conștiința, domnule Crin? Mă îndoiesc. Iată una din definițiile conștiinței, conform DEX: „Sentiment al responsabilității morale față de propria sa conduită”). Poate, cu conștiința stăm cum stăm, dar cu morala nu prea se lipește sintagma. Dar, să pășim, încă vreo 2-3 rânduri pe calea luminoasă trasată de conștiința domnului Crin Antonescu: „Nu credeam că voi reveni vreodată în politică, pentru că nu credeam că în România se va întâmpla ceva atât de dramatic încât să mai fie nevoie de mine. A trebuit să cad de acord cu colegii care mi-au făcut această propunere, că trebuie să încercăm, nu puteam să dăm înapoi”.

I-auzi: „Pentru că nu credeam că în România se va întâmpla ceva atât de dramatic încât să fie nevoie de mine”! Dar , cine te crezi? Moise? Nostradamus? Balaurul cu șapte capete? Ți-a spus România că mai are nevoie de tine? Cine? Bolojan și Ciolacu? Ce, ăștia sunt România? Doar dacă vom confunda România cu covrigăria!

Vedeți cum se pregătește mentalul colectiv, mai ales în situații de criză politică? Punând în paralel, în oglindă, două situații complementare: Țara, care este bântuită de o dramă mistuitoare nu poate fi salvată decât de fostul dezertor de acum opt ani, liberalul pursânge Crin Antonescu! După pasajul de mai sus ni se sugerează faptul că nu Crin Antonescu ar fi dorit, dar „colegii” l-au implorat să vină acasă și să salveze, dacă se mai poate, Țara împinsă în prăpastie. De cine oare? Tocmai de către „colegii” – a se citi: Ciucă, Ciolacu, Rareș Bpgdan, Burduja, Ludovic Orban, Victor Ponta, Florin Cîțu și toți maimuțoii care au ajuns, nemeritat (și nepregătiți), la conducerea României, aducând-o la sapă de lemn, trăitoare din împrumuturi de la străini, unde numai dobânda pe o săptămână este de un miliard de lei! Dacă amintea măcar de una dintre situațiile grave ale societății românești, provocate de proasta guvernare PSD-PNL, cu nominalizări concrete și cu măsurile corespunzătoare pentru a încerca să ieșim din groapă, Crin Antonescu putea căpăta un dram de credibilitate. Astfel, doar prin fraze pompoase sau prin încercarea de demolare a statutului candidaților rivali, se discreditează și mai mult, îndepărtându-și electoratul care l-ar prefera la alegerile din mai. Dar, poate că e mai bine așa.

Apropo de PSD și de premierul Marcel Ciolacu. Nu voi înțelege niciodată, chiar punând în balanță anumite scenarii politice pe care nu le cunosc, cum a ajuns PSD, în frunte cu președintele său, Marcel Ciolacu, să devină preș în sufrageria PNL și a Palatului Cotroceni, după ce, ani de zile, atât din partea PNL (Ludovic Orban, Rareș Bogdan, Cîțu etc.), cât și din partea  Președintelui absent Klaus Iohannis, au primit în cap zeci de cisterne de zoaie politice și umane, acuze grosolane, golănești, pentru care niciun pământean nu trebuia să rămână indiferent. Dând mâna cu acești dușmani înrăiți ai Poporului (fruntașii PNL o țin mereu cu lozinca Brătienilor „Prin noi înșine”, dar cu Poporul ce faceți?), promovându-i liderii în funcții de conducere, domnul Ciolacu a provocat cel puțin trei mișcări: a salvat PNL de la dispariție; a dat sectoare importante din conducerea Țării unor miniștri liberali care nu au nimic comun cu politica liberală a Brătienilor; PSD a pierdut o masă mare de votanți și de simpatizanți, dezamăgiți de trădarea „blândului” Marcel Ciolacu.

De fapt, Ciolacu, după ce a ratat candidatura pentru Cotroceni și și-a format Cabinetul „Ciolacu 2”, a mai trădat o dată interesele României, dând Ministerul de Finanțe UDMR, avangarda Ungariei în România, gata oricând să iasă la luptă și să „revendice” teritorii din Țară. Dacă ați observat, o serie de anunțuri și comunicate ne vin din partea președintelui UDMR,  Kelemen Hunor, care, de parcă ar fi șeful Guvernului de la București, iese la televizor și ne lămurește cum stă România ba cu bugetul, ba cu reducerile de personal, ba cu înghețarea pensiilor și salariilor. Ce înseamnă această trecere în fața premierului Marcel Ciolacu?  Poate un răspuns se află ascuns într-o declarație a ministrului maghiar de Externe (fostul șef al spionajului de la Budapesta) Peter Szijjarto, care a explicat de ce este Ungaria interesată de ce se petrece la București: „Interesul nostru este ca (...) situația maghiarilor din Transilvania să se îmbunătățească tot mai mult. Rezultatele  pe care UDMR le-a obținut la alegerile parlamentare au conferit o bază excelentă pentru ca partidul să facă parte din nou, din coaliția guvernamentală”. Bravos națiune! Slava Ungaria!

Pentru că s-ar părea că l-am abandonat pe domnul Crin Antonescu, mă întorc la domnia sa și, „încântat” de conținutul discursurilor premergătoare alegerii sale în fotoliul în care a stat Ceaușescu, caut să-mi imaginez cam ce-o debita atunci când va fi pe cai mari, dacă acum ne spune că: „Miza este enormă, adică miza este Est sau Vest, democrație sau discurs de tip Georgescu, unde nu mai avem partide, avem un popor himeric (himeră = închipuire fără temei, fantezie irealizabilă, iluzie, fantasmă). Deci, după Crin Antonesu suntem un popor de fantasme, care conduce, nu mai avem politicieni. „Nu suntem acum în campanie, dar atrag atenția celor care nu au văzut, sau poate nu au stăruit, sau poate nu au luat în serios micuțele discursuri ale domnului Georgescu, că, dacă vor să se ducă, există în arhiva YouTube și să urmărească discursurile lui Hitler dinainte și imediat după 1933, o să găsească similitudini înfiorătoare, de exemplu”.

Mai vreți? Cred că pentru azi e de ajuns. Șmecheria îmbibată cu otravă, pe care ne-o strecoară, cu abilitate, limbutul Crin Antonescu, nu e din capul dumnealui. E cu bătaie lungă, impregnantă în propria-i fibră și celulă umană tocmai de urmașii celor cu care acest gargaragiu politic îl acuză pe un concetățean care, deocamdată, nici nu se știe dacă îi va fi sau nu, rival la alegerile din mai.

Deocamdată, atât. În curând veți mai citi despre această „nouă” apariție pe cerul politicii românești, Crin Antonescu, sub pseudonimul Un crin cu miros pestilențial... Merită!

GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite