
- 04-02-2025
- 0 Comentarii
- 104
- 1
Prin lovitura de Palat regizată și pusă în scenă de cetățeanul Klaus
Iohannis (pe atunci Președintele Țării), în luna decembrie a anului
trecut, cu sprijinul instrumentului personal de încălcare a
Constituției, Curtea Constituțională a României, viața politică, socială
și economică a României a fost transformată în haos, degringolada
generală a topit și bruma de democrație care era simulată în spectrul
politic autohton, adâncind crevasa socială, creată între clasa politică
și Poporul Român. De-atunci, adică de două luni de zile, România fierbe:
manifestațiile se țin lanț, zeci de mii de oameni, mobilizați de
sindicate, își cer drepturile prevăzute de Constituție (dreptul la
muncă, la educație, la un trai decent), alte zeci de mii demonstrează
cerând desființarea hotărârii criminale a CCR de anulare a alegerilor
prezidențiale (pentru că n-a ieșit „cine trebuia”), și reluarea acestora
cu turul doi de scrutin și cu cei doi candidați clasați în finală; Ziua
Unirii Principatelor Române a fost un catalizator uman și patriotic,
adunând românii într-o impresionantă Horă a Unirii, jucată și ca o
manifestare a unității naționale în fața valului de antiromânism
declanșat de o clasă politică incultă și coruptă.
În fața
acestor situații explozive, și într-un cadru constituțional degradat
(Președinte ilegitim, Guvern idem), acești guvernanți care se cred
nemuritori ne sfideză în continuare, rămânând surzi și muți la vuietul
disperat al străzii, stând la geam și asmuțind forțele de ordine să
înăbușe orice mișcare mai violentă, ajungând până acolo, într-un ultim
punct de degradare morală și de trădare a valorilor naționale, încât, în
unele localități din Țară, în ziua de 24 ianuarie, au interzis Hora
Unirii! Incapabili să priceapă și să înțeleagă voința nestrămutată a
Poporului, mai-marii de la București și de la județe persistă în a-i
sfida pe românii de rând, stând ascunși după perdea și dirijând
scutierii să „potolească” mulțimile. Totuși, frica le-a pătruns în oase,
în sinea lor tremură, dar nu vor să recunoască. Cel mai plastic exemplu
îl constituie lipsa guvernanților de la centru, la sărbătoarea Unirii
Principatelor Române, în piețe, ca altădată. Acolo unde sfidarea și
nesimțirea i-au împins să iasă în piață (vezi „aducătorul de lumină
PNL-istă la București” – războinicul Ilie Bolojan) acest „Hrusciov”
românesc, și-a primit ceea ce merita – huiduielile și scuipații
Poporului peste care el se crede stăpân ca peste o turmă de oi din
Biharia!
Rămânând la exemplificarea acestui aspect, e bine să
avem mereu în față această imagine de la Focșani și s-o suprapunem cu
splendida manifestație de la București, din Parcul Tineretului, unde, în
mod voluntar, o masă enormă de români l-au înconjurat pe cel care a
câștigat primul tur de scrutin al alegerilor prezidențiale, cel care a
fost detronat, apoi, de absentul președinte Iohannis, oamenii
manifestând pașnic pentru repunerea în drepturi a câștigătorului și
reluarea alegerilor prezidențiale cu turul al doilea.
Scleroza politică
Multora
dintre noi ne-au rămas pe retină imaginile de sărbătoare grandioasă de
la Congresele PNL, cu prilejul alegerii președintelui acestui partid sau
a desemnării candidatului pentru alegerile prezidențiale. Ne amintim,
cu jenă, de scenele în care, pe rând, Ludovic Orban, Rareș Bogdan,
Raluca Turcan și alți lideri liberali, ridicați în picioare și cu
brațele agitate deasupra capului, precum la Untoldul clujean, zbierau
din toți bojocii, vestind imensa bucurie în susținerea (alegerea) unui
Iohannis sau Ciucă pentru funcții înalte în Statul Român. Curgându-le
balele precum lupilor flămânzi, ajunși lângă țarcul turmei de oi, în
manifestări grotești, ei ne arătau, de fapt, fața ridicolă a
servilismului politic pus sub interesul personal (mascat, însă, cu
dragostea pentru partid), care avea să se stingă fie atunci când nu
primeau sinecurele la care sperau, fie atunci când idolul lor își
pierdea prioritatea în sistem.
În comparație cu scena descrisă
mai sus, duminică, 26 ianuarie, la Consiliul Național al PNL, pentru
validarea lui Crin Antonescu în rolul de candidat al coaliției la
alegerile prezidențiale din mai 2025, atmosfera a fost una de
înmormântare, doar la sfârșit aplauzele anemice au trezit oarece
bănuială de festivism, dar și aceste bătăi din palme se practică la
înmormântarea anumitor oameni, deci... Dincolo de acest aspect de
cimitir vesel de la Săpânța, trăsătura care a caracterizat evenimentul
de duminică din tabăra PNL-iștilor a fost aceea a dezgropării mortului,
în viziunea unei vrăjitoare căreia îi trebuie bănuțul din buzunarul
răposatului, acesta fiindu-i necesar la făcutul și desfăcutul vrăjilor!
Metaforic, astfel se poate spune despre disperarea PNL de a-l propune pe
Crin Antonescu drept candidat comun pentru alegerile prezidențiale din
acest an. Dacă ne gândim la primele reacții ale lui Crin Antonescu,
atunci când a luat la cunoștință pentru prima oară de doleanțele
partidului său (cam îndepărta la ora aceea) de a-l avea drept candidat
la alegerile prezidențiale, cu atât mai mult curtea pe care i-a făcut-o
ulterior PNL, culminând cu „priveghiul” de duminică, par niște acțiuni
provocate din partea unui organism bolnav, dar bolnav profund de un fel
de scleroză politică, ajungând, în disperarea de a lua locul „dulapului”
de la Cotroceni cu o... „floare”, să lingă cu plăcere acolo unde a
scuipat vechilul (Crin Antonescu).
După o bâlbâială politică de
râsul curcilor: ba e Crin, ba nu e Crin, timp în care Crin Antonescu
întruchipa amoreza care joacă într-o dramă pasională, lăsându-se luată
în brațe și giugiulită, ca apoi să țâșnească din pat tocmai în balcon,
PNL și Crin s-au jucat toată vara de-a v-ați ascunselea, cu un
comportament penibil, dezgustător, în care replicile „istoricului” au
fost savuroase: „Eu imediat am intrat în bătălia electorală, am asumat
public calitatea de candidat – eu știam foarte bine ce însemna asta.
Tirul, din toate direcțiile, s-a dezlănțuit, asta e bătălia electorală,
am intrat în această bătălie, nu mă tem de aceste bătălii, știam că nu e
o armată pregătită în spatele meu și că trebuie să mă duc singur sub
focul inamic. Nici un fel de problemă”.
Ați înțeles ceva?
Visându-se un Napoleon în bătălia de la Waterloo, Crin Antonescu bate
câmpii ca niște alizee în timpul iernii, scremându-se să ne facă părtași
la încrâncenatele sale lupte cu dușmanul. Dar, avântul nu durează prea
mult, spectrul luptei adevărate îl sperie pe „comandant”.
„Și abia pleacă bătrânul... Ce mai freamăt,
ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium”,
Pentru
că, imediat bălmăjește, transfigurat: „În mod unilateral, adică eu,
candidatul, consider acordul privitor la această candidatură suspendat”.
Apoi, făcând ochii roată peste câmpul de luptă presărat cu „cadavre”,
se suie iar pe calu-i roib și rupe ordinul de luptă, ordonând: „Eu îl
declar suspendat!”, ca apoi să delireze: „Am primit o propunere de a fi
candidatul unei coaliții politice, am acceptat, am asumat această
candidatură și este o asumare de la care eu nu dau înapoi...”. Înainte,
înapoi, Crin Antonescu nu mergea nici ca broasca, nici ca racul, mersul
lui semănând cu săritura unui pițigoi din ram în ram, poate-o prinde
vreo insectă sau vreo larvă.
Până să-și ia zborul de pe cracă,
pițigoiul mai dă din cioc, ciripind alte năzbâtii: „Băieți, mergeți și
vă mai gândiți. Dacă mai aveți vreo treabă cu mine, mă căutați! Dacă nu,
nu, că nu v-am căutat eu (mai ceva ca la bordel! – n.a.). Gândiți-vă
bine, faceți-vă ce aveți de făcut, stabiliți o dată a alegerilor, de
preferință cât mai repede! Dacă, cine știe, vă mențineți opțiunea
pentru candidatura mea, știți unde mă găsiți”. Ce credeți că a urmat
după acest mesaj de tip ultimatum în tabăra liberalilor? Înnebuniți că
rămân fără stâlp la Cotroceni, de parcă i-au făcut mamele lor la Curtea
Regală, mai-marii PNL, în frunte cu „zimbrul” Ilie Bolovan, pardon,
Bolojan, au uitat de dezertarea lui Crin Antonescu de la „luptă” (pe
care acum o invocă asemenea unei trimiteri mesianice), au uitat de
înjurăturile pe care acesta le-a aruncat în capul partidului în timpul
campaniei electorale de anul trecut, au uitat tot și i-au căzut în
genunchi implorându-l să... salveze Patria, să fie Președintele României
în derivă.
Bineînțeles, floarea de crin atâta aștepta: să
îmbobocească și să înflorească în vatra neamului Brătienilor, crezând că
mirosul său va fi ca un izvor de aer pur, pentru desăvârșirea politică a
actualului PNL. A fost, dar n-a fost aer pur, nici miros îmbătător, ci,
pur și simplu, un crin cu miros pestilențial!
Întoarcerea fiului risipitor
În
plină campanie electorală, când spiritele greu încinse la maximum, și
când cei doi poli ai puterii politice de la București, PSD și PNL,
tremurau la citirea sondajelor electorale, o fantomă dinspre Bruxelles a
ajuns în România, luând prin surprindere clasa politică dâmbovițeană și
declanșând mirări și întrebări. Cât de curând, ieșind de sub vraja și
poalele prietenei Ursula von der Leyen, fantoma s-a materializat în
fostul politician liberal Crin Antonescu. Surpriza națională a fost
totală. După 8 ani de absență totală din peisajul politic românesc, Crin
Antonescu se întoarce la matcă, având trasate sarcini precise din
partea mânuitorilor de marionete: să-l înlocuiască pe expiratul
Iohannis, la Cotroceni, cel care a exasperat-o pe doamna Ursula cu
preasupușenia lui în fața Unchiului Sam, unde docilitatea împinsă la
limita superioară provoacă satisfacția stăpânului, dar și un puseu de
greață.
Ce-a făcut în ultimul deceniu domnul Crin Antonescu?
Pentru a nu merge pe supoziții, să-i dăm cuvântul și să vedem ce-a
declarat în fața presei bucureștene. „Nu am fost angajat în ultimii opt
ani, am trăit financiar din veniturile soției mele (europarlamentar PNL,
Adina Vălean – n.a.) și din economiile mele destul de firave. Nu-mi
amintesc să fi cerut cuiva vreun leu, nu am solicitat din partea
statului român sau a unor instituții vreun leu sau euro și cred că e
opțiunea mea de care nu am de ce să mă feresc”. Desigur, statul degeaba,
pe banii soției, nu este nicidecum un păcat și nici nu trebuie să ne
îngrijoreze faptul că soțul soției sale, adică domnul Crin Antonescu,
după 8 ani de dolce far niente prin luxoasele restaurante și saloane din
Bruxelles nu ar mai avea chef de muncă aici, în România. Poate că
socoteala e de-a-ndoaselea – după atâta lâncezeală, pus la muncă, doar e
în putere, are 65 de ani, poate muta munții din loc!
Numai că...
numai că, vrednicul nostru aspirant la fotoliul de la Cotroceni, deși a
fost absent un deceniu de pe scena politică românească, nu aceasta ar
fi hiba, ci alta (sau, mai bine zis – altele). Să întoarcem filele
calendarului și să rememorăm traseul Tulcea – București – Bruxelles.
Domnul
Crin Antonescu, cel care, în prezent, ne dă lecții de economie,
finanțe, inflație, creșterea și descreșterea PIB-ului, fluctuația
monedei euro etc., n-a lucrat nici o zi într-una din zonele la care face
referire, chiar experiența din câmpul muncii fiind firavă, câțiva ani
de profesorat, după absolvirea Facultății de Istorie, după care, din
1992 s-a lansat în politică, aceasta fiindu-i meseria ulterioară –
adevărată brățară de aur la mâna fostului profesoraș de Istorie din
provincie. Deputat, senator, iar deputat, ministru al Tineretului și
Sportului, fiind, doar o lună și jumătate președintele interimar al
României, pe timpul suspendării lui Traian Băsescu de către Parlament,
în așteptarea referendumului pentru demitere. Datorită faptului că acest
referendum nu a fost validat, prezența la urne fiind sub 50%, nu cât
prevede legea, Traian Băsescu a revenit la Cotroceni, iar Crin Antonescu
și-a reluat funcția de președinte al Senatului. Dacă ne aducem bine
aminte, în acei ani în care Crin Antonescu era pe valul politicii
românești: parlamentar, ministru, președinte de partid, președinte al
Senatului, considerând că a ajuns la apogeu, și-a pregătit candidatura
la funcția supremă în Stat – aceea de președinte al României. În anul
2009 chiar a candidat, dar a ieșit pe locul trei. În 2011, împreună cu
Victor Ponta și Daniel Constantin formează Uniunea Social Liberală
(USL), făcând o înțelegere în sensul că președintele PNL, Crin
Antonescu, va fi candidatul comun pentru Cotroceni, iar Victor Ponta,
președintele PSD, urma să fie desemnat prim-ministru.
Aranjamentul
mergea strună, USL câștigând alegerile parlamentare din iarna lui 2012,
Victor Ponta fiind desemnat din nou premier, Crin Antonescu rămânând în
funcție la Senat (președinte), începând deja pregătirile pentru
alegerile prezidențiale din anul 2014. Aici se rupe firul ascensiunii
spre Dealul Cotrocenilor, dracul băgându-și coada în triunghiul
PSD-PNL-PC, uniune destrămată în luna februarie 2014. Urmau alegerile
europarlamentare în luna mai, unde fostele partenere de coaliție au
anunțat că vor merge separat. Chiar despărțiți, „frații” păreau că vor
avea și așa succes, doar că, pe limbutul Crin Antonescu, ținând lumea în
priză prin desele lui declarații despre tot ce vrei și ce nu vrei, l-a
luat gura pe dinainte și s-a angajat că, dacă PNL nu va obține 20% în
alegerile europarlamentare, el își va da demisia de la conducerea
partidului. Ceea ce s-a și întâmplat, Crin Antonescu dând cale liberă
lui Iohannis, cel care, câștigând de două ori alegerile, a distrus
România timp de 10 ani, urmările acestui dezastru apăsând și în aceste
zile pe grumazul României, astfel cum ați citit în prima parte a acestui
articol.
Ajunși în acest punct al biografiei politice a lui Crin
Antonescu, plonjăm într-o mare necunoscută de întrebări și îndoieli
generate de nimeni altul decât de Crin Antonescu, liberalul care trage
acum sforile spre a accede la președinția Statului, după ce în 2014, a
refuzat, mascat, acest privilegiu. Aceste nelămuriri pe care n-a avut
curajul niciodată să le explice pe față, ascund o mare enigmă care
naște bănuiala unui șantaj. Cu ce a fost șantajat domnul Crin Antonescu
de a abandonat lupta tocmai când era în prima linie? (ați citit mai
devreme felul războinic în care se raportează acesta, astăzi, la măreția
luptei pe care este pregătit s-o poarte pentru a-și atinge scopul de a
fi uns în fotoliul de la Cotroceni). Și, cum de a „aranjat” de așa
manieră lucrurile încât să se retragă ca un mielușel speriat de colții
lupului rău, în locul lui azvârlindu-l în luptă pe „neînfricatul” Klaus
Werner Iohannis, care a devenit președintele României, în ciuda tuturor
previziunilor? Iată o parte dintre întrebările la care poate răspunde,
eventual, într-o confruntare cu alt candidat, domnul Crin Antonescu –
dacă vrea să pară credibil în ceea ce ne propune în prezent – să
disipească natura incertitudinii și a unei forțe oculte care planează
asupra hotărârilor surprinzătoare și a tot ce s-a întâmplat, ca efect al
acestora. Altfel, rămâne, în continuare, în rolul jalnic de marionetă.
1.
De ce l-a adus Crin Antonescu pe Klaus Iohannis, în februarie 2013, de
la Sibiu direct în funcția de prim-vicepreședinte al PNL, ca la 28 iunie
2014 să-i ia locul, devenind noul președinte al liberalilor? La a cui
comandă?
2. De ce Crin Antonescu l-a susținut cu vehemență pe
Klaus Iohannis pentru funcțiile de vicepremier și ministru de interne,
pe când Iohannis fusese respins de fostul aliat și prim-ministru Victor
Ponta în 2014, ceea ce a dus la desființarea fostei alianțe
social-liberale?
3. De ce s-a încăpățânat Crin Antonescu să
parieze pe un scor de 20% la europarlamentarele din 2014,
vulnerabilizându-și singur poziția de lider al PNL?
4. De ce a
anunțat Crin Antonescu, în 2014, că nu mai candidează la președinție,
tocmai după ce rupsese USL ca să poată candida din partea PNL, în acest
fel făcând cadou locul vacant celui care aștepta în blocstart, Klaus
Iohannis?
5. De ce Klaus Iohannis, a cărui intrare în politică –
așa cum am văzut – se datora lui Crin Antonescu – nu a intervenit să-l
roage pe Crin să revină asupra deciziei de renunțare? Dacă ne aducem
aminte, domnul Crin Antonescu și-a mai luat cuvântul înapoi cu prilejul
referendumului pentru demiterea lui Traian Băsescu, în caz că acest
referendum nu trece (gest făcut chiar de la tribuna Parlamentului), se
va retrage definitiv din viața politică. Cum Băsescu s-a întors la
Cotroceni, Crin Antonescu s-a răzgândit și n-a ieșit atunci din
politică. A făcut-o, însă, într-o conferință de presă, la 31 mai 2014,
când anunța că a decis să nu mai candideze la Președinție, pentru a lăsa
locul unui candidat care să fie „acceptat” mai ușor de forțele politice
de dreapta și de presa de dreapta.
Nimic mai fals. Doar,
desigur, dacă verbul „acceptat” se referea la forțe (sfere) politice din
afara țării, entități care îl pregătiseră din vreme pe „acceptat”, în
persoana domnului Klaus Iohannis!
6. Ce legături a avut Crin
Antonescu cu forțele din umbră care l-au determinat să abandoneze lupta
pentru care muncise atâta timp, și să lase locul unui nou venit în
politica de vârf, adus – culmea „coincidenței”! – chiar de Crin
Antonescu însuși?
7. Cine răspunde de răul produs României și
Poporului Român, în cei 10 ani de suferință sub conducerea ineptă a
fostului președinte Klaus Iohannis?
Dincolo de aparențe
Dacă
până acum nu v-ați edificat asupra făcăturii care se pune la cale
pentru instalarea la Cotroceni a încă unui individ manevrat de sfori
politice străine, rupt complet de realitatea dureroasă a României,
continuăm „lecția” de demontare a mitului de „salvator” național cu care
este acompaniat fugarul Crin Antonescu. În afară de ceața care plutește
asupra renunțării de către Crin Antonescu la candidatura de acum 10
ani, enigma se adâncește și mai mult dacă adăugăm o tăcere
neîntâmplătoare, de peste 8 ani, timp în care candidatul nostru de
astăzi la funcția de Președinte al României n-a avut nicio tresărire
pentru Țara sa, pentru partidul care-l formase ca politician. Trăind 8
ani în umbra măreață a Bruxelles-ului și sub aripa ocrotitoare a
patroanei Ursula von der Leyen, dintr-odată, în vara anului 2024, după
ce, tot la comanda de la Bruxelles a fost paralizată viața politică din
România, prin anularea scrutinului din primul tur al alegerilor
Prezidențiale, pe șomerul Crin Antonescu l-a inundat dorul de țărișoara
lui și a aterizat la Otopeni chitit să reia lupta de unde o lăsase în
2014.
Fâțâindu-se pe scaunul din platoul Antena 3, precum o
cocotă la filmări, pentru că, în gândirea lui rudimentară, pe cei din
fața micilor ecrane îi consideră tâmpiți, iată cum și-a „motivat”...
întoarcerea fiul risipitor: „E o alegere de conștiință”. (Conștiința,
domnule Crin? Mă îndoiesc. Iată una din definițiile conștiinței, conform
DEX: „Sentiment al responsabilității morale față de propria sa
conduită”). Poate, cu conștiința stăm cum stăm, dar cu morala nu prea se
lipește sintagma. Dar, să pășim, încă vreo 2-3 rânduri pe calea
luminoasă trasată de conștiința domnului Crin Antonescu: „Nu credeam că
voi reveni vreodată în politică, pentru că nu credeam că în România se
va întâmpla ceva atât de dramatic încât să mai fie nevoie de mine. A
trebuit să cad de acord cu colegii care mi-au făcut această propunere,
că trebuie să încercăm, nu puteam să dăm înapoi”.
I-auzi: „Pentru
că nu credeam că în România se va întâmpla ceva atât de dramatic încât
să fie nevoie de mine”! Dar , cine te crezi? Moise? Nostradamus?
Balaurul cu șapte capete? Ți-a spus România că mai are nevoie de tine?
Cine? Bolojan și Ciolacu? Ce, ăștia sunt România? Doar dacă vom confunda
România cu covrigăria!
Vedeți cum se pregătește mentalul
colectiv, mai ales în situații de criză politică? Punând în paralel, în
oglindă, două situații complementare: Țara, care este bântuită de o
dramă mistuitoare nu poate fi salvată decât de fostul dezertor de acum
opt ani, liberalul pursânge Crin Antonescu! După pasajul de mai sus ni
se sugerează faptul că nu Crin Antonescu ar fi dorit, dar „colegii” l-au
implorat să vină acasă și să salveze, dacă se mai poate, Țara împinsă
în prăpastie. De cine oare? Tocmai de către „colegii” – a se citi:
Ciucă, Ciolacu, Rareș Bpgdan, Burduja, Ludovic Orban, Victor Ponta,
Florin Cîțu și toți maimuțoii care au ajuns, nemeritat (și nepregătiți),
la conducerea României, aducând-o la sapă de lemn, trăitoare din
împrumuturi de la străini, unde numai dobânda pe o săptămână este de un
miliard de lei! Dacă amintea măcar de una dintre situațiile grave ale
societății românești, provocate de proasta guvernare PSD-PNL, cu
nominalizări concrete și cu măsurile corespunzătoare pentru a încerca să
ieșim din groapă, Crin Antonescu putea căpăta un dram de credibilitate.
Astfel, doar prin fraze pompoase sau prin încercarea de demolare a
statutului candidaților rivali, se discreditează și mai mult,
îndepărtându-și electoratul care l-ar prefera la alegerile din mai. Dar,
poate că e mai bine așa.
Apropo de PSD și de premierul Marcel
Ciolacu. Nu voi înțelege niciodată, chiar punând în balanță anumite
scenarii politice pe care nu le cunosc, cum a ajuns PSD, în frunte cu
președintele său, Marcel Ciolacu, să devină preș în sufrageria PNL și a
Palatului Cotroceni, după ce, ani de zile, atât din partea PNL (Ludovic
Orban, Rareș Bogdan, Cîțu etc.), cât și din partea Președintelui absent
Klaus Iohannis, au primit în cap zeci de cisterne de zoaie politice și
umane, acuze grosolane, golănești, pentru care niciun pământean nu
trebuia să rămână indiferent. Dând mâna cu acești dușmani înrăiți ai
Poporului (fruntașii PNL o țin mereu cu lozinca Brătienilor „Prin noi
înșine”, dar cu Poporul ce faceți?), promovându-i liderii în funcții de
conducere, domnul Ciolacu a provocat cel puțin trei mișcări: a salvat
PNL de la dispariție; a dat sectoare importante din conducerea Țării
unor miniștri liberali care nu au nimic comun cu politica liberală a
Brătienilor; PSD a pierdut o masă mare de votanți și de simpatizanți,
dezamăgiți de trădarea „blândului” Marcel Ciolacu.
De fapt,
Ciolacu, după ce a ratat candidatura pentru Cotroceni și și-a format
Cabinetul „Ciolacu 2”, a mai trădat o dată interesele României, dând
Ministerul de Finanțe UDMR, avangarda Ungariei în România, gata oricând
să iasă la luptă și să „revendice” teritorii din Țară. Dacă ați
observat, o serie de anunțuri și comunicate ne vin din partea
președintelui UDMR, Kelemen Hunor, care, de parcă ar fi șeful
Guvernului de la București, iese la televizor și ne lămurește cum stă
România ba cu bugetul, ba cu reducerile de personal, ba cu înghețarea
pensiilor și salariilor. Ce înseamnă această trecere în fața premierului
Marcel Ciolacu? Poate un răspuns se află ascuns într-o declarație a
ministrului maghiar de Externe (fostul șef al spionajului de la
Budapesta) Peter Szijjarto, care a explicat de ce este Ungaria
interesată de ce se petrece la București: „Interesul nostru este ca
(...) situația maghiarilor din Transilvania să se îmbunătățească tot mai
mult. Rezultatele pe care UDMR le-a obținut la alegerile parlamentare
au conferit o bază excelentă pentru ca partidul să facă parte din nou,
din coaliția guvernamentală”. Bravos națiune! Slava Ungaria!
Pentru
că s-ar părea că l-am abandonat pe domnul Crin Antonescu, mă întorc la
domnia sa și, „încântat” de conținutul discursurilor premergătoare
alegerii sale în fotoliul în care a stat Ceaușescu, caut să-mi imaginez
cam ce-o debita atunci când va fi pe cai mari, dacă acum ne spune că:
„Miza este enormă, adică miza este Est sau Vest, democrație sau discurs
de tip Georgescu, unde nu mai avem partide, avem un popor himeric
(himeră = închipuire fără temei, fantezie irealizabilă, iluzie,
fantasmă). Deci, după Crin Antonesu suntem un popor de fantasme, care
conduce, nu mai avem politicieni. „Nu suntem acum în campanie, dar atrag
atenția celor care nu au văzut, sau poate nu au stăruit, sau poate nu
au luat în serios micuțele discursuri ale domnului Georgescu, că, dacă
vor să se ducă, există în arhiva YouTube și să urmărească discursurile
lui Hitler dinainte și imediat după 1933, o să găsească similitudini
înfiorătoare, de exemplu”.
Mai vreți? Cred că pentru azi e de
ajuns. Șmecheria îmbibată cu otravă, pe care ne-o strecoară, cu
abilitate, limbutul Crin Antonescu, nu e din capul dumnealui. E cu
bătaie lungă, impregnantă în propria-i fibră și celulă umană tocmai de
urmașii celor cu care acest gargaragiu politic îl acuză pe un
concetățean care, deocamdată, nici nu se știe dacă îi va fi sau nu,
rival la alegerile din mai.
Deocamdată, atât. În curând veți mai
citi despre această „nouă” apariție pe cerul politicii românești, Crin
Antonescu, sub pseudonimul Un crin cu miros pestilențial... Merită!
GEO CIOLCAN
-2.4 C