E vară, e anotimpul vacanțelor și al concediilor, cînd oamenii aleargă să-și ofere clipe de neuitat, de relaxare și de distracție, în locuri pline de farmec, care să le umple sufletul de frumusețe, momente ce vor rămîne întipărite în memoria lor poate pentru toată viața. Vremea trece și, pentru unii dintre noi, vine un timp în care ești pus în situația de a trăi mai mult din amintiri. Imagini care ți s-au fixat în minte, cu locuri dragi, cu peisaje de poveste din plaiurile natale.
O astfel de amintire dragă sufletului meu este Plaiul Rodului, cu pădurea lui, din comuna Tilișca... Un adevărat colț de Rai, pe care nu-l pot uita.
Mica moșie a unchilor mei avea o padină de cca. 2 ha, pe care creștea iarba pentru cosit, înconjurată de fagi, stejari și brazi. Coliba, care părea casa piticilor, cu o ușă mică și un geam pătrat, era construită din bîrne de lemn și acoperită cu țigle. În interior, un pat din trunchiuri de copac, peste care se afla un străjac plin cu fîn și un strai de lînă. O plită mică, o masă improvizată dintr-un trunchi mare de pom și, în jurul ei, niște butuci mai mici, drept scaune. Poate așa s-a inspirat Brâncuși cînd a creat ,,Masa tăcerii”.
Mai era o anexă, un fel de cămară, unde se păstrau alimentele. În spatele colibei, se aflau doi cireși enormi, ale căror fructe, unele negre și altele roșii, se coceau abia în luna august. Ca să le culeg, mă urcam pe crengile lor mari ca pe o scară.
Vara veneam deseori pe aici, îmi plăcea să ajut la strînsul fînului după cosit, să fac căpițe și, mai ales, să-mi fac culcuș în căpiță și, seara, să privesc harta cerului, pe care stelele se conturau cu o claritate de cristal.
Aveam întotdeauna la mine cîte o carte și, pînă se usca fînul, citeam, iar din depărtare, se auzea sunetul dulce al talăngilor de oi. Cine n-a dormit, măcar o dată în viață, în căpița cu fîn, n-a privit noaptea harta cerului și n-a ascultat talăngile oilor, să-și ceară iertare, fiindcă nici nu știe ce a pierdut.
În fiecare dimineață, Mama Nuța, sora bunicii mele, ne făcea – specialitatea casei – mămăligă aurie, pe care o tăiam cu ața, punea într-un ceaun de tuci carne și cîrnat din borcanul cu untură, peste care spărgea 10-15 ouă proaspete de la cele cîteva găini pe care le avea acolo, și omleta, odată gata, părea un tort. Drept garnitură, lîngă omletă, în niște cești de lut, punea din budaca de lemn lapte de oi, pe care nu știu cum să-l descriu, nu era nici iaurt, nici smîntînă, ceva între cele două. Puțin acrișor, mergea de minune cu omleta grasă. Apoi, beam apă din ulcior, adusă de la izvor. Era atît de frumoasă viața la țară... Simțeam că Natura respira profund și se îmbrăca în straie de verdeață și flori colorate, ca o fecioară, purtînd în păr aurul soarelui. La amiază, coborînd din văzhuh, cocostîrcii și ciocănitoarea băteau toaca pe la casele oamenilor și în clopotnița bisericii.
Mai apoi, în rapsodie de izvor, un vînt ușor m-a împins spre destinul ce mi-a fost scris: ,,Destinului meu îi e foame,/ Destinul meu se hrănește cu/ alte destine./ El se hrănește/ ca să fie hrană la rîndu-i,/ ca să fie hrană altui destin/ cu mult mai mare”. (Nichita Stănescu)
Mama, înainte de a-și da ultima suflare a zis: ,,Îmi este tare sete. Aș bea toată apa din vale, care curgea prin fața casei noastre”. A scos un oftat, apoi, probabil, prin vale, a trecut pe tărîmul celălalt.
Ce înseamnă cînd schimbăm nașterea pe moarte, vom afla din marea Taină – înrămată în Icoană, dar cred cu tărie că, la trecerea noastră dincolo, vom lua cu noi dorul nesfîrșit pentru ținutul în care ne-am născut.
Calul meu verde cu copite de argint galopează-n necuvînt, în amintirea unei răni la răscruci de vămi.
LILIANA TELELEA