Un autor dramatic doar ocazional
  • 02-11-2021
  • 0 Comentarii
  • 58
  • 0

Pe 31 ianuarie 1949, G. Călinescu a fost dat afară de la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București și înlocuit cu dentistul Ion Vitner, care era susținut de o pletoră de pseudoliterați de origine evreiască – S. Bratu, S. Iosifescu, N. Moraru, Ileana Vrancea, Elena și Henri Wald, V. Mîndra, T. Șelmaru, Ș. Nedelcu, N. Popescu-Doreanu. Toți aceștia erau sprijiniți de Leonte Răutu și Iosif Chișinevski de la nivelul C.C. Dar, Gheorghiu-Dej înțelege greșeala făcută, căci, la data aceea, P.M.R., abia înfiripat, avea nevoie nu numai de muncitori și țărani în rîndurile sale, ci și de intelectuali adevărați, chiar dacă proveneau din tagma burgheziei inamice. Rolul intelectualilor, tovarăși de drum destul de naivi și doritori de glorie, dar și timorați, atrași cu multă perfidie într-un partid care se dorea eterogen, era acela de a demonstra că membrii săi proveneau din toate clasele sociale, prin urmare, era și un partid eminamente național. De aceea, în noiembrie 1949, Gheorghiu-Dej îl angajează pe G. Călinescu director al Institutului de Istorie Liberară și Folclor, dar care avea să fie înființat și să funcționeze pe de-a-ntregul abia în 1951. Căci la Universitate, unde se consolidaseră cei de mai sus, aproape aduși de mînă, nu mai putea fi vorba. Era destul de riscant să ți-i pui pe toți în cap. Abia după moartea lui Stalin, acestora avea să li se mai înmoaie glasul. Aceeași politică de atragere a intelectualilor va fi continuată și în anii următori, cînd scriitori precum T. Arghezi, L. Blaga, T. Vianu și alții își vor exhiba oportunismul și, încet-încet, vor fi repuși în drepturi prin reprimirea lor în Uniunea Scriitorilor și în Academie, precum și prin publicarea operei.
Preocupările științifice ale lui G. Călinescu se vor îndrepta mai mult asupra scriitorilor minori din Secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului următor, care nu implicau dificultăți politice de interpretare și analiză. Ca de exemplu, lucrarea de doctorat a tinerei și frumoasei cercetătoare Cornelia Ștefănescu, condusă de G. Călinescu, și care avea ca subiect de analiză viața și opera lui Spiridon Popescu. De multe ori, în ședințele de sumar de la începutul săptămînii, șeful nu se sfia să-l ridiculizeze pe adjunctul său, care și el contribuise la eliminarea sa de la Universitate: ,,Nu-i așa, Novicoave?”, care se mulțumea doar să zîmbească condescendent. Dar, politica aceasta era aplicată și clasicilor. Fiindcă ideologia politică a vremurilor era obligatorie și trebuia ca toți să fie reconsiderați în nota marxist-leninistă lipsită de orice echivoc. Așa cum era cazul cu I.L. Caragiale, după cum ne informează istoricul literar Maian Popa care, consultînd presa literară din anii aceia, spicuise fragmentul: ,,Poporul a fost exploatat de o clasă care încă îl mai ținea în jug. Izbăvirea lui va veni atunci cînd va scoate din sînu-i pe conducător, cînd, prin urmare, va avea însăși cîrma țării. Se va întîmpla acest lucru? Firește că da. Poporul va ajunge în chip necesar la acest moment și va îndrăzni să-și răfuiască socotelile lui de secole” (G. Călinescu, într-un articol pubicat în Revista ,,Contemporanul”, 1 februarie 1952).
G. Călinescu a fost un autor plenipotent, căci după cum a declarat de mai multe ori, a avut vocația creației, nu a procreației. El a fost, în primul rînd, critic și istoric literar. ,,Divinul critic”, așa cum l-a numit E. Barbu, sau, în opinia acad. E. Simion, ,,Cel mai mare critic european din perioada 1940-1990”. Abia după aceea romancier, gazetar, poet, dramaturg. Și peste toate, profesorul absolut, care, prin tot ce a scris și cuvîntat, a demonstrat cum se scrie o carte și ce trebuie să cuprindă fiecare gen și specie literară în particular.
Cîteva dintre producțiile teatrale produse de G. Călinescu, majoritatea într-un singur act, au fost adunate, în 1965, într-un volum care cuprinde piesele: ,,Phedra”, ,,Basmul cu minciunile”, ,,Napoleon și Sfînta Elena”, ,,Răzbunarea lui Voltaire”, ,,Tragedia regelui Otakar și a prințesei Dalibor”, ,,Crăiasa fără cusur”, ,,Ludovic al XIX-lea” și altele. Sursa de inspirație a acestor monodrame o constituie anecdotele istorice, mitologia și folclorul, dar, în general, după opinia specialiștilor, ele ar fi bune mai degrabă pentru teatrele de păpuși marionete. Cîndva, chiar în anul morții scriitorului, s-au jucat cîteva piese la televizor, dar, de atunci, n-au mai fost repezentate. Se pune întrebarea: de ce s-a apucat G. Călinescu de teatru, din moment ce n-a deținut o vocație în domeniu? Adversarii lui, căci, la fel ca orice artist, a avut și adversari, nu numai admiratori, au pus totul pe seama vanității și orgoliului de care dă dovadă orice individ superior, convins că, știindu-le pe toate, le poate face pe toate. Precum N. Iorga, de exemplu. În ceea ce-l privește, conducătorul Institutului de Literatură se credea și un fel de monarh și se comporta ca atare, obligîndu-și subalternii să joace în aceste piese la locul de muncă sau chiar la el acasă.
In ultimele zile ale anului 1955, G. Călinescu și-a început, ce-i drept mai modest, celebra serie de spectacole în casa lui, care devenise un bogat muzeu de artă și cultură prin cărțile, covoarele și tablourile sale, celebrul scrin, devenit personaj în romanul ,,Scrinul negru” și, cum veți vedea, prin reprezentațiile teatrale ocazionale. Începutul, susține Ovidiu Papadima în notațiile sale, publicate în Revista ,,Manuscriptum”, martor și participant direct la eveniment, a fost foarte modest și legat de Sărbătorile de Iarnă. Ca director, G. Călinescu a împărțit daruri de Crăciun și de Anul Nou fiecărui membru al echipei sale, pe care îi considera ca formînd o adevărată familie. Institutul, avînd și o secție de folclor literar, ,,Jupiter tonans” s-a gîndit să reînvie tradițiile populare de iarnă, împărțind daruri la toată lumea, dar și punîndu-i pe membrii sectorului – I.C. Chițimia, Gh. Vrabie, Al. Bistrițianu și Ov. Papadima – să se documenteze și să vină cu precizări exacte legate de eveniment. De mare succes s-au bucurat colindele, cîntecele și dansurile, adevărate bijuterii artistice.
În primăvara anului 1956, o parte dintre membrii Institutului s-au constituit într-o echipă de teatru, urmînd dorința directorului, care îi dorea pe toți ca oameni ai unei noi Renașteri, iubitori și realizatori și în artă, nu numai în știință. După sfaturile lui, trupa teatrală constituită ad-hoc a prezentat piesa ,,Franțuzitele” de C. Facca. O frumoasă surpriză au oferit interpretele Cornelia Ștefănescu, Rodica Florea, Liliana Țopa, precum și Alexandru Bistrițianu și Valeriu Ciobanu. S-au procurat decoruri și costume de epocă de la Teatrul Național. Spectacolul s-a ținut la sediul Institutului și s-a bucurat de o bună primire din partea publicului. În concepția lui G. Călinescu, un intelectual fără o pregătire profesională în această artă (cum ar veni, actorul amator) ar sluji mai bine textul și intenția autorului, decît actorul profesionist, preocupat mai mult să-și expună măiestria profesională. Așa i-a venit ideea elaborării unor mici spectacole în locuința sa, cu texte scrise chiar de el.
La sfîrșitul anului 1956, împărțirea darurilor s-a făcut în contextul unui monolog dotat cu toate strălucirile fanteziei și umorului călinescian. Monologul începea cu un foarte lung dialog și urma cu împărțirea darurilor fiecărui membru al Institutului, pe care îl caracteriza printr-o vorbă de duh și mai ales cu cîte o referire la cîte o întîmplare petrecută în Institut, cunoscută bine de toți ceilalți. Cîțiva invitați – între care Al. Rosetti, G. Ivașcu sau Al. Piru – constituiau publicul spectator. Cu acea ocazie, Moș Crăciun a fost Ov. Papadima. Iată monologul lui G. Călinescu:
,, – Iote și pe Moș Ajun!
– S-am iertare, Moș Crăciun!
Nu e vreo mare problemă;
Am înaintat în sechemă.
– Bine-ai venit, Moș Crăciun,
Ce ne-ai adus rău ori bun?
– Eu aduc doar bucurii,
De-ar fi numai jucării,
Nici ăst an n-au fost uitate
Domniile-Voastre.
Trageți-mi sacul din spate,
Vrabie, ce visezi, ai,
Ție ți-am adus mălai,
Pe Bistrițianu cel smerit
Îl facem actor emerit,
Iar lui Chițimia care cu vorba ne poartă
Îl așteaptă un cal mîndru în poartă.
Rolandei și lui Pericle
Le-am adus în niște sticle
Alte minți blagoslovite,
C-aud că sînt la cuțite;
Pericle zice că face crimă,
Iar Rolanda pentru aceeași pricină
În mijlocul casei leșină.
Sache va călători la anul
Unde cîntă pelicanul.
Rodica Florea Chiper
De n-o muri de ger,
La vară capătă blană de jder.
Pe Dora, cînd mă-ntorc ăst an,
O duc s-o scald în Iordan
Că i s-a urît de noi (...)”.
Cîteva lămuriri nu strică în legătură cu persoanele și faptele lor, care au constituit obiectul glumelor lui G. Călinescu. În primul rînd, e de remarcat jocul de cuvinte între numele folcloristului Gh. Vrabie și un cunoscut proberb. I.C. Chițimia pregătea un studiu despre cal, ca personaj al basmelor noastre. ,,Sache” era porecla pe care Călinescu o dăduse psihologului Constantn D. Botez. Valeriu Ciobanu se pasionase pentru studiul papagalilor. La fel și ,,Piroaia”, porecla Elenei Piru, soția lui Al. Piru și mare amatoare de muzică. ,,Sfîntul Spiridon” era aluzia la teza de doctorat a Corneliei Ștefănescu despre scriitorul Spiridon Popescu.
În anul 1957, ceremonialul s-a repetat, însă darurile erau scoase din sac pe nevăzute, după cum decidea norocul pentru fiecare, ceva asemănător cu mai cunoscutele plăcinte cu răvașe. O scenetă jucată cu aceiași actori și în fața unui pubic mai numeros s-a numit ,,Irod și Salomeea”. Piesa e brodată pe tema biblică cunoscută, dar ascunzînd o meditație asupra vieții și oamenilor, așa cum rezultă din înțelepciunea populară. Călinescu a construit-o cu elemente folclorice românești, fără să o localizeze la noi. Scrierea urma lucrării mai ample - ,,Studii și cercetări de istorie literară și folclor”, așa că maestrul se afla în plină atmosferă folclorică. Poate influențat de Creangă, personajul Irod se comportă ca un împărat din basmele noastre. E senil, văicăreț, capricios, sentimental și crud, preocupat de a avea un fecior care să îi asigure succesiunea la tronul împărărției. Salomeea corespunde caracterologic femeii cu purtări rele, creionată de Călinescu în ,,Estetica basmului”. Rolul lui Irod era interpretat de Ovidiu Papadima. Salomeea era Liliana Țopa. Gh. Vrabie, D. Ciuchindeal și Viorica Leca interpretau celelalte personaje. Scenariul, regia și muzica erau ,,semnate” de G. Călinescu.
Iată, în încheiere, un scurt fragment din această creație în versuri: ,,CHIȚIMIA: Împărate Iroade,/ Ce vierme în suflet te roade/ De stai cu coatele-n poale/ Și plîngi cu atîta jale? IROD: Amară mi-e soarta, vai mie,/ Sfetnice Chițimie,/ În suflet rău mă doare/ Căci mi s-a făcut de-nsurătoare,/ Vrînd eu împărătiță și cocon/ Ca să urmeze os din mine la  tron./ Iar fata cu care-aș mînca pită și sare/ Privire galeșă pentru mine n-are./ Of, of, of, de moarte să mor aș vrea./ O sabie/ Dă-mi repede, sfetnice Vrabie! (...)”.
PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite