Un asasinat în prag de An Nou
  • 30-12-2023
  • 0 Comentarii
  • 186
  • 0

(90 de ani de la asasinarea primului-ministru Ion Gh. Duca)

Motto: „În privința oamenilor, România este, mai mult decît ori­care alta, țara legendelor. La apariția cuiva pe scena noastră politică, se creează o legendă în jurul lui. Și persoana este osîndită pe urmă să trăiască, ani de-a rîndul, în opinia publică, sub înfățișarea astfel făurită” (I.G. DUCA)
Premise  sumbre
Anul 1933 începuse pentru România sub semnul eșecului guvernării  național-țărăniste, marcat de o profundă criză economică, pe fondul accentuării austerității, cu gîndul la combatrea efectului rece­si­unii, plus o diminuare a salariilor, motiv pentru care personalul Căilor Ferate Române declară grevă generală. Ce urmări a avut acest protest, se știe: ocuparea atelierelor Grivița din București (15 februarie), intervenția armatei și evacuarea greviștilor, cu mitraliera, cu un bilanț acuzator pentru orice guvern: sute de arestări, zeci de răniți și cîțiva morți prin împușcare. Izbucnirea scandalului de corupție Skoda, cu contracte umflate de către unii politicieni din guvern și militari de rang superior, pentru livrarea de armament de către uzinele cehoslovace, care a amplificat degringolada acestei guvernări (cu intrigi politice întreținute chiar de Palat), pune capăt Guvernului Alexandru Vaida Voevod, Carol al II-lea optînd pentru un Guvern de sorginte liberală, prezidat de Ion Gh. Duca.
Dacă situația internă a României proiecta societatea noastră într-un con de penumbră înșelătoare, nici din afară veștile nu erau de bun augur. Cea mai neliniștitoare veste venea din Germania unde, la 30 ianuarie, Adolf Hitler obținuse poziția de Cancelar al acestei țări. În acest cadru politic, în care sînt cunoscute preceptele extreme ale lui Hitler, teama că, în România va escalada propaganda legionară, tributară unor reflexe dăunătoare unei guvernări legitime și ponderate, crește instantaneu, dovadă fiind și avertizarea regelui făcută de către Nicolae Titulescu, în contextul influenței ireversibile pe care o va exercita nazismul în regiune.
Între aceste două repere istorice controversate, într-o lume interbelică dominată de angoasă și de incertitudine, după ce, cu trei ani mai înainte, după moartea lui Vintilă Brătianu, I.Gh. Duca este ales în funcția de președinte al PNL, acesta este chemat de rege să „salveze” ce se mai putea salva, fiind desemnat, la 14 noiembrie 1933, să ocupe funcția de  prim-ministru.
La acest joc al destinului a luat parte și PNL, care la 1 octombrie a adoptat un program de guvernare care preconiza, printre altele: întărirea regimului parlamentar-constituțional, simplificarea aparatului administrativ, redu-­
cerea impozitelor, combaterea șomajului, luarea de măsuri împotriva mișcărilor anarhice etc. Prima misiune de anvergură la care era chemat să se înhame noul premier erau alegerile parlamentare, programate ulterior constituirii noului guvern, astfel că noul prim-ministru este nevoit să-și asume responsabilitatea organizării respectivului scrutin. După ce vom ajunge la finalul acestui articol vom constata că tocmai aceste alegeri (în special cadrul de pregătire a acestora) i-au adus sfîrșitul premierului Ion Gh. Duca.
Ion Gheorghe Duca – omul  politic
Născut la București, la 20 decembrie 1879, fiul ing. Gheorghe Duca (fost director general al CFR și al Școlii de Poduri și Șosele) și al Luciei Ghica și nepotul generalului Ion Duca (fost ministru sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza), Ion Gh. Duca a absolvit Liceul „Sfîntul Sava”, după care a plecat la Paris unde a obținut un doctorat în Drept, cu lucrarea „Les sociétés coopératives en Roumanie”. Revenit în țară, după studii, își face debutul în magistratură, ca ajutor de judecător la Tribunalul Rîmnicu Vîlcea, iar numai după trei luni a fost numit director al Casei Centrale a Băncilor Populare. În plan politic, după ce devine membru al PNL, în 1907 este ales deputat de Vîlcea. Cum tînărul Duca s-a dovedit un bun publicist încă de pe băncile facultății, prin desele colaborări la ziarul „Universul” și la revista „Viața Românească”, PNL îl numește director al oficiosului liberal, ziarul „Viitorul”.
Încă de la începutul carierei sale politice Ion Gh. Duca, format la școala lui Ion I.C.Brătianu, s-a numărat printre teoreticienii de frunte ai liberalismului românesc, fiind autorul a numeroase lucrări de doctrină și istorie, dintre care amintesc: „Politica externă a României” (1913); „Chestiunea graniței Banatului” (1924); „Un grand ami de la cause Roumaine, Saint Aulaire” (1930); „Memorii”, în 4 volume (apărute în 1992 la Editura „Macheavelli”, București).
Dacă vorbim de ascensiunea sa politică nu o putem face decît alăturîndu-i adjectivele fulminant și excepțional. Într-adevăr, cariera guvernamentală a lui I.Gh.Duca, în care a ocupat funcții de mare răspundere, cuprinse între 1914 (avea 35 de ani) și 1933, este impresionantă: ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (4 ianuarie 1914 – 26 ianuarie 1918; 29 noiembrie 1918 – 12 decembrie 1918), ministru al Agriculturii și Domeniilor (12 decembrie 1918 – 12 septembrie 1919), ministru de Externe (19 ianuarie 1922 – 28 martie 1926), ministru de Interne (22 iunie 1927 – 3 noiembrie 1928),  Prim-ministru (14 noiembrie 1933 – 29 decembrie 1933).  Între aceste repere temporale s-a înălțat și s-a frînt, ca un vreasc rupt de furtună, viața tumultoasă a celui care avea să rămînă în Istoria României ca ultimul model al Brătienilor.
Cu toată știința lui de carte și cu tot profesionalismul cu care și-a îndeplinit sarcinile de stat, Duca era un om modest, condus mereu de o morală sănătoasă, integru, dar neîndurător față de tendințele anarhiste și extremiste din societatea românească. De altfel, un apropiat al său, Gheorghe Selten, îl descria ca pe un om care „n-a făcut niciodată paradă de cultura sa vastă, de talentul său superior, de inteligența sa prodigioasă, fiind modest pînă la sfiiciune”. În confirmarea cuvintelor de mai sus vin și următoarele realități: Ion Gh. Duca nu avea nici o proprietate în București, el locuind într-un mic apartament cu chirie, în aprorierea Pieței Romane; în ziua în care a fost asasinat, primul-ministru purta o cămașă albă peticită, iar asupra sa avea doar 80 de lei!
Condiții și împrejurări nefaste
Datorită unor împrejurări speciale, viața politică a lui Ion Gh. Duca a traversat cîteva momente (perioade) care l-au solicitat la maximum, punîndu-i la încercare atît abilitățile de bun politician, cît și puterea de muncă și încrederea nestrămutată în opera socială și politică în care se angajase, în numele Partidului Național Liberal. Iată elementele care conferă autenticitate alegației de mai sus:
1. Participarea României la Primul Război Mondial;
2. Realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia;
3. Restaurația carlistă;
4. Ascensiunea Gărzii de Fier.
Avînd funcții importante în stat, în timpul desfășurării în România a acestor evenimente, am putea spune, cu deznodămînt crucial pentru viitorul României, I.Gh. Duca s-a implicat cu trup și suflet în rezolvarea unor probleme-cheie pentru societatea românească. În timpul mandatului de ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, Duca s-a numărat printre cei care au redactat textul Tratatului cu Puterile Antantei. După război, în virtutea funcției de ministru de Externe, a militat pentru o politică de înțelegere, susținînd Mica Înțelegere la care au aderat România, Iugoslavia și Cehoslovacia, cu scopul de a frîna politica revizionistă ungară și visul de restaurare al Habsburgilor. Spre exemplificare, iată viziunea  ministrului de Externe  Ion Gh. Duca, în ce privește relațiile politice externe, ca notă caracteristică a diplomației românești, care trebuia să fie „O politică de alianțe, chiar de alianțe intime și credincioase, dar nu o politică de supunere oarbă și de abdicare a oricărei individualități și a oricărui spirit de inițiativă, o politică în care trebuie să ne bizuim mai mult pe noi decît pe alții”. (Ați auzit, domnilor Iohannis și Ciolacu, plus doamna Luminița Odobescu: „o politică în care trebuie să ne bizuim mai mult pe noi decît pe alții”! Voi ce faceți? Vă sprijiniți puterea politică pe forțe din afara țării, ostile poporului român!). Continuînd ideea politicii externe și a principiilor care au stat la baza acesteia, pe timpul mandatului de ministru de Externe al lui I.Gh. Duca, trebuie să consemnăm faptul că, în 1924, acesta a fost ales președinte al Comisiei pentru Reducerea Armamentelor și, în această calitate, vicepreședinte al Adunării Generale a Societății Națiunilor.
În perioada în care a fost ministru de Interne – perioadă marcată de frămîntări politice, care au avut loc după moartea regelui Ferdinand (20 iulie 1927) și a prim-ministrului Ion I.C. Brătianu ( 24 noiembrie 1927), Duca a urmărit, în principal, două direcții:
1. Prevenirea reîntoarcerii în țară a principelui moș­tenitor Carol, care renunțase la drepturile monarhice și trăia în exil la Paris, alături de Elena Lupescu, decla­rînd că „preferă să i se taie o mînă decît s-o întindă aventurierului”.
2. Combaterea activităților anarhice și extremiste, reprezentate de Garda de Fier care, impulsionată din afară, devenea tot mai vehementă împotriva Guvernului liberal, făcîndu-l pe premier să afirme: „Azi mai mult ca oricînd ordinea, ordinea materială și cea morală, consti­tuie condiția esențială a oricărei rodnice înfăptuiri. Sîntem, deci, hotărîți, tocmai pentru a ne putea aplica programul și a salva țara, să menținem cu orice preț și împotriva oricui ordinea publică”.
Cu toate aceste măsuri, forțe politice (interne și externe) se manifestau împotriva a ceea ce credea politicianul liberal că este demn pentru țară: forțe oculte l-au adus pe Carol în țară (pe ascuns), apoi, prin atragerea unor lideri politicieni, chiar din tabăra tinerilor liberali, la 8 iunie 1926, cele două Corpuri Legislative au votat numirea Alteței Sale Regale Carol al II-lea ca rege al României. Deși monarhist, I.Gh. Duca a luat poziție cu demnitate atunci cînd, în februarie 1931, la Congresul PNL, referindu-se la manevrele regelui care urmărea instaurarea unei dictaturi personale, cu abrogarea Constituției și a eliminării partidelor din viața politică a României, a declarat: „Orice experiențe pot duce la deziluzii amare și orice abateri pot atrage consecințe primejdioase”.  Ca o ironie a sorții, tocmai cel care se împotrivise cît putuse întoarcerii în țară a Prințului moștenitor Carol (cunoașteți declarația cu tăiatul mîinii) este desemnat de „aventurier”, la 14 noiembrie 1933, prim-ministru al României. Din acest moment pare că începe numărarea inversă a zilelor pe care le mai avea de trăit Ion Gh. Duca...
Ultimul drum la Sinaia
Astfel, cum am mai scris, prima misiune a noului guvern de sub conducerea lui Ion Gh. Duca erau alegerile, fixate între 20 și 29 decembrie 1933. Campania electorală pentru aceste alegeri a fost marcată profund de incidente cu violență, provocate îndeosebi de Mișcarea Legionară, nemulțumită de corupția din Administrație (după Guvern, violențele „urmăreau schimbarea pe cale revoluționară a ordinii legale în stat și instaurarea unui regim politic neconform Constituției și tratatelor de pace”). Poftim? Cînd, și în ce împrejurări am mai auzit noi acest slogan?
Situația devenind explozivă, din punctul de vedere al Guvernului, lucru care nu mai suporta amînări, pe 9 decembrie, în plină campanie electorală, Legiunea Arhanghelului Mihail a fost scoasă în afara legii, ceea ce îi punea pe legionari în imposibilitatea de a mai participa la alegerile respective, moment de escaladare a manifestărilor antiguvernamentale. Publicată în Monitorul Oficial de sîmbătă, 9 decembrie 1933, Hotărîrea conchidea, printre altele: „În virtutea art. 107, ultim aliniat din Constituție și a art. 2 al legii din 23 decembrie 1925, hotărăște: Art. I. Gruparea «Arhanghelul Mihai», astăzi «Garda de Fier» este și rămîne dizolvată. Art. II. Localurile de întrunire ale membrilor acestei grupări vor fi închise, iar arhivele și orice corespondență vor fi ridicate de autoritățile respective, ori unde s-ar găsi”. Ca  răspuns la manifestările membrilor Gărzii de Fier, au loc ciocniri între legionari și forțele de ordine, în urma schimburilor de focuri înregistrîndu-se decesul a numeroși membri ai Gărzii de Fier, poliția organizînd și raiduri în sediile din țară ale Mișcării. În urma acestui conflict deschis, fitilul unor evenimente grave fusese deja aprins. Primul-ministru Duca devenea dușmanul declarat al Mișcării, acesta primind chiar scrisori de amenințare (29 noiembrie, 7 și 10 decembrie) din partea generalului Gheorghe (Zizi) Cantacuzino, lider al legionarilor. Mai mult decît atît, după cîștigarea alegerilor din 20 decembrie de către PNL, Corneliu Zelea Codreanu se exprimă extrem de radical – singura soluție pentru „reglarea” situației, pe care o face și publică, este asasinarea prim-ministrului Duca!
Așa cum am mai scris, Ion Gh. Duca a trăit sărac și a murit sărac.Față de această stare socială care, trebuie să recunoaștem, este aproape imposibil de înțeles (comparînd cu bogățiile exorbitante ale politicienilor noștri de azi), prim-ministrul Duca era și un adevărat patriot român, acesta punînd înainte de toate interesele României, în orice împrejurare, fără a lua în considerație riscurile asumate. În acest sens, am găsit un citat dintr-o cuvîntare, din 30 decembrie 1933, a istoricului și politicianului Ioan Alexandru Lapedatu (1876-1950), membru PNL, fost ministru al Cultelor și Artelor în 6 guverne și ministru de Stat al României în 4 guverne, fost președinte al Senatului României, membru titular al Academiei Române, președintele acesteia și secretarul său general, prieten cu Duca, pe care o redau, în scopul de a ne completa viziunea personală despre cel ce avea să sfîrșească pe un peron de gară, împușcat în cap. Iată conținutul acestui mic dialog, dar cu ce semnificații profunde asupra ințelegerii unei personalități de marcă a primei jumătăți de Secol XX, din România. „Cît de mult punea Ion Gh. Duca interesul țării deasupra persoanei sale, ne-o spune un prieten de-al lui, fostul ministru C. (Constantin) Xeni. Domnul Xeni l-a vizitat pe regretatul prim-ministru în ziua de 24 decembrie 1933 la locuința din București. L-a găsit singur, citind o carte nou apărută. Era liniștit deși primise numeroase scrisori de amenințare de la dușmanii săi. La întrebarea dacă s-au luat măsuri serioase pentru paza lui, Duca a răspuns: «Nu știu dacă s-au luat măsuri. Îmi este indiferent ce va fi
cu persoana mea. Eram dator pen­tru salvarea țării să fac ce am făcut. Am conștiința că mi-am împlinit datoria». Și după o pauză – spune C. Xeni – Ion Gh. Duca continuă: «Poate voi pieri. Dar ce importă! E riscul sarcinii de a guverna...». «Cine ar fi crezut, continuă autorul rîndurilor de mai sus, că peste 48 de ore sîngele său generos va stropi pietrele unui peron de gară»”.
Tocmai în acest climat de bulversare a societății românești, după alegerile din 20 decembrie 1933, cînd atmosfera politică fierbea la cote ridicate, și Garda de Fier era chitită pentru orice gest suprem, regele Carol al II-lea, care huzurea la Palatul de la Sinaia, după sărbătorile de iarnă, îl cheamă pe primul-ministru la Sinaia, nu pentru cine știe ce problemă importantă de stat, ci cu pretextul... destituirii guvernatorului Băncii Naționale.
Fără să pună întrebări și să se mire de acea chemare intempestivă (cine ar fi îndrăznit să-l chestioneze pe rege?), primul-ministru a plecat cu trenul la Sinaia, fără să știe că în vagonul alăturat îl însoțea „echipa morții”, legionarii Nicolae Constantinescu, Ion Caranica și Doru Belimace. Audiența la rege a durat două ore, la ora 21.30 I.Gh. Duca urcă în automobil împreună cu doctorul Constantinescu și porni spre gară. Cei 3 asasini îl așteptau pe peronul gării, gata să intre în acțiune. Trenul de București, la care era atașat și vagonul ministerial, a avut o mică întîrziere, ceea ce i-a frămîntat în oarecare măsură pe cei trei, planul criminal rămînînd, însă, neschimbat, fiecare avînd un rol bine stabilit, cu mai multe variante de atac, în așa fel încît primul-ministru să nu scape de gloanțele ucigașe.
Ora 21.55. Premierul sosește la gara Sinaia. Parcă urmînd un scenariu de film, în care primul-ministru trebuia sacrificat, în acea seară s-au săvîrșit mai multe încălcări ale protocolului vizavi de călătoria unui astfel de demnitar: cei 8 polițiști care îl însoțeau de obicei pe Duca rămăseseră la București, astfel că la Sinaia acesta avea ca escortă doar un agent de poliție; pentru a ajunge la vagonul special, Duca ar fi trebuit să intre prin biroul șefului de gară, dar, cum nimeni nu l-a pregătit pentru acest traseu, prim-ministrul a traversat tot peronul prin mulțime, folosind intrarea  principală. Cei trei stăteau la pîndă, fiecare ocupînd o poziție strategică din care să intervină, în caz de dereglare a planului inițial.
Nu a fost cazul, însă.
La un moment dat, pe cînd Duca mai avea de făcut doar cîțiva pași pînă la vagon, o petardă a explodat în mulțime, s-a creat panică și un noruleț de fum a învăluit călătorii de pe peron. Acesta a fost momentul și semnalul prestabilit: legionarul Nicolae Constantinescu i-a pus o mînă „prietenească” pe umăr, după care a slobozit 5 gloanțe direct în capul primului-ministru. Asta a fost. Ion Gh. Duca a murit pe loc, crima de la Sinaia  intrînd în Istorie.
Ca un făcut, după ce se zvonise că regele fusese atenționat despre acest asasinat, de către șeful Poliției, Gavrilă Marinescu, regele cerîndu-i să nu ia nici o măsură, ce a urmat imediat după împușcarea lui I.Gh. Duca pare să confirme varianta de mai sus, „întărită” de atitudinea regelui și a Casei Regale în raport cu tragica moarte a șefului Guvernului de la București. Astfel, din presa vremii aflăm că, după ce Duca a căzut ca secerat pe peronul rece al gării regale Sinaia, trupul neînsuflețit al acestuia a fost transportat la Castelul Peleș și depus într-o cameră de la parter, lîngă dependințele servitorilor, într-o crasă lipsă de respect  pentru cel ce fusese doar cu puțin timp în urmă primul-ministru al Guvernului Majestății Sale Carol al II-lea! De fapt, și în continuare, regele și-a dat arama pe față vizavi de fostul premier: nu s-a dus să-l vadă; nu a depus o floare (a trimis doar un aghiotant); nu a participat nici la funeraliile fostului premier (catafalcul lui Duca a fost depus la Ateneul Român). În schimb, ca o compensare la această distanțare a regelui față de un prim-ministru (nota bene: numit de rege!), mii de români au luat parte la funeralii, cinstind prin acest gest memoria unui luptător pentru binele țării.
Procesul care a urmat acestei odioase crime a constituit o mare deziluzie pentru cei care, folosind pretextul judecării celor trei, doreau să obțină condamnarea liderilor Legiunii, fapt pentru care, pe banca acuzaților sînt aduși alți 50 de legionari, printre care: Codreanu (fiul și tatăl), Ionel Moța, Generalul Zizi Cantacuzino, Gheorghe Clima, preotul Dumitrescu-Borșa, Victor  Silaghi, Nicoleta Niculescu și alții care sînt învinuiți pentru „îndemn la asasinat” și complot împotriva statului. Strategia apărării, care arată că cei trei sînt singurii vinovați de crimă, aceștia acționînd independent de orice comandă politică, a dat o altă turnură procesului, cursul acestuia fiind influențat și de intervenția „neplanificată” a unor lideri politici (Iuliu Maniu, Vaida-Voevod, Constantin Argetoianu sau mareșalul Averescu) – aceștia depunînd mărturie favorabilă cauzei legionare. Prin pedepsirea doar a celor trei și prin achitarea celorlalți, prin implicarea politicului în deznodămîntul procesului, s-a dovedit că legionarii aveau susținători în interiorul aparatului de stat. Mai tîrziu, în viitoarea guvernare național-legionară, cei care au judecat acest proces (generalul Petrovicescu – procurorul militar de caz și generalul Dona – unul dintre judecători) vor fi recompensați cu înalte demnități de stat.
Cei trei „Nicadori” (denumire formată din inițialele acestora) vor fi condamnați la muncă silnică pe viață, pedeapsă neexecutată în total, fiindcă, în noaptea de 29/30 noiembrie 1938, 14 legionari, printre care și Corneliu Zelea Codreanu și membrii grupului „Nicadorii”, au fost asasinați în pădurea Tîncăbești, în timp ce erau transportați de la Rîmnicu Sărat la București, sub pretextul unei încercări de evadare, la ordinul regelui Carol al II-lea.
Ziarele românești din zilele următoare reflectă crima din gara Sinaia, fiecare titrînd cu litere mari drama prin care trece țara, prin  pierderea omului politic Ion Gh. Duca. Am în față trei ziare de acum 90 de ani, cu foile îngălbenite de vreme, care, pe pagini întregi, în ferpare, comunicate și în comentarii largi, descriu drama din gara Sinaia, reînviind emoția și regretele celor care l-au cunoscut și apreciat pe cel care a fost Ion G. Duca. „Viitorul”, din 31 decembrie 1933, oficiosul PNL, ocupă locul I, cu titluri ca: „DOLIUL ȚĂRII. ASASINAREA LUI I.G. DUCA, Președintele Consiliului de Miniștri”, „I.G. DUCA, Primul sfetnic al Tronului RĂPUS ÎN SLUJBA ȚĂRII – Cum s-a săvîrșit monstruosul asasinat de la Sinaia”; „DOLIUL NAȚIONAL al României”; „Adevărul”, din 31 decembrie 1933: „Asasinarea lui I.G. Duca”; „După asasinarea primului-ministru”; „Manifestul guvernului către țară”; „Universul” din 3 și 4 ianuarie 1934: „Funeraliile naționale ale lui I.G. Duca”; „O încercare anterioară de asasinat”, prin care ne dezvăluie că, cu cîteva zile mai înainte, cei trei au vrut să-l asasineze pe Duca în momentul cînd acesta pleca de la președinția Consiliului, dar au eșuat întrucît prim-ministrul și-a schimbat direcția de mers. Tot acest ziar, pe pagina I, publică un articol semnat de Constantin Bacalbașa, intitulat „De la Barbu Catargiu la I.G. Duca”,  prin care face o paralelă între cele două asasinate, reliefîndu-se faptul că ambii prim-miniștri și șefi de partide aveau aceeași vîrstă cînd au fost asasinați – 55 de ani, la un interval de 71 de ani (8/20 iunie 1862 – 29 decembrie 1933).
În contextul de față și în condițiile actuale, de escaladare a conflictelor politice, merită să cităm din acest articol concluziile ziaristului Constantin Bacalbașa (fondator al ziarelor „Țara”, „Patriotul” și „România mea”): „Acei care sădesc în sufletele tinere astfel de patimi sînt cei mai criminali printre făcătorii de rele. Fiindcă nici un om nu s-a putut înălța prin crimă și nici un partid politic nu s-a putut funda pe cadavrele adversarilor asasinați”.
La aproape un secol de la scrierea acestor rînduri, învățămintele lor sînt din ce în ce mai actuale...
GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite