Asistenți de peste mări

Cea mai mare parte a ajutorului acordat fracțiunilor afgane a trecut prin Pakistan. Drept urmare, sancțiunile impuse în legătură cu programul nuclear au fost ridicate și s-a convenit asupra unei asistențe financiare în valoare de peste 100 de milioane de dolari. Noul tratat prevedea livrarea în Pakistan a peste 3,2 miliarde de dolari pe parcursul a cinci ani.

Curînd, administrația americană a încetat să ascundă faptul că funcționează în Afganistan - cele mai noi sisteme anti-avioane de rachete și alte arme au început să fie trimise în țară. Volumul sprijinului american acordat mujahideenilor din 1980 pînă în 1984, potrivit The New York Times, s-a ridicat la 625 milioane de dolari. În 1985, Statele Unite au furnizat Afganistanului „Stingers” - tocmai intraseră în dotarea armatei SUA cu patru ani mai devreme, iar de la acea dată nu le-au exportat niciodată.

După cum își amintește Milton Bearden, care a condus reședința CIA în Afganistan și Pakistan din 1986 pînă în 1989, primul grup de mujahidini a fost apoi dus la Londra pentru a studia - iar în septembrie au doborît pentru prima dată un grup de elicoptere sovietice Mi-24, anterior aproape invulnerabile. Mulți istorici consideră că acesta a fost unul dintre factorii care au lipsit URSS de speranță pentru o victorie finală în Afganistan.

Necunoscînd fondul problemei

Alături de eșecurile din războiul din URSS, au început să realizeze că evaluarea inițială a situației din Afganistan a fost incorectă - într-un număr foarte mare de aspecte. Ideea că simpla prezență a trupelor sovietice va suprima tulburările a fost fundamental greșită - afganii, obișnuiți să primească orice soldați străini ca invadatori, au crescut rezistența, și cei care nu s-au alăturat jihadului au crezut acum în nevoia unui război sfînt. În luptele cu „infidelii”, oamenii au murit - iar fiii, frații și tații lor, urmînd tradițiile tribului, au jurat răzbunare și au plecat la munte - familii întregi și, în unele cazuri, sate întregi.

Considerînd că grupurile etnice le-ar trezi înțe­legerea, conducerea sovietică la început a echipat unități motorizate în principal din Asia Centrală - ponderea Uzbeks, Turkmens, Tadjik și Kazah a ajuns la 60 la sută în ele. Acest lucru a jucat, de asemenea, un rol opus celui așteptat - s-a do­vedit că pășunii au fost în contradicție cu unele dintre naționalitățile sovietice, astfel încît apariția lor  pe teritoriul Afganistanului a provo­cat doar o mînie mai mare a mujahidinilor.

În 1986, odată cu venirea la putere în URSS, Mikhail Gorbaciov Karmal a fost înlăturat din funcția sa „din motive de sănătate”, iar în locul său a fost înlocuit de șeful Serviciului de securitate afgan de stat, Mohammad Najibullah. A încercat imediat să stabilească contactul cu cetățenii săi - a adoptat o nouă Constituție fără a menționa socialismul și comunismul, a declarat islamul religia de stat și a proclamat o „politică de reconciliere națională”. Toate acestea au fost un succes cert, dar de-a lungul anilor la putere, PDPA a pierdut încrederea publicului - iar regimul a rămas extrem de zguduit.

Diplomația de război

Încă din primele zile ale războiului, comunitatea internațională a numit-o invazie - Pakistan a depus o plîngere la ONU, care s-a transformat într-un „stat de primă linie”. Franța, Anglia și FRG, deja în 1981-1982, și-au înaintat deciziile către Uniunea Sovietică cu privire la o soluție diplomatică, dar bătrînii de la Kremlin le-au respins - riscul prăbușirii regimului prietenos era prea mare. Negocierile indirecte de la Geneva dintre reprezentanții Pakistanului și Afganistanului au început în 1982 și au durat 6 ani.

Statele Unite s-au grăbit în luarea deciziei - în Congres, din nou, au ridicat problema prezenței URSS în Afganistan. La începutul războiului, Congresul XXVI al PCUS a declarat: „Imperialismul a declanșat un adevărat război nedeclarat împotriva revoluției afgane. Acest lucru a creat o amenințare directă pentru securitatea frontierei noastre de sud. Această situație ne-a obligat să oferim asistență militară”.

Dar, încrederea fiind principalul factor în metoda bazată pe forță, în toamna aceluiași an, conducerea sovietică a făcut primii pași spre o soluție diplomatică a problemei, iar odată cu apariția lui Yuri Andropov în funcția de secretar general al Comitetului central, a întocmit programe de inițiative pașnice.

Cu toate acestea, nu ar fi trebuit să se aștepte la o diplomație prea simplă din partea Statelor Unite: în ciuda tuturor declarațiilor, americanii erau de fapt interesați să continue războiul sovietico-afgan. A fost pentru ei pîrghia presiunii politice constante asupra URSS - prin urmare, primele încercări de luare a deciziilor diplomatice nu au fost doar ignorate: după prima rundă de negocieri din 1982, președintele Ronald Reagan a mărit cantitatea de asistență a mujahidinilor.

Așa cum a scris cercetătorul american Stephen Galster în 1988, politica administrației Reagan a avut ca scop găsirea unei soluții rapide prin negocieri, dar, de fapt, americanii au sporit sprijinul militar al mujahidinilor, blocînd toate perspectivele deciziilor politice „atît timp cît mujahideii vor să lupte”.

În 1998, Zbigniew Brzezinski, consilierul de securitate național al fostului președinte Carter, ca răspuns la o întrebare, a regretat ajutorul islamiștilor în lumina războiului civil care a continuat după plecarea URSS, a spus: „Îmi pare rău pentru ce? Operațiunea sub acoperire a fost o idee excelentă. În urma punerii în aplicare a acestuia, rușii au căzut în capcana afgană și vrei să regret?“.

Retragerea

URSS nu a putut ieși din această capcană nu doar din cauza participării SUA: conducerea sovietică, pînă la ultima încercare de a menține un regim prietenos la frontiera de sud, fără a fi de acord cu momentul retragerii trupelor. Părea - așa cum s-a dovedit mai tîrziu, adevărat - că, fără sprijin militar, DRA va cădea. Odată cu venirea la putere a lui Gorbaciov, comanda OKSVA a încercat să consolideze lupta împotriva mujahidinilor, dar nu a reușit să transforme valul. „Dacă nu schimbăm abordările, vom lupta încă 20-30 de ani... Trebuie să finalizăm acest proces în viitorul apropiat”, au declarat ei în Biroul politic al URSS în 1986.

Sub mulți ani de presiune din exterior și din interior, URSS a suferit o restructurare. La Congresul al XXVII-lea al PCUS, decizia finală a fost luată - trupele vor reveni în patrie. La 14 aprilie 1988, Gorbaciov și ministrul de externe, Eduard Shevardnadze, s-au deplasat la Geneva și au acționat ca garant al acordului de pace către Guvernul Afganistanului. Cealaltă parte a fost reprezentată de Pakistan și Statele Unite - islamiștii care au absentat negocierile nu urmau să oprească lupta.

Trupele au început să se retragă, după cum s-a convenit, din data de 15 mai a acelui an. În primele trei luni, peste 50 de mii de militari au părăsit Afganistanul. Același număr a revenit în februarie 1989. Mujahideenul a continuat să lupte în aceste luni - Kabul a suferit atacuri de rachetă, cel puțin 523 de soldați sovietici au murit în timpul retragerii trupelor.

La plecare, OKSVA a orchestrat o lovitură finală: ca parte a operațiunii Typhoon, la sfîrșitul lunii ianuarie 1989, trupele au acoperit pozițiile Mujahideenului cu bombardamente masive și bombardament de artilerie. Sute de civili, inclusiv femei și copii, au murit împreună cu militanții. Operațiunea, care este considerată dubioasă și astăzi, a intensificat ura deja arzătoare a localnicilor față de invadatori străini și aliații lor socialiști din partea guvernului. Regimul PDPA a fost lăsat să existe puțin peste doi ani.

Sfîrșit

N.K.