
- 05-02-2020
- 0 Comentarii
- 299
- 1
Partizanii lui Allah
Localnicii, epuizați de
războiul civil, au întîmpinat la început trupele URSS cu bucurie - în unele
locuri au ieșit să-i salute cu flori și steaguri - cu toate acestea, această
atitudine nu a durat mult. Afganii au reacționat la începutul lunii ianuarie -
un regiment de artilerie din satul Nakhrin s-a revoltat și a ucis consilierii
militari sovietici. Revolta a fost înăbușită brutal - acesta a fost primul pas
al celor care au împins populația în jihad.
Tradițiile feudelor de
sînge și confruntărilor dintre triburi i-au împiedicat pe afgani să se unească
eficient chiar și atunci cînd un stat a purtat un război împotriva
socialiștilor radicali la putere. Cu toate acestea, invazia deplină a Uniunii
Sovietice - ostilă nu numai ideologic, ci și religios - a obligat masele să se
adune sub steagul negru al jihadului, un război sfînt împotriva infidelilor.
Într-un astfel de război, pur și simplu nu au existat morți - cei căzuți au
fost declarați martiri care au murit pentru credință.
Prin
urmare, soldații sovietici, care, după cum spun ei, își îndeplineau datoria
internaționalistă în Afganistan, trebuiau să se confrunte cu un adevărat război
de gherilă: fără o linie de front, fără o diviziune clară între militanți și
populația civilă, era prea dificil să-ți dai seama cum, în următorul sat
ocupat, păstorul pașnic va scoate o mitralieră de la subsol și va începe să
acționeze ca un mujahideen. Mai mult, în conceptul ideologic al Uniunii
Sovietice, partizanii au acționat întotdeauna ca luptători ai libertății
nobile, care se opun imperialismului. Conducerea a înțeles cum stau lucrurile.
Chiar înainte de introducerea trupelor, Yuri Andropov a subliniat: „Ar fi
trebuit să lupt cu oamenii împotriva oamenilor, să zdrobesc oamenii și să-i
împușc”.
Oamenii
au luptat lîngă casele lor. Mujahidii știau căi secrete și chei convenabile
pentru ambuscade, părăseau încercuirea, se ascundeau în peșteri și scoteau apa
din izvoare sau chiar coborau din munți și se ascundeau în rîndul populației
civile. Atacuri dintr-o ambuscadă sau pe furiș, adesea au luat prin surprindere
soldații sovietici. Aceștia au încercat să recupereze datorită
profesionalismului, organizării și superiorității tehnice - la dispoziția
Armatei a 40-a, desigur, existau atît artilerie, cît și aviație. Dar unitățile
sovietice erau dotate cu prea multe echipamente, care nu erau adaptate pentru a
combate forțele împrăștiate în munți și pur și simplu nu aveau tactica
dezvoltată de război contra-gherilă. A trebuit să dezvolte metode de lucru
chiar la fața locului, în același loc - pentru a modifica armele și
echipamentele.
Insidiozitatea inamică a
fost însoțită de condiții familiare afganilor, dar extrem de dificile pentru o
persoană nepregătită: aer de munte rarefiat, presiune instabilă, furtuni de
nisip, diferență de temperatură - în unele locuri, diferența a ajuns la 40 de
grade. Soldații au fost afectati de șerpi și insecte otrăvitoare. Malaria,
dizenteria și hepatita au trimis mii de soldați sovietici pe paturi de spital.
Cu cît războiul a fost
mai îndelungat, cu atît mai multe sicrie de zinc au ajuns în URSS si cu atît
mai multe bețe cu steaguri verzi și negre - mormintele Mujahideen - au apărut
pe drumurile afgane. Cruzimea a fost agravată - Dushmans (din cuvîntul „dușman”
în limbile locale) i-a supus pe internaționaliștii capturați la torturi
groaznice, lăsînd prizonierii cu trupurile sfîșiate, pentru intimidare.
Soldații sovietici, ca răspuns, și-au permis, de asemenea, să aibă o atitudine
deloc prietenoasă cu populația locală.
Fraților cu credință
Însă afganii au empatizat
cu musulmanii din regiunile învecinate: după cum și-a amintit comandantul
grupării defileului Panjshir, Jalaladdin Mokammal, într-un interviu din 2014,
Mujahideenul a primit în mod regulat date despre planurile trupelor sovietice.
Trădătorii nu erau printre soldați, ci în cele mai înalte eșaloane de comandă
și putere. Printre aceștia se număra, de exemplu, nimeni altul decît Dzhokhar
Dudayev - viitorul lider al separatiștilor ceceni a muncit la baza aeriană din
Bagram. În plus, potrivit lui Mokammal,
informațiile au fost furnizate de șefii republicilor de sud ale URSS - pentru
ei, Afganistanul a fost un posibil precedent pentru ca zona de est să scape de
influența sovietică.
Cu toate acestea,
Pakistanul, Iranul și Arabia Saudită au avut propriile lor motive pentru a
sprijini islamiștii din Afganistan - și au făcut acest lucru chiar înainte de
introducerea OKSVA. De-a lungul graniței dintre Afganistan și Pakistan au fost
înființate tabere de instruire pentru a antrena războinicii jihadilor - afgani
care fug din calea persecuției, și care intenționează să se întoarcă, și tineri
radicali care caută războiul sfînt, din întreaga lume islamică.
În 1985, în țară existau
între 16 și 20 de mii de astfel de „internaționaliști”. Printre luptătorii
străini s-a aflat viitorul fondator al Al-Qaeda, Osama bin Laden, care în 1979
a părăsit universitatea din Arabia Saudită natală și a plecat în Pakistan
pentru a participa la lupta împotriva sovieticilor.
Iranul și saudiții au
încercat să obțină autoritate în lumea islamică - tocmai în acei ani,
comunitatea islamică mondială trăia zorii ideii unei revoluții globale, iar
conducerea în promovarea ideilor jihadului a fost o sarcină importantă pentru
statele arabe. În plus, interesul politic al Pakistanului a coincis perfect cu
acestă conjunctură. Statele Unite au fost cele mai interesate de eficiența
islamiștilor afgani.
(va urma)
N.K.
-1.3 C