Ultimul război al imperiului (3)
  • 05-02-2020
  • 0 Comentarii
  • 299
  • 1

Partizanii lui Allah

Localnicii, epuizați de războiul civil, au întîmpinat la început trupele URSS cu bucurie - în unele locuri au ieșit să-i salute cu flori și steaguri - cu toate acestea, această atitudine nu a durat mult. Afganii au reacționat la începutul lunii ianuarie - un regiment de artilerie din satul Nakhrin s-a revoltat și a ucis consilierii militari sovietici. Revolta a fost înăbușită brutal - acesta a fost primul pas al celor care au împins populația în jihad.

Tradițiile feudelor de sînge și confruntărilor dintre triburi i-au împiedicat pe afgani să se unească eficient chiar și atunci cînd un stat a purtat un război împotriva socialiștilor radicali la putere. Cu toate acestea, invazia deplină a Uniunii Sovietice - ostilă nu numai ideologic, ci și religios - a obligat masele să se adune sub steagul negru al jihadului, un război sfînt împotriva infidelilor. Într-un astfel de război, pur și simplu nu au existat morți - cei căzuți au fost declarați martiri care au murit pentru credință.

Prin urmare, soldații sovietici, care, după cum spun ei, își îndeplineau datoria internaționalistă în Afganistan, trebuiau să se confrunte cu un adevărat război de gherilă: fără o linie de front, fără o diviziune clară între militanți și populația civilă, era prea dificil să-ți dai seama cum, în următorul sat ocupat, păstorul pașnic va scoate o mitralieră de la subsol și va începe să acționeze ca un mujahideen. Mai mult, în conceptul ideologic al Uniunii Sovietice, partizanii au acționat întotdeauna ca luptători ai libertății nobile, care se opun imperialismului. Conducerea a înțeles cum stau lucrurile. Chiar înainte de introducerea trupelor, Yuri Andropov a subliniat: „Ar fi trebuit să lupt cu oamenii împotriva oamenilor, să zdrobesc oamenii și să-i împușc”.

Oamenii au luptat lîngă casele lor. Mujahidii știau căi secrete și chei convenabile pentru ambuscade, părăseau încercuirea, se ascundeau în peșteri și scoteau apa din izvoare sau chiar coborau din munți și se ascundeau în rîndul populației civile. Atacuri dintr-o ambuscadă sau pe furiș, adesea au luat prin surprindere soldații sovietici. Aceștia au încercat să recupereze datorită profesionalismului, organizării și superiorității tehnice - la dispoziția Armatei a 40-a, desigur, existau atît artilerie, cît și aviație. Dar unitățile sovietice erau dotate cu prea multe echipamente, care nu erau adaptate pentru a combate forțele împrăștiate în munți și pur și simplu nu aveau tactica dezvoltată de război contra-gherilă. A trebuit să dezvolte metode de lucru chiar la fața locului, în același loc - pentru a modifica armele și echipamentele.

Insidiozitatea inamică a fost însoțită de condiții familiare afganilor, dar extrem de dificile pentru o persoană nepregătită: aer de munte rarefiat, presiune instabilă, furtuni de nisip, diferență de temperatură - în unele locuri, diferența a ajuns la 40 de grade. Soldații au fost afectati de șerpi și insecte otrăvitoare. Malaria, dizenteria și hepatita au trimis mii de soldați sovietici pe paturi de spital.

Cu cît războiul a fost mai îndelungat, cu atît mai multe sicrie de zinc au ajuns în URSS si cu atît mai multe bețe cu steaguri verzi și negre - mormintele Mujahideen - au apărut pe drumurile afgane. Cruzimea a fost agravată - Dushmans (din cuvîntul „dușman” în limbile locale) i-a supus pe internaționaliștii capturați la torturi groaznice, lăsînd prizonierii cu trupurile sfîșiate, pentru intimidare. Soldații sovietici, ca răspuns, și-au permis, de asemenea, să aibă o atitudine deloc  prietenoasă cu populația locală.

Fraților cu credință

Însă afganii au empatizat cu musulmanii din regiunile învecinate: după cum și-a amintit comandantul grupării defileului Panjshir, Jalaladdin Mokammal, într-un interviu din 2014, Mujahideenul a primit în mod regulat date despre planurile trupelor sovietice. Trădătorii nu erau printre soldați, ci în cele mai înalte eșaloane de comandă și putere. Printre aceștia se număra, de exemplu, nimeni altul decît Dzhokhar Dudayev - viitorul lider al separatiștilor ceceni a muncit la baza aeriană din Bagram. În plus, potrivit  lui Mokammal, informațiile au fost furnizate de șefii republicilor de sud ale URSS - pentru ei, Afganistanul a fost un posibil precedent pentru ca zona de est să scape de influența sovietică.

Cu toate acestea, Pakistanul, Iranul și Arabia Saudită au avut propriile lor motive pentru a sprijini islamiștii din Afganistan - și au făcut acest lucru chiar înainte de introducerea OKSVA. De-a lungul graniței dintre Afganistan și Pakistan au fost înființate tabere de instruire pentru a antrena războinicii jihadilor - afgani care fug din calea persecuției, și care intenționează să se întoarcă, și tineri radicali care caută războiul sfînt, din întreaga lume islamică.

În 1985, în țară existau între 16 și 20 de mii de astfel de „internaționaliști”. Printre luptătorii străini s-a aflat viitorul fondator al Al-Qaeda, Osama bin Laden, care în 1979 a părăsit universitatea din Arabia Saudită natală și a plecat în Pakistan pentru a participa la lupta împotriva sovieticilor.

Iranul și saudiții au încercat să obțină autoritate în lumea islamică - tocmai în acei ani, comunitatea islamică mondială trăia zorii ideii unei revoluții globale, iar conducerea în promovarea ideilor jihadului a fost o sarcină importantă pentru statele arabe. În plus, interesul politic al Pakistanului a coincis perfect cu acestă conjunctură. Statele Unite au fost cele mai interesate de eficiența islamiștilor afgani.

(va urma)

N.K.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite