Ultima zi din viaţa unui mucenic
  • 06-10-2020
  • 0 Comentarii
  • 59
  • 1

Grea viață a mai dus nea Gogu Dîrmocea cu palia de Luțana. Băiat frumușel, nu zic, la locul lui și cu ceva pămîncior, tot satul s-a mirat cînd a luat-o pe sărăcia lui Petre Pară. Ăstuia îi dăduse Dumnezeu 5 fete, dar nu îi dăduse și darul de a face bani. Și cînd s-a mai aflat că nici fată mare nu fusese, gata-gata să-i spargă lumea geamurile, nu de alta, că prea avusese noroc de băiat bun, în timp ce alte fete din sat, frumoase, cuminți și cu stare, se uitau cum le trece vremea măritișului. O fe­meie din satul vecin dusese vor­ba că Luțana s-ar fi ținut de pe la 15 ani cu șeful stației Atîrnați și, în prejma nunții cu Gogu, o cususe mă-sa. Cică le văzuse cum se furișaseră la doctorul Istrățescu de la Roșiori, care era pe-o mînă cu miliția, că prea făcea la avorturi și nu pățea niciodată nimica-nimicuța.

Cînd venea de la oile sale, Gogu trebuia să-i dea Luții toți banii agonisiți pe brînză și pe carne, rîndul de leu, cum se zicea. Altfel, îl căuta și-n cur și nu-i lăsa nici de-o țuică, să bea cu oamenii la cîrciumă, cînd se ducea și el, duminica, în centru. Și dacă se întîmpla să-i iasă din cuvînt, iarba satanei turba și sărea să-l bată, Gogule, nu mă face că acuș te duc în grădină și-ți scot și ochiul ăl’lalt!... Care om din lumea asta ar fi răbdat să-l rușineze muierea cu asemenea vorbe, spuse cu martori, și n-ar fi pus mîna pe par să o deznoade? Dar el, nu și nu, că ce să-i facă...

... – Cea mai mare prostie din viața mea a fost cînd m-am însurat cu Luța, și-a început spovedania nea Gogu, care îmi venea ca o rubedenie...

Era după miezul nopții, trecuserăm de Cîmpina, unde, altădată, trenurile spre Ardeal se opreau o jumătate de oră să le mai atașeze o locomotivă, că urma urcușul spre Predeal și una singură nu făcea față. Și fiindcă somnul nu se lipea de noi, se apucase să-și povestească viața, de parcă ar fi interesat pe cineva cum trăise el. Abia pe urmă am înțeles tot chichirezul. Parcă presimțind că-i intrase moartea sub pat, Gogu încerca, fără să știe, să se purifice de păcate prin povestit. Și fiindcă nici una dintre fetele lui de la București nu putea să lipsească de la serviciu, Luța, rămasă cu toată gospodăria pe cap, la Mălăieni, s-a gîndit să merg eu cu el la Băile Felix de lîngă Oradea. Și astfel să fiu depozitarul secretelor sale. N-am apucat să vă spun că bietul om avea un ochi de sticlă și că, nepot ce le veneam, familia m-a angajat, pe mîncare și bani de buzunar, să-l însoțesc la băi, unde, în cîteva zile, trebuia să-l învăț drumul de la vilă la cantină și la cabinetele unde se făceau razele și împachetările cu nămol. Iar pentru mine, acesta era drumul cunoașterii și al devenirii, cunoscut în toată literatura. De mai multă vreme, pe Gogu îl dureau șalele și un picior, umblase pe la mai mulți doctori, dar tot nu-și găsise lacul. Așa că ce și-au zis cele 3 muieri, hai să-l trimitem și la băi, unde, ba cu raze, ba cu nămol și alte alea, s-o lecui, mai știi? Intrasem în ultima clasă de liceu, eram în vacanța mare și mă cam plictiseam. Așa că o schimbare de decor n-avea cum să-mi facă vreun rău...

... – Da, mă băiete, și cum spuneam, Luța, după ce că era cum era, mai avea și o gură spurcată și se certa cu toată lumea din sat. Greu să faci casă cu una ca asta...

Era pe la sfîrșitul verii, cînd salcîmii încep să îngălbenească, și, deși se înnoptase, transpirația ne gîdila pe spinare. Luaserăm bilete la vagonul de dormit, dar numai noi ocupaserăm o cușetă cu 4 paturi. Căldura și clănțănitul roților făceau să nu se lipească somnul pe noi. Luaserăm și cîte o bere caldă, și tot ce puteam face era ca el să povestească și eu să ascult.

... – Norocul meu erau oile alea, că mai tot timpul eram plecat cu ele ba pe lîngă București, ba spre Dunăre. Doar iarna ce mai stăteam pe acasă. Vindeam oile și mai îmi făceam de lucru prin bătătură cu doar 10-15 oi pentru brînză și miei. D-acilea, mai mă duceam pe la unul și altul, cum să facem ceata cînd vom pleca iarăși cu ciobănitul, că primăvara era aproape. Mai băgam furtunul în butoaiele cu vin și nu luam seama la schelălăiturile Luții și ale mă-sii...

Cam după o săptămînă m-am întors acasă. La urmă, s-a întors și el. Am dat noroc și mi-a arătat piciorul: cum m-am dus, așa m-am întors, ca să mă ridic în picioare, mă sprijin cu mîinile pe pat... Dar, spre sfîrșitul iernii, a căzut bolnav rău, și Păroaicele au tocmit o mașină care l-a dus la București. Analize, radiografii și tot felul de tratamente, că nu se uitau la bani. Însă, curînd, un doctor tînăr le-a spus să-l ia acasă, că are o boală grea și nu mai aveau ce-i face. Așa că l-au pus într-o salvare și hai cu Gogu îndărăt. Și Luța se tot smiorcăia potrivind perfuziile cu apă-chioară atîrnate într-un fel de cuier-pom, că doar nu era să-i spună de-a dreptul că e pe drojdie...

Într-o seară, pe la începutul lui martie, se pusese un viscol cum numai în vremea Babelor mai vezi. Mă chemaseră să le dau zăpada, și pe Luțana o apucase iarăși turbarea.

– Gogule, i-a zis țîcnita bălăbănind din mîini, într-o oră-două, te duci! Eu zic să te scăldăm de pe acum, că, mai încolo, ai să înțepenești și o să fie mai greu...

Și pînă să răspundă Gogu ceva, muierea a întins albia în mijlocul odăii, a umplut-o cu apa încropită pe pirostrii, sub streașină, și a început să-l despoaie. Dar Gogu țipa și nu se lăsa.

– Mamă, a strigat Luța către o babă care ședea lipită de sobă și lăcrima. Pune mîna, ce stai ca proasta?!

Ajunsă la 80 de ani, baba era încă vioaie și mai făcea treabă, ilustrînd vorba că, în familia lor, răutatea conservă. Dar nici așa n-au putut să-l despoaie pe Gogu, care se tot zbătea și le înjura, căutînd să le zgîrie și să le muște de mîini.

De-abia cînd Luța a mai chemat două muieri din curte, au reușit să-l așeze în albie. Încălicîndu-l pe după umeri, Luța se căznea să-l spele pe cap, dar bietul om nu se lăsa, și muierea scăpă codrul de săpun sub pat.

– Țineți-l, fă, bine, să-l spăl ca lumea!...

În cele din urmă, răsturnară și albia.

– Ce făcuși, nărodule, umpluși casa cu apă...

După vreo jumătate de oră, cu chiu-cu vai, terminară cu scăldatul. Am intrat și eu, cîteva minute, în odaie și l-am văzut pe nea Gogu întins în pat și primenit cu izmene și o cămașă albă. Pe colțul mesei, într-o cană, ardea o lumînare, și două femei se hotărîră să scoată afară albia din care mai ieșeau aburi.

Gogu încă nu murise. Lîngă el, Luța se căznea să-i îndese în pozunarul pieptarului niscai bani, să aibă cînd o ajunge pe lumea cealaltă, făcînd coadă, ca atîția alți necunoscuți, la barca tăcutului Charon.

– Auzi, Gogule?, făcu ea căznindu-se să-i încheie cămașa sub bărbie. Cînd ajungi acoló, să-l cați, mai întîi, pe tata, că tu nu vezi bine și el știe seama la toate. Să-l cați și să-i spui că noi sîntem bine, chiar dacă am fost supărați cu boala ta... De Crăciunul ăsta, am tăiat 2 porci, și Veta și-a luat mașină... Să-i spui și că alde Paulina s-a apucat să-și facă ditamai casa, la București, poate o fi văzut și el... Ai auzit?, a încheiat Luța gîfîind. Și cum Nea Gogu, cu căciula trasă pe ochi, respira și mai greu, scorpia se răzgîndi:

– Da’ mai bine lasă, că-l pun pe ăsta (și se întoarse spre mine) să facă o scrisoare. Ți-o bag eu în pieptar, mai încoló. Să n-o pierzi!

Bietul Gogu era aproape dus. Închisese ochii și șoptea ceva, probabil rugăciuni. Numai cînd a auzit măgarul zbierînd în grajd, a dat un țipăt stins și ăla a fost. Muierile din odaie s-au pus pe chirăit și, auzindu-le, se luară după ele și muierile din bătătură, aoleo, nea Gogule!

– Sst, gata!, a șoptit Luțana. A înghițit gălbenușul și s-a dus... Duceți-vă, fa, și voi acasă și veniți mai încoló, să dăm jos din pod blănili de tron. Le luasem pentru mămica, dar, poftim, se nimeriră pentru amărîtul ăsta.

Și a doua zi, cînd l-au pus pe tronul abia rindeluit și mare cît un vagon de marfă, din Gogu se vedea doar nasul ascuțit. Iar Luța, aplecată peste el, se jeluia de mama focului – aoluuu, Gogule, de-acuma asta e casa ta-a-a! Ce-o să faci tu singurel în ea-a-a?...

Abia în acele momente, Luța părea o muiere ca toate muierile, dulce ca jimbla, cum poate o cunoscuse Gogu, cînd o luase de nevastă. Și cuprinsă de o liniște interioară, părea o altă muiere, nu aceea, știută de toată lumea, care nu se învăța minte și nu renunța niciodată. Egoistă, egolatră și egocentristă, cum se numesc asemenea muieri în zilele noastre. Scuza Luțanei era că îi dăduse Dumnezeu o fleașcă de bărbat, nu un om întreg. Să-l fi văzut, fă, se justifica ea, să-l fi văzut că mă bate ca pe-o coasă, cum fac alți bărbați, să zac o săptămînă și d-acilea să mă dau pe brazdă. Dar el, neam!...

PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite