În acest an, la 23 ianuarie s-au împlinit 199 de ani de la citirea Proclamației de la Padeș, care constituie și declanșarea Revoluției din Țara Românească, condusă de Tudor Vladimirescu, care a dus la sfîrșitul regimului fanariot în țările române și la revenirea la domniile pămîntene. De asemenea, Revoluția de la 1821 a fost un preambul la evenimentele importante care vor avea loc în Țările Române în Secolul al XIX-lea, Revoluția pașoptistă și Mica Unire de la 1859.

Personalitatea de excepție a Revoluției de la 1821 și conducătorul acesteia, la care mă voi referi în cele ce urmează, este Tudor Vladimirescu.

Conducătorul Revoluției de la 1821 din Țara Românească s-a născut în anul 1780, în satul Vladimiri din județul Gorj, în familia lui Constantin Ursu. Părinții săi făceau parte din categoria moșnenilor (țărani liberi). Tudor a învățat, în copilărie, în satul natal, cu preotul Pîrvu Cihoiu, apoi la Craiova cu Dionisie Lupu. În adolescență a intrat în slujba boierului oltean Ioan Glogoveanu, completîndu-și studiile în casa acestuia. A fost promovat administrator al moșiilor lui Glogoveanu, Baia de Aramă și Glogova. Tot sub îndrumarea acestuia a început să practice negustoria cu vite, ceea ce i-a permis să ajungă la o situație materială satisfăcătoare. Au urmat intrarea în slujba domniei și preluarea unor funcții în administrația Țării Românești: mare comis, vătaf de plai la Cloșani, sluger. Între timp și-a continuat activitatea negustorească, în comerțul cu vite, cereale, seu, pește sărat, a cumpărat pămînt, a deschis o cîrciumă, a luat pămînt în arendă.

Tudor Vladimirescu a participat la războiul ruso-turc din 1806-1812, în fruntea cetelor de panduri olteni. Aceștia erau țărani liberi, cu pregătire militară, care pe timp de pace asigurau ordinea în zonele lor de baștină. Alături de panduri, Tudor Vladimirescu a luptat în armata rusă, la Negotin, Rahova și Fetislam (Cladova). A devenit locotenent al armatei ruse și a fost decorat cu ordinul Sf. Vladimir cu spade.

În 1814, a întreprins o călătorie la Viena, din însărcinarea boierului Glogoveanu. Aici a luat cunoștință de dezbaterile pricinuite de Congresul de la Viena, în cadrul căruia marile puteri luau în discuție reorganizarea Europei, la sfîrșitul perioadei napoleoniene. Într-o scrisoare trimisă din Viena, Tudor Vladimirescu se arată preocupat de eventualele hotărîri pe care Congresul le-ar fi putut lua cu privire la Țările Române: „Se așteaptă, la octombrie, din toate părțile miniștri pentru Congres și vine și împăratul Rosiei. Se sună că atunci va fi ceva și pentru locurile acelea; ci mult a fost, puțin a rămas.”

Aflate între Rusia și Imperiul Otoman, în plin regim politic fanariot, Principatele Române așteptau momentul prielnic înlăturării acestui regim opresiv și corupt, văzut ca o prelungire a dominației otomane. Speranțele revenirii la domniile pămîntene și limitării amestecului otoman în Țara Românească și Moldova au fost legate, către 1820, de Eteria, organizație secretă grecească, constituită pe teritoriul Rusiei, la Odessa, în 1814. Aceasta, condusă de Alexandru Ipsilanti și sprijinită tacit de țarul Rusiei, Alexandru I, urmărea răscularea popoarelor creștine din Turcia europeană pentru înlăturarea jugului otoman. În Principate au fost create eforii (filiale) ale Eteriei, din care făceau parte mulți boieri români. Există documente care confirmă și apartenența lui Tudor Vladimirescu la Eterie.  Conform planului Eteriei, urma să declanșeze, împreună cu pandurii săi, o amplă mișcare de revoltă în Oltenia, care să permită armatei eteriste traversarea Moldovei și Țării Românești către Dunăre. Dincolo de planul inițial, Tudor Vladimirescu a transformat mișcarea din Oltenia într-o revoltă cu caracter social și național, îndreptată împotriva regimului fanariot și abuzurilor boierești.

În ianuarie 1821, după moartea ultimului domnitor fanariot, Alexandru Șuțu, la cererea „Comitetului de oblăduire” format din mari boieri, membri ai Eteriei, ce urmau să asigure conducerea provizorie a Țării Românești, Tudor Vladimirescu a plecat în Oltenia pentru a declanșa revolta plănuită.

Centrul inițial al mișcării a fost fixat în zona Mînăstirii Tismana, pe care Tudor Vladimirescu a fortificat-o. La Padeș, în vecinătatea Tismanei, s-a constituit Adunarea norodului și a fost făcută publică Proclamația, care preciza obiectivele revoltei. Mișcarea s-a extins cu repeziciune în Oltenia și Muntenia. În februarie, împreună cu armata sa, Tudor Vladimirescu s-a îndreptat spre București; urma să sosească și armata Eteriei, în frunte cu Alexandru Ipsilanti. După un popas de aproape o lună la Țînțăreni, Tudor Vladimirescu a ajuns la București. Sosirea sa  a fost vestită prin proclamația adresată de la Bolintin locuitorilor Capitalei. Între timp, mișcarea sa, care cuprindea un mare număr de țărani, luase un caracter net antiboieresc și părea să iasă de sub control, depășind planurile inițiale. O parte dintre boieri au preferat calea exilului. Țarul Alexandru I a dezaprobat acțiunile Eteriei, datorită exceselor armatei eteriste și dezvăluirii imprudente de către Alexandru Ipsilanti a implicării Rusiei în constituirea mișcării eteriste antiotomane.

Tudor Vladimirescu a condus, practic, Țara Românească între 21 martie și 15 mai 1821. În condiții complexe, a intervenit ruptura dintre el și Alexandru Ipsilanti, instalat, la rîndul său, la București. Pentru evitarea intervenției externe otomane, Tudor Vladimirescu a ajuns la un acord cu boierii și în cele din urmă a acceptat să părăsească Bucureștii și să se retragă cu armata sa în Oltenia. Alexandru Ipsilanti și-a instalat trupele la Tîrgoviște și a luat sub administrația sa zona Dîmbovița – Prahova – Muscel.

La 21 mai 1821, pe drumul spre Pitești, Tudor Vladimirescu a fost capturat de oamenii lui Alexandru Ipsilanti, Iordache, Hagi Prodan și Dimitrie Macedonski, acuzat de înțelegere cu Imperiul Otoman și ucis în tabăra eteristă de la Tîrgoviște. O mărturie atribuită unui martor ocular susține că, în ultimele ore ale vieții sale, Tudor Vladimirescu ar fi spus: „Vreți să mă omorîți? Eu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe rînduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat cu cămașa morții. Turcii sînt în țară, dar nu sînteți în stare și nu veți fi niciodată a vă bate cu dînșii cu ispravă”.

Personalitate controversată a istoriei naționale, Tudor Vladimirescu aparține galeriei eroilor naționali din prima jumătate a Secolului al XIX-lea, fiind contemporan cu mari conducători de mișcări politice naționale: Rafael Riego (Spania), Karagheorghe (Serbia), Simon Bolivar (America Latină).

M.P.