După ce a fost eliberat din închisoarea Văcăreşti (1919), unde fusese închis timp de unsprezece luni, fiind acuzat de colaboraţionism, Tudor Arghezi decide să îşi construiască, chiar peste drum de penitenciar, o casă. La 10 iunie 1926, Arghezi cumpără aproape două hectare de pămînt pe Dealul Piscului, cel mai înalt punct al Bucureştilor. „Cu o satisfacţie pe care nu o dă literatura, am bătut cîteva mii de lemne cap în cap şi spinare peste spinare, ca să ajung să pun pe picioare o clădire de gospodărie ajunsă la vîrf”, avea să mărturisească mai tîrziu scriitorul.

Despre strădaniile ridicării casei din Mărțișor, relatează în amănunt scriitorul Camil Baltazar (1902-1977), în cartea sa ,,Contemporan cu ei”, care evocă acea perioadă din viața făuritorului de ,,Cuvinte potrivite”: ,,Amintirile despre maestrul Tudor Arghezi mă duc cu vreo 40 de ani în urmă. Pe acea vreme scriitorul locuia pe Bulevardul actualmente 6 Martie nr. 5, încăpătorul cămin de la Mărțișor fiind doar un imens loc viran, înțărcuit de un gard circular de lemn, armat cu sîrmă ghimpată. Cum proprietarul acelui apartament, om avid de cîștig și jecmănitor, scumpea din an în an în chip exorbitant chiria locuinței, Tudor Arghezi, nemaiputînd îndura neomenoasa spoliere, a hotărît, într-o bună zi, a se muta la Mărțișor.

Firește, această decizie a dat loc la nenumărate discuții și controverse, doamna Paraschiva Arghezi întrebîndu-se și întrebînd, cu îndreptățire:

- Unde vom locui?

- Deocamdată în ghereta paznicului, a răspuns Tudor Arghezi. Zis și făcut. Și, ca într-o poveste năzdrăvană, în care tot ce pui la cale noaptea, visînd cu ochii deschiși, se înfăptuiește în plină zi, cabina de lemn a paznicului a fost «amenajată» într-o odaie de locuit pentru familia scriitorului. Pe măsura necesităților, ei i s-au adăugat încă o încăpere, și încă una, care au ajuns pînă la stadiul locuinței de «castelaș» de mai tîrziu. Cînd, apoi, dimpreună cu un prieten arhitect, Tudor Arghezi a întocmit planul casei sale, nu a prevăzut extinderea pe care o vor lua grădina de flori și livada de pomi fructiferi, care cereau mereu alte lucrări și o îngrijire continuă. Livada aceasta a crescut, văzînd cu ochii, tot ca-ntr-o poveste. Atunci s-a ivit necesitatea construirii unei verande cu geamlîc, în partea dinspre livada producătoarelor. Așadar casa a fost construită pe etape, ca dispozitivul strofelor unui poem.

Îl vizitam pe Tudor Arghezi în perioada proiectării acestei locuințe și îl vedeam apoi mereu după ce proiectul a fost tradus în viață. (...)

Mirare și înminunare m-au călăuzit de cum am pășit în curtea imensă. Era aici, pe semne, înainte, vreun petec mlăștinos de pămînt blestemat. Poetul a creat din el pămînt ferm și fertil, în care să poată crește puieții viitorilor copaci, pe care să se poată împlînta baza pietrei de temelie și să se poată înfige viitoarele adăposturi de beton-armat ale crescătoriei de păsări de rasă. Acum Tudor Arghezi mi le înfățișa cu satisfacția și zîmbetul unui gospodar. Vraciul de vorbe, plăsmuitorul de împărății imaginare de artă, a ridicat realitatea palpabilă a pietrei, a cărămizii, a mortarului, adică a materialului trainic și durabil. Tot ce a visat și a scornit seara s-a înălțat, a doua zi, aievea. Casa a crescut ca o floare, ca un copăcel viguros, zi de zi. Parterul, etajul; peste etaj un simulacru de etaj; un turn, un turn adevărat în care va fi instalată o cabină a unui post astronomic, pentru ca în serile limpezi stelele să poată pogorî, nu numai pe filele de hîrtie de scris ale autorului, ci prin tunelele lunetelor să facă popas în casa asta miraculoasă. Miraculoasă, pentru că în căscioarele subterane, ce se alătură una lîngă alta în curte, vor dăinui, multiplicate și adăpostite, zeci și zeci de varietăți de flori rare și păsări de soi – la care a prezidat spiritul creator al poetului. Miraculoasă pentru că același spirit a supravegheat feluritele instalații din curte, cu grijă văruite și fiind, fiecare, o dovadă vie a simțului practic de faur, în disciplina lui simetrică și harnică, spirit ce dăinuie în fiece cărăruie bătătorită cu migală, în fiece lemn de bină. Totul era, firește, în devenire. Scara pe care o suiai avea pereții jilavi de cimentul încă proaspăt; varul se rarefia cu o ușoară pulbere de ninsoare peste tot. Sus, în odăi, lucrătorii emailau ușile; mai domnea încă provizoratul. Dar căminul era de pe acum prezent în tot ce te întîmpina. Prezent și impresionant, de la scara de casă gospodărească de țară pînă la intrarea de serviciu; de aici, trecînd prin odăi, pînă la ceardacul în care am făcut popas cu Tudor Arghezi și din care scara, cu balustrada arhaic strunguită, coboară spre intrare”.

După doisprezece ani de trudă, casa era în sfîrşit gata, ridicată fiind din pereţi aduşi unul cîte unul, legîndu-se între ei cu „scoabe meşteşugite”, după cum văzuse Arghezi în lumea largă. De acolo sus, de pe Dealul Piscului, cel mai înalt punct al Bucureştilor, se deschidea o imagine mirifică, pe care Camil Baltazar, invitat al maestrului Arghezi o descrie astfel: ,,Aici, din acest ceardac pe colț, numai ferestre mari de lumină, orașul se oferea, se dezvăluia în perspectivă, larg, ca de pe un platou, în toată splendoarea priveliștii sale. Ziua, sclipind din turnuri și vîrfuri de case și răspîndindu-se în șiraguri ce pălesc în depărtare, estompîndu-se în străzi, în cartiere. Seara, cu colierul de lumini încinse ca un cordon și lucind ca pentru o vrajă anume croită pentru uzul și plăcerea vraciului năzdrăvan, care și-a înălțat casa în acest loc anume ales de el. Așezați apoi pe îndelete în fotolii în ăst colț pitoresc al casei, în ceardacul împrejmuit tot numai de geamuri, am aflat de ce acest om exigent, sălășluind într-un mare scriitor, avea aceste cerințe. Dacă era reconfortantă inteligența cu sclipăt rece, diamantin, a poetului, tot atît de întăritoare era și conștiința sa profesională. Tudor Arghezi socotea că un creator de valori de artă are și el dreptul la un trai în stare să-l mulțumească și să-i asigure tihna creației...”.

Cu şapte ani înainte de a se stinge din viaţă, în anul 1960, Arghezi, împreună cu Paraschiva şi cei doi copii, Mitzura şi Baruţu, a fost nevoit să renunţe la intimitatea şi puritatea Mărţişorului şi să aleagă confortul urban, date fiind problemele de sănătate ale scriitorului, care se acutizaseră. Cu toate acestea, Arghezi avea să revină în fiecare an la Mărţişor, de cînd mijeau primele fire de iarbă şi pînă spre sfîrşitul de toamnă, pentru că aici, în „patria literaturii” lui, în locul său de reverie, el se simţea acasă. De fapt, poetul nu a părăsit niciodată Mărţişorul, pentru că, alături de Paraschiva, „cea pe veci pierdută, veşnic adorată”, şi-a găsit odihna veşnică în cripta de sub nucul care îi străjuieşte mormîntul.

R.M.