
- 17-02-2021
- 0 Comentarii
- 610
- 1
Sufleurul, copistul de roluri și, uneori, chiar actorul...
Îndeletniciri de care au avut parte mai mulți artiști de ieri și de azi din
tagma scriitoricească, încă de la vîrsta adolescenței (Eminescu sau Caragiale).
Atrași de mirajul scenei și al culiselor, desigur, dintr-o pasiune
irepresibilă, dar poate și împinși de spectrul sărăciei de acasă. Tot la fel au
stat lucrurile și cu tinerii care au luat calea mînăstirilor (băieți și fete),
după cum alții au îmbrățișat cariera armelor. Cum a fost cazul cu Matei
Eminescu sau Constantin Creangă, ajunși elevi la școala militară din Iași, sau
ca Laurențiu Fulga, după ce părinții lor au obținut mult-rîvnitul certificat de
pauperitate.
Dramaturgul de meserie, ca să zicem așa, profesionistul,
creatorul de comedii satirice, de parabole filozofice sau de tragedii... Dar
care s-a distins și în alte genuri și specii literare – același Caragiale,
Alecsandri, Delavrancea, Camil, Victor Efitimiu, Mihail Sorbul, Sebastian, D.R.
Popescu, Th. Mazilu. După cum alții, poeți de mare forță lirică și mînuitori de
idei – Eminescu, Macedonski, Arghezi, Octavian Goga, Blaga sau Marin Sorescu –
s-au aventurat și pe terenul dramaturgiei, cu rezultate uneori notabile,
alteori nici atît. Nici prozatorii n-au rezistat la cîntecele sirenelor și s-au
apucat de teatru, măcar ca simplu divertisment, cine mai știe – Costache și
Iacob Negruzzi, Eminescu, Slavici, Nicolae Iorga, Sadoveanu, Rebreanu, G.
Călinescu, Marin Preda și Eugen Barbu, Fănuș.
Dar cum din literatură nu se poate trăi, toți scriitorii
noștri sau de aiurea au muncit prin alte locuri – pe la ziare și reviste,
funcționari publici, în cinematografie, la radio și la televizor, în justiție,
în învățămîntul de toate gradele sau pe unde i-a mînat destinul. Cîndva, la un
cenaclu literar, am cunoscut un poet între două vîrste, care tocmai smulsese
aplauze cu versurile sale de factură onirică, en vogue în acele vremuri.
După eveniment, m-a invitat la un șpriț pe Calea Victoriei, vizavi de Teatrul
,,Cărăbuș”, unde mi-a mărturisit candid că, deși absolvise Literele la fără
frecvență, continua să-și cîștige pîinea zilnică la un depou de tramvaie și
troleibuze. În schimb, puțini au fost scriitorii care au trăit din scris. Așa
cum a fost cazul cu Sadoveanu și Rebreanu, mari muncitori intelectuali, după
cum i-a numit G. Călinescu, fiindcă publicau cîte un roman anual și, în
general, erau nelipsiți din presa literară a vremii. Dar, citindu-l pe Marian
Popa, am aflat că Sadoveanu nu putea să-și permită vreo vacanță, fiindcă avea
14 copii de crescut și pe care, cînd își ieșea din pepeni, ca un boier rus, îi
croia cu biciul de nu se vedeau. Noroc cu Masoneria care l-a ajutat și ea cum a
putut și sub Carolică, și sub legionari, și sub comuniști. Rebreanu, la rîndul
său, a avut o singură fată (care, de fapt, nu era a lui). Dar era la fel de
infernală și de cheltuitoare ca mă-sa, o actriță de mîna a patra, și amîndouă
îi puneau sula-n coaste (vorba unui nemuritor) să scoată bani și din piatră
seacă. Motiv pentru bietul om să se dea și cu ăia, și cu ăilalți și, pînă la
urmă, să moară de epuizare la doar 59 de ani. Și bine a făcut, căci după 1945
au sărit pe el boșevicii care, ignorîndu-i strălucita operă, nu l-au scos din
criminal, trădător și profascist. Cum avea să li se întîmple altora, precum
Alexandru Brătescu-Voinești sau Dumitru Drăghicescu, care au scăpat de pușcărie
murind cînd trebuia.
Și am ajuns astfel la revistele de specialitate - ,,Teatru”,
,,Rampa”, ,,Scena”, ,,Arlechin”, sau cum s-or mai fi numit
de-a lungul timpului, și la cronicarii teatrali, care populaseră și celelalte
publicații deținătoare de rubrici, și chiar pagini întregi. La concurență cu
specialiștii, teatrologii, și cu noua tagmă a cronicarilor de cinema,
cinefilii. Așa cum, prin anii ’70-’80, alde Fănuș Neagu, Jenică Barbu, Adrian
Păunescu, Th. Mazilu, Ion Băieșu, D.R. Popescu sau Dan Deșliu au înnobilat
cronicile fotbalistice. Și, după ei, prinseseră curaj și jurnaliștii de
profesie, care, astfel, își cîștigaseră dreptul de a sta în tribună pe Ghencea,
în Giulești, sau pe ,,23 August”, alături de marii maeștri în cam toate
genurile și speciile literare.
Așadar, am ajuns la subiectul articolului nostru, enunțat
chiar în titlu: a fost Arghezi și cronicar daramatic? A fost de toate. Fumător
de la vîrsta de 15 ani, cînd îl învățase Nenea Iancu; și poet; și prozator; și
dramaturg (,,Seringa”); și jurnalist universal; și ceasornicar; și
laborant; și pamfletar; și scenarist de film (,,Doi vecini”, regizat de
Geo Saizescu); și vînzător de vișine cu terezia, în fața casei sale de la
Mărțișor; și deținut politic la Văcărești, în 1919, cînd se dăduse cu nemții;
și în 1943, în lagărul de la Tîrgu Jiu, cînd se pusese rău cu nemții, publicînd
pamfletul ,,Baroane”... Dar ce nu fusese maestrul în lunga sa viață?
Consultînd nota publicată de Mitzura Arghezi în Revista ,,Manuscriptum”,
nr. 34/1979, aflăm că, în perioada 1905-1910, pe cînd se afla în Elveția,
poetul a funcționat ca sufleur într-o trupă de teatru de amatori. De asemenea,
tot pe atunci, era nelipsit de la spectacolele de circ și de teatru susținute
de trupe de artiști francezi și nemți. Reîntors la București, va participa la
nenumărate reprezentații teatrale. De atunci, și pînă în pragul morții, el va
scrie nenumărate cronici teatrale, păreri despre arta dramatică, portrete de
actori și regizori, prieteni apropiați. O bună parte dintre aceste notații vor
apărea în volumul de scrieri intitulat ,,Cortina”. Mai departe, vom
publica portretul făcut de Arghezi la doi mari actori: Marioara Zimniceanu
(soția jurnalistului Dem. Theodorescu) și Vasile Toneanu (1869-1933).
Zimniceanca
Acum, în familie, ne îmbrăcăm pardesiile și fleșflenderițele
în loja nr. 19, copiii, doamna și domnul, întinzînd mîinile la cuier veseli și
satisfăcuți și pugilînd cu diminutive de vorbe. Se întîmplă destul de rar ca
martorii de vîrste și sensibilități contradictorii ai unui divertisment, care
pretinde și un grăunte de judecată, să fie influențați identic la ruperea
disciplinii și a politeței, cînd pubicul, numerotat de două ori, la bilete și
garderobă, caută în destrăbălata debandadă a ieșirii val-vîrtej compensația
interdependenței organizate.
– Hai să bem în sănătatea coanei Mărioara și a lui nenea
Mitică un pahar bun!, a zis cineva.
Și pe cînd rubinul unei butelii de onoare era sorbit cu
picătura, ne cercetam fiecare, ca niște lăutari în pauza orchestrei, coardele
la scripci sentimentale, ca să pricepem cum ne găsim la unison, și copiii, și
camarazii lor părinții.
Cucoana Mărioara e Doamna Maria Zimniceanu, care, întrecînd,
nepermis de mult, toate cotele de talent din teatru, s-a depășit astă dată,
dacă s-ar fi crezut cu putință, și pe sine. E greu de crezut că teatrul însuși
ar putea dispune azi de o Madame Sans-Gêne, de calitatea Zimnicencei.
– Încă un pahar pentru cucoana Mărioara!
Nenea Mitică e Domnul Dem. Theodorescu, autorul versiunii
românești a piesei lui Sardou. Uimitoarele juste echivalențe, inventate de
inteligența raționată a creatorului de limbă nouă în fiecare literă pe care o
zbîrlește din vocabular incomparabila lui pană, au dat repertoriului românesc
și bibliotecii un text mai exact chiar decît originalul.
– Și încă un pahar pentru nenea Mitică!
O beție vine cu alta: după ovații, vin”.
Medalionul, început, dar neterminat și dedicat lui Vasile
Toneanu, a fost scris de Arghezi în anul 1958, la 25 de ani de la moartea
actorului (20 martie 1933). După cum se poate observa mai jos, și acest mare
artist onorează generația slujitorilor scenei românești din perioada
interbelică.
Vasile Toneanu
Au trecut 25 de ani morți peste figura
lui Vasile Toneanu, un mare actor. Păcat că dintr-un actor care a dat viață
atîtor oameni de închipuire, adunați în cîteva scene semnificative de o idee,
nu rămîne decît o efigie de aer și o schemă în manuscrisul fostului cronicar de
teatru. Cei 25 de ani n-au reușit să șteargă figura celui amintit celor ce l-au
cunoscut. Îl văd în fața mea, la masa rotundă a cafenelei prin care a trecut o
întreagă generație, una dintre cele mai dăruite și felurit înzestrate. Acolo
își sorbea cafeaua și Ștefan Luchian, al cărui mare hohot de rîs ca zgomotul cu
vuiet al unei amfore sparte cutremura tăvile cu pahare.
Dacă trebuie să luăm teatrul pe
generații, ca literatura pe oameni, și să deosebim epocile pe niveluri, Vasile
Toneanu face parte dintr-un șir de artiști ai cărui exponenți tot mai variați
nu se poate afirma că au fost întrecuți. Poate că intră în judecata comparativă
și subiectivismul lăsat de o tinerețe mai fierbinte, însă neclătinată de
durată, de îndoieli și decepții, în așteptarea continuă de alte valori, mai
mari. Alături de Gusty, tatăl autentic al regiei, au crescut mai mulți artiști
aplaudați acum pe scenele noastre. Nottara, Iancu Brezeanu, Belot și Vasile
Toneanu, Niculescu-Buzău n-au corespondenți în teatrul actual, cu oricîtă
bunăvoință te-ai așeza pe strapontină – și nu poate fi acuzat că le-ar fi răpit
cinematograful susceptibil de alte afirmări, întrucît ecranul românesc, încă
dibuitor și tributar minor al teatrului, n-a putut să capete autoritate proprie
(...)
În trecut, teatru de două ori pe an, Paști – Crăciun. Azi
avem 60 de teatre cu amatori pentru scenă, muzică, dans, arte plastice,
adevărate școli de artă”.
PAUL SUDITU
1.9 C