Tudor Arghezi, cronicar dramatic
  • 17-02-2021
  • 0 Comentarii
  • 610
  • 1

Sufleurul, copistul de roluri și, uneori, chiar actorul... Îndeletniciri de care au avut parte mai mulți artiști de ieri și de azi din tagma scriitoricească, încă de la vîrsta adolescenței (Eminescu sau Caragiale). Atrași de mirajul scenei și al culiselor, desigur, dintr-o pasiune irepresibilă, dar poate și împinși de spectrul sărăciei de acasă. Tot la fel au stat lucrurile și cu tinerii care au luat calea mînăstirilor (băieți și fete), după cum alții au îmbrățișat cariera armelor. Cum a fost cazul cu Matei Eminescu sau Constantin Creangă, ajunși elevi la școala militară din Iași, sau ca Laurențiu Fulga, după ce părinții lor au obținut mult-rîvnitul certificat de pauperitate.

Dramaturgul de meserie, ca să zicem așa, profe­sionistul, creatorul de comedii satirice, de parabole filozofice sau de tragedii... Dar care s-a distins și în alte genuri și specii literare – același Caragiale, Alecsandri, Delavrancea, Camil, Victor Efitimiu, Mihail Sorbul, Sebastian, D.R. Popescu, Th. Mazilu. După cum alții, poeți de mare forță lirică și mînuitori de idei – Eminescu, Macedonski, Arghezi, Octavian Goga, Blaga sau Marin Sorescu – s-au aventurat și pe terenul dramaturgiei, cu rezultate uneori notabile, alteori nici atît. Nici prozatorii n-au rezistat la cîntecele sirenelor și s-au apucat de teatru, măcar ca simplu divertisment, cine mai știe – Costache și Iacob Negruzzi, Eminescu, Slavici, Nicolae Iorga, Sadoveanu, Rebreanu, G. Călinescu, Marin Preda și Eugen Barbu, Fănuș.

Dar cum din literatură nu se poate trăi, toți scriitorii noștri sau de aiurea au muncit prin alte locuri – pe la ziare și reviste, funcționari publici, în cinematografie, la radio și la televizor, în justiție, în învățămîntul de toate gradele sau pe unde i-a mînat destinul. Cîndva, la un cenaclu literar, am cunoscut un poet între două vîrste, care tocmai smulsese aplauze cu versurile sale de factură onirică, en vogue în acele vremuri. După eveniment, m-a invitat la un șpriț pe Calea Victoriei, vizavi de Teatrul ,,Cărăbuș”, unde mi-a mărturisit candid că, deși absolvise Literele la fără frecvență, continua să-și cîștige pîinea zilnică la un depou de tramvaie și troleibuze. În schimb, puțini au fost scriitorii care au trăit din scris. Așa cum a fost cazul cu Sadoveanu și Rebreanu, mari muncitori intelectuali, după cum i-a numit G. Călinescu, fiindcă publicau cîte un roman anual și, în general, erau nelipsiți din presa literară a vremii. Dar, citindu-l pe Marian Popa, am aflat că Sadoveanu nu putea să-și permită vreo vacanță, fiindcă avea 14 copii de crescut și pe care, cînd își ieșea din pepeni, ca un boier rus, îi croia cu biciul de nu se vedeau. Noroc cu Masoneria care l-a ajutat și ea cum a putut și sub Carolică, și sub legionari, și sub comuniști. Rebreanu, la rîndul său, a avut o singură fată (care, de fapt, nu era a lui). Dar era la fel de infernală și de cheltuitoare ca mă-sa, o actriță de mîna a patra, și amîndouă îi puneau sula-n coaste (vorba unui nemuritor) să scoată bani și din piatră seacă. Motiv pentru bietul om să se dea și cu ăia, și cu ăilalți și, pînă la urmă, să moară de epuizare la doar 59 de ani. Și bine a făcut, căci după 1945 au sărit pe el boșevicii care, ignorîndu-i strălucita operă, nu l-au scos din criminal, trădător și profascist. Cum avea să li se întîmple altora, precum Alexandru Brătescu-Voinești sau Dumitru Drăghicescu, care au scăpat de pușcărie murind cînd trebuia.

Și am ajuns astfel la revistele de specialitate - ,,Teatru”, ,,Rampa”, ,,Scena”, ,,Arlechin”, sau cum s-or mai fi numit de-a lungul timpului, și la cronicarii teatrali, care populaseră și celelalte publicații deținătoare de rubrici, și chiar pagini întregi. La concurență cu specialiștii, teatrologii, și cu noua tagmă a cronicarilor de cinema, cinefilii. Așa cum, prin anii ’70-’80, alde Fănuș Neagu, Jenică Barbu, Adrian Păunescu, Th. Mazilu, Ion Băieșu, D.R. Popescu sau Dan Deșliu au înnobilat cronicile fotbalistice. Și, după ei, prinseseră curaj și jurnaliștii de profesie, care, astfel, își cîștigaseră dreptul de a sta în tribună pe Ghencea, în Giulești, sau pe ,,23 August”, alături de marii maeștri în cam toate genurile și speciile literare.

Așadar, am ajuns la subiectul articolului nostru, enunțat chiar în titlu: a fost Arghezi și cronicar daramatic? A fost de toate. Fumător de la vîrsta de 15 ani, cînd îl învățase Nenea Iancu; și poet; și prozator; și dramaturg (,,Seringa”); și jurnalist universal; și ceasornicar; și laborant; și pamfletar; și scenarist de film (,,Doi vecini”, regizat de Geo Saizescu); și vînzător de vișine cu terezia, în fața casei sale de la Mărțișor; și deținut politic la Văcărești, în 1919, cînd se dăduse cu nemții; și în 1943, în lagărul de la Tîrgu Jiu, cînd se pusese rău cu nemții, publicînd pamfletul ,,Baroane”... Dar ce nu fusese maestrul în lunga sa viață?

Consultînd nota publicată de Mitzura Arghezi în Revista ,,Manuscriptum”, nr. 34/1979, aflăm că, în perioada 1905-1910, pe cînd se afla în Elveția, poetul a funcționat ca sufleur într-o trupă de teatru de amatori. De asemenea, tot pe atunci, era nelipsit de la spectacolele de circ și de teatru susținute de trupe de artiști francezi și nemți. Reîntors la București, va participa la nenumărate reprezentații teatrale. De atunci, și pînă în pragul morții, el va scrie nenumărate cronici teatrale, păreri despre arta dramatică, portrete de actori și regizori, prieteni apropiați. O bună parte dintre aceste notații vor apărea în volumul de scrieri intitulat ,,Cortina”. Mai departe, vom publica portretul făcut de Arghezi la doi mari actori: Marioara Zimniceanu (soția jurnalistului Dem. Theodorescu) și Vasile Toneanu (1869-1933).

Zimniceanca

,,Spectacolul sen­zațional de la Național: «Madame Sans-Gêne»: Sardou. Aș putea măr­turisi că n-am părăsit de vreo 30 de ani o sală de teatru cu aceeași încîntare ca în seara de spectacol, de pe vremea cînd umblam din stal în stal și din galerie în galerie, prin țara franțuzească.

Acum, în familie, ne îmbrăcăm pardesiile și fleșflenderițele în loja nr. 19, copiii, doamna și domnul, întinzînd mîinile la cuier veseli și satisfăcuți și pugilînd cu diminutive de vorbe. Se întîmplă destul de rar ca martorii de vîrste și sensibilități contradictorii ai unui divertisment, care pretinde și un grăunte de judecată, să fie influențați identic la ruperea disciplinii și a politeței, cînd pubicul, numerotat de două ori, la bilete și garderobă, caută în destrăbălata debandadă a ieșirii val-vîrtej compensația interdependenței organizate.

– Hai să bem în sănătatea coanei Mărioara și a lui nenea Mitică un pahar bun!, a zis cineva.

Și pe cînd rubinul unei butelii de onoare era sorbit cu picătura, ne cercetam fiecare, ca niște lăutari în pauza orchestrei, coardele la scripci sentimentale, ca să pricepem cum ne găsim la unison, și copiii, și camarazii lor părinții.

Cucoana Mărioara e Doamna Maria Zimniceanu, care, întrecînd, nepermis de mult, toate cotele de talent din teatru, s-a depășit astă dată, dacă s-ar fi crezut cu putință, și pe sine. E greu de crezut că teatrul însuși ar putea dispune azi de o Madame Sans-Gêne, de calitatea Zimnicencei.

– Încă un pahar pentru cucoana Mărioara!

Nenea Mitică e Domnul Dem. Theodorescu, autorul versiunii românești a piesei lui Sardou. Uimitoarele juste echivalențe, inventate de inteligența raționată a creatorului de limbă nouă în fiecare literă pe care o zbîrlește din vocabular incomparabila lui pană, au dat repertoriului românesc și bibliotecii un text mai exact chiar decît originalul.

– Și încă un pahar pentru nenea Mitică!

O beție vine cu alta: după ovații, vin”.

Medalionul, început, dar neterminat și dedicat lui Vasile Toneanu, a fost scris de Arghezi în anul 1958, la 25 de ani de la moartea actorului (20 martie 1933). După cum se poate observa mai jos, și acest mare artist onorează generația slujitorilor scenei românești din perioada interbelică.

Vasile Toneanu

,,Zilele trec, și oamenii cu ele, ca niște mărgele cu scînteieri pe fir de ață și ca niște figurine topite de timp, și toate se sting în oceanul veșniciei. Dar dacă zilele pier detot și pierderea oamenilor succesivă te împrejmuiește ca un gol defi­nitiv, posteritatea adu­cerii aminte îți lasă putința să le rechemi fantomele cu condeiul.

Au trecut 25 de ani morți peste figura lui Vasile Toneanu, un mare actor. Păcat că dintr-un actor care a dat viață atîtor oameni de închipuire, adunați în cîteva scene semnificative de o idee, nu rămîne decît o efigie de aer și o schemă în manuscrisul fostului cronicar de teatru. Cei 25 de ani n-au reușit să șteargă figura celui amintit celor ce l-au cunoscut. Îl văd în fața mea, la masa rotundă a cafenelei prin care a trecut o întreagă generație, una dintre cele mai dăruite și felurit înzestrate. Acolo își sorbea cafeaua și Ștefan Luchian, al cărui mare hohot de rîs ca zgomotul cu vuiet al unei amfore sparte cutremura tăvile cu pahare.

Dacă trebuie să luăm teatrul pe generații, ca literatura pe oameni, și să deosebim epocile pe niveluri, Vasile Toneanu face parte dintr-un șir de artiști ai cărui exponenți tot mai variați nu se poate afirma că au fost întrecuți. Poate că intră în judecata comparativă și subiectivismul lăsat de o tinerețe mai fierbinte, însă neclătinată de durată, de îndoieli și decepții, în așteptarea continuă de alte valori, mai mari. Alături de Gusty, tatăl autentic al regiei, au crescut mai mulți artiști aplaudați acum pe scenele noastre. Nottara, Iancu Brezeanu, Belot și Vasile Toneanu, Niculescu-Buzău n-au corespondenți în teatrul actual, cu oricîtă bunăvoință te-ai așeza pe strapontină – și nu poate fi acuzat că le-ar fi răpit cinematograful susceptibil de alte afirmări, întrucît ecranul românesc, încă dibuitor și tributar minor al teatrului, n-a putut să capete autoritate proprie (...)

În trecut, teatru de două ori pe an, Paști – Crăciun. Azi avem 60 de teatre cu amatori pentru scenă, muzică, dans, arte plastice, adevărate școli de artă”.

PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite