
- 18-12-2020
- 0 Comentarii
- 504
- 3
În zilele noastre, nu mai
știu cum stau lucrurile, căci n-am mai deschis radioul de atîția ani, din cauza
propagandei politice și a reclamelor demențiale, care se revarsă și pe calea
undelor. Cît despre izmenelile lexicale – locație, ca și, targhet sau vai
mama lor! – proprii indivizilor care, vorba lui Boanchiș, n-au citit, în
viața lor, măcar o carte, îmi ajung cele de la televizor. (Și încă ceva. M-am
grăbit să aduc în discuție acest jubileu, încă neîmplinit, pentru că, după cum
merg lucrurile, parcă văd că, peste 8 ani, pușcăriile vor fi pline cu idioții
care au îndrăznit să scrie despre cultura națională. Sau, ca să mă opresc la
jumătatea drumului, cu virușii ăștia călare pe noi, mai cumpliți ca bomba de la
Hiroșima, nu va mai avea cine să amintească de acest subiect.)
Îmi datorez cariera instituției numită Radiodifuziunea
Română. Aveam acasă, în Chitila, un difuzor care funcționa non-stop. Doar
noaptea, după ora 0, nu-i mai auzeai glasul. Însă, a doua zi, cam pe la 5
dimineața, odată cu ,,Gimnastica de înviorare”, o luam de la capăt cu existența
terestră. Într-o vară, dădeam examen la Litere. Luasem la scris un 6,42,
dătător de speranțe, și mă gîndeam că, dacă iau 8 la oral, om m-am făcut. Îmi
venea rîndul la examen după-amiază, căci ne lua în ordine alfabetică, și,
înfrigurat, mai răsfoiam manualul de Română de-a X-a. Fixat în perete, difuzorul
acela își făcea datoria asigurîndu-mi fondul sonor menit să-mi calmeze
tulburarea. Deodată, am ciulit urechea. Criticul literar Alexandru Paleologu
vorbea despre romanul ,,Baltagul” – călătoria inițiatică a lui Gheorghiță;
misiunea Vitoriei Lipan cu trimiterile ei mitologice la Antigona și zeița
Issis; simbolul baltagului și justificarea epică a negustorului evreu. Eram ca
Harap-Alb care știe, de la început, că va ajunge împărat, și noi trebuia să
știm că nevasta oierului va izbîndi în misiunea ei, întrucît era aleasă să
îndeplinească un dat, acela al îngropării morților în pămîntul din care se
iviseră. La examen, ce bilet credeți că am tras? Ați ghicit: ,,Baltagul”.
Examina marea profesoară Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Și, normal, i-am reprodus
cele spuse de Alexandru Paleologu la radio. Logică fără cusur, relevînd
importanța sugestiei în actul literar, terminologie adecvată, portretul
Vitoriei Lipan executat numai din cîtev tușe. Natural, în loc de 8, am luat 10.
Și să nu mai zici că premonițiile sînt eresuri vătămătoare la cap. Dar, să nu
ne lăsăm copleșiți de nostalgii și să revenim la subiect.
După cum menționa și scriitorul Iulius Tundrea, fost redactor
cultural la Radio, în articolul său, publicat în Revista ,,Manuscriptum”, nr.
7/1972, din îndelungata colaborare cu Tudor Arghezi, au rămas sute de
înregistrări cu glasul său, conținînd un valoros fond care, în timp, a fost
cercetat și valorificat. Aceste documente sonore, alăturate înregistrărilor cu
Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Camil și Cezar Petrescu, Tudor Vianu sau G.
Călinescu, alcătuiesc arhiva sonoră, fonoteca de aur a Radiodifuziunii Române. Reproducem,
în cotinuare, 3 înregistrări cu Tudor Arghezi. Prima a fost făcută pe 9 aprilie
1966, cînd a debutat emisiunea ,,Revista literară Radio”, și poetul a ținut să
prefațeze evenimentul.
,,Acum vreo patruzeci de ani – zic vreo patruzeci, pentru că
nu mai știu cîți sînt – postul de radio din București, prevăzut cu o lungă lampă de transmisiune, a constituit o gravă
problemă, neștiindu-se ce-i un post de emisiune, confundat cu tot ce vrei.
Dificultățile de a intra în concertul emisiunilor europene erau infinite. Se
mai credea că un asemenea post era cînd în pălărie, cînd în încălțăminte, cînd
în vîrful bastonului de plimbare. Am făcut parte din grupul puțin luat în
serios de ingineri-electricieni, hotărîți să înființeze o stație cu orice preț.
Dar, trebuiau colaboratori. Angajat în ispravă, am ținut și eu, destulă vreme,
cîte una sau două conferințe săptămînale cu toate subiectele închipuite.
Probabil că mi-au mai rămas cîteva oseminte, pe care m-aș gîndi poate să le
prezint cîndva în vitrinele librăriei. Acolo, la Radio, am făcut cunoștință de
aproape cu Paul Zarifopol, care venea să mă asculte. Fusese colaboratorul meu
din Sinaia, la revista mea «Cronica», după o activitate foarte remarcată în
Germania la revistele literare berlineze. Paralel cu aceste conferințe vorbea
la microfon, dar strălucit, Nicolae Iorga. A rămas din toată activitatea lui
literară un volum de mari frumuseți, «Sfaturi pe întuneric», care exprimă toată
poezia unei inimi contrariate și în veșnică dispută cu sine însuși. Căutați această
frumoasă carte și dacă n-o mai găsiți, cereți editurilor să o publice din nou.
Astăzi, milioane de ascultători urmăresc emisiunile de radio.
În fiecare casă, în orașe și la țară, se află cîte o cutie de cîntece și
graiuri și nimeni nu se mai înfricoșează de talazul undelor sonore de pe glob.
Iubiți ascultători, îmi face plăcere să vă încunoștiințez că odată cu
introducerea de față se inaugurează pentru auzul dumneavoastră o rubrică nouă
literară, «Revista Radio», care, pe vremuri, apărea tipărită săptămînal.
La bună vedere și bună ascultare, scumpii noștri auditori!”.
A doua înregistrare a fost făcută pe 5 februarie 1967, cînd
s-au împlinit 50 de ani de la apariția volumului său de debut, ,,Cuvinte
potrivite”.
,,În expresia «cuvinte potrivite» a vrut să încapă definiția
versului. Cuvîntul «vers» nu e românesc. E împrumutat. E o potriveală a rimei.
Eu n-am conceput vers fără rimă. Cu toate că Verlaine, vorbind de rimă, a spus:
«Ce bijou qui ne vaut pas un sou». Această bijuterie care nu face două parale.
Asta n-a împiedicat pe Paul Verlaine să practice versul cu finalitatea în
asemenea bijuterie. Nu știu versul alb, e o proză încîlcită de obicei, evident
că a scrie fără ritm și fără rimă e să faci o proză oarecare. E mai ușor,
desigur, să scrii fără potriveală decît cu potriveală. Scapi de-o greutate și
bați cîmpii poeziei așa cum îți place, fără nici o regulă și fără ceea ce
natura întreagă concentrează – ritmul. E un ritm – secolul, un ritm – anul, un
ritm – ziua, un ritm – noaptea și ziua. Totul este ritmat ca o necesitate a
naturii. Primăvara intră în ritm, iarna în ritm, și toată literatura în versuri
e un ritm pe care-l cere, am impresia, însăși literatura.
A apărut la vîrsta de 47 de ani. Pînă atunci am avut o sfială
care nu m-a părăsit, cu toate astea, nici pînă astăzi de a publica, de a da pe
față ceea ce lucram în tăcere și-n întuneric. Socotind că e o vîrstă destul de
evoluată pentru a îndrăzni să te înfățișezi cu o carte, s-au ținut cîțiva
prieteni ai literaturii mele încă inexistente să public un volum și l-am
publicat și mi-am luat, cum se zice, drumul.
De ce a fost o carte de versuri și nu de proză?
Cu toate că și proza are ritmul ei, și proza poate să conțină
tot atîta poezie cîtă și versul; după cum nici versul n-are totdeauna poezie;
este o formă de care te achiți în adolescență. Versul e concentrat, versul nu
dă loc la bălăceala povestirii de cele mai multe ori fără sens, sau cu un sens
știut numai de autor.
La un an după «Cuvintele potrivite», am scos «Biletele de
papagal». Primul meu volum a fost o carte de versuri și a ieșit de sub tipar la
vîrsta de 47 de ani”.
Ultima înregistrare a lui Arghezi, aleasă de noi, a fost
făcută la 13 iunie 1967, cînd s-a inaugurat emisiunea ,,Odă Limbii Române”.
Poetul avea glasul stins și, peste o lună, avea să se înființeze la poarta
veșniciei...
,,SALUT LIMBII ROMÂNE
Mi se comunică pe șoptite că postul de Radio și-a pus în gînd
să înceapă o nouă emisiune de Limbă Românească. Ideea o găsesc, deși tardivă,
bine venită. Toți vorbim și scrim românește, dar cu aceeași ușurință uităm ce
s-a scris cu mult înaintea noastră. Au fost pe vremuri mai mulți scriitori de
bună Limbă Românească fără titluri, ieșiți din popor, dar cu o vădită vocație
pentru literatură. Îngălbenind subt lampă sau la opaiț, ei au dat Limbii
Românești frumuseți neîntrecute.
Fericitul gînd trebuie salutat, aș zice, cu entuziasm. Vechii
noșltri scriitori ne-au lăsat o limbă, moștenire pe care nu știu dacă o merităm
cu toții. E de dorit ca noua emisiune să pună în valoare autentică toate
frumusețile celor care s-au străduit să le găsească. În marii noștri vechi
cărturari se găsesc surse de inspirație care întrec vîrtos și definitiv micile
surse pe care le întrebuințăm noi astăzi.
Avem astăzi toate mijloacele – și
materiale, și intelectuale – pentru a stiliza definitiv, pentru
monumentalitatea limbii noastre, vechile izvoare. Evident, la vechile izvoare
se adaugă izvoarele mai proaspete și mai noi. Noua emisiune de la care așteptăm
lucruri încă nebănuite, începe chiar în programul de astăzi”.
PAUL SUDITU
-1.5 C