Tudor Arghezi şi tabletele sale radiofonice
  • 18-12-2020
  • 0 Comentarii
  • 504
  • 3

Cu timpul ăsta, care ni se scurge printre degete, mîine-poimîine, se împlinește fix un secol de cînd, pe 1 noiembrie 1928, a început și la noi difuzarea emisiunilor radiofonice literre. Că s-au numit ,,Revista literară Radio”, ,,Scriitori la microfon”, ,,Fonoteca de aur” sau ,,Cartea rusă”, ,,Moment poetic”, ,,De vorbă cu scriitorii” și cine mai știe cum, aceste emisiuni s-au bucurat de mare succes. Și din partea scriitorilor care, oficial, au văzut în ele un mijloc de luminare a masselor, dar, în particular, desigur, și puțină publicitate mascată. Deopotrivă, interesați au fost și ascultătorii, spre lauda lor, mari iubitori de literatură română și străină.

În zilele noastre, nu mai știu cum stau lucrurile, căci n-am mai deschis radioul de atîția ani, din cauza propagandei politice și a reclamelor demențiale, care se revarsă și pe calea undelor. Cît despre izmenelile lexicale – locație, ca și, targhet sau vai mama lor! – proprii indivizilor care, vorba lui Boanchiș, n-au citit, în viața lor, măcar o carte, îmi ajung cele de la televizor. (Și încă ceva. M-am grăbit să aduc în discuție acest jubileu, încă neîmplinit, pentru că, după cum merg lucrurile, parcă văd că, peste 8 ani, pușcăriile vor fi pline cu idioții care au îndrăznit să scrie despre cultura națională. Sau, ca să mă opresc la jumătatea drumului, cu virușii ăștia călare pe noi, mai cumpliți ca bomba de la Hiroșima, nu va mai avea cine să amintească de acest subiect.)

Îmi datorez cariera instituției numită Radio­difuziunea Română. Aveam acasă, în Chitila, un difuzor care funcționa non-stop. Doar noaptea, după ora 0, nu-i mai auzeai glasul. Însă, a doua zi, cam pe la 5 dimineața, odată cu ,,Gimnastica de înviorare”, o luam de la capăt cu existența terestră. Într-o vară, dădeam examen la Litere. Luasem la scris un 6,42, dătător de speranțe, și mă gîndeam că, dacă iau 8 la oral, om m-am făcut. Îmi venea rîndul la examen după-amiază, căci ne lua în ordine alfabetică, și, înfrigurat, mai răsfoiam manualul de Română de-a X-a. Fixat în perete, difuzorul acela își făcea datoria asigurîndu-mi fondul sonor menit să-mi calmeze tulburarea. Deodată, am ciulit urechea. Criticul literar Alexandru Paleologu vorbea despre romanul ,,Baltagul” – călătoria ini­țiatică a lui Gheorghiță; misiunea Vitoriei Lipan cu trimiterile ei mitologice la Antigona și zeița Issis; simbolul baltagului și justificarea epică a negustorului evreu. Eram ca Harap-Alb care știe, de la început, că va ajunge împărat, și noi trebuia să știm că nevasta oierului va izbîndi în misiunea ei, întrucît era aleasă să îndeplinească un dat, acela al îngropării morților în pămîntul din care se iviseră. La examen, ce bilet credeți că am tras? Ați ghicit: ,,Baltagul”. Examina marea profesoară Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Și, normal, i-am reprodus cele spuse de Alexandru Paleologu la radio. Logică fără cusur, relevînd importanța sugestiei în actul literar, terminologie adecvată, portretul Vitoriei Lipan executat numai din cîtev tușe. Natural, în loc de 8, am luat 10. Și să nu mai zici că premonițiile sînt eresuri vătămătoare la cap. Dar, să nu ne lăsăm copleșiți de nostalgii și să revenim la subiect.

Printre cei mai înfocați susținători ai radiofoniei în țara noastră, s-a numărat și Tudor Arghezi care, adeseori, se prezenta la microfon cu articole din varii domenii sociale și cultural-artistice, recenzii literare, cronici teatrale și de film. A doua zi, multe dintre aceste contribuții apăreau în ,,Bilete de papagal” sub forma atît de cunoscută a Tabletelor. La fel de importante pentru ascultători erau și lecturile din propria creație poetică, regăsite, mai tîrziu, în volumele care urmau să apară. ,,Am colaborat cu Radioul încă din primele momente ale înființării lui, făcînd parte activă din redacția lui de literatură, artă și cultură – mărturisea poetul. M-aș numi poate și mai mult ca un colaborator, de vreme ce am făcut parte din prima echipă de gazetari mai mult auziți decît văzuți de public”. Peste ani, odată cu înființarea ,,Revistei literare Radio”, din aprilie 1966, Tudor Arghezi avea să evoce alte momente: ,,Angajat de ispravă, am ținut și eu, destulă vreme, cîte una sau două conferințe săptămînale cu toate subiectele închipuite. Probabil că mi-au mai rămas din ele cîteva oseminte pe care m-aș gîndi să le prezint cîndva în vitrinele librăriei”.

După cum menționa și scriitorul Iulius Tundrea, fost redactor cultural la Radio, în articolul său, publicat în Revista ,,Manuscriptum”, nr. 7/1972, din îndelungata colaborare cu Tudor Arghezi, au rămas sute de înregistrări cu glasul său, conținînd un valoros fond care, în timp, a fost cercetat și valorificat. Aceste documente sonore, alăturate înregistrărilor cu Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Camil și Cezar Petrescu, Tudor Vianu sau G. Călinescu, alcătuiesc arhiva sonoră, fonoteca de aur a Radiodifuziunii Române. Reproducem, în cotinuare, 3 înregistrări cu Tudor Arghezi. Prima a fost făcută pe 9 aprilie 1966, cînd a debutat emisiunea ,,Revista literară Radio”, și poetul a ținut să prefațeze evenimentul.

,,Acum vreo patruzeci de ani – zic vreo patruzeci, pentru că nu mai știu cîți sînt – postul de radio din București, prevăzut cu o lungă lampă de transmisiune, a constituit o gravă problemă, neștiindu-se ce-i un post de emisiune, confundat cu tot ce vrei. Dificultățile de a intra în concertul emisiunilor europene erau infinite. Se mai credea că un asemenea post era cînd în pălărie, cînd în încălțăminte, cînd în vîrful bastonului de plimbare. Am făcut parte din grupul puțin luat în serios de ingineri-electricieni, hotărîți să înființeze o stație cu orice preț. Dar, trebuiau colaboratori. Angajat în ispravă, am ținut și eu, destulă vreme, cîte una sau două conferințe săptămînale cu toate subiectele închipuite. Probabil că mi-au mai rămas cîteva oseminte, pe care m-aș gîndi poate să le prezint cîndva în vitrinele librăriei. Acolo, la Radio, am făcut cunoștință de aproape cu Paul Zarifopol, care venea să mă asculte. Fusese colaboratorul meu din Sinaia, la revista mea «Cronica», după o activitate foarte remarcată în Germania la revistele literare berlineze. Paralel cu aceste conferințe vorbea la microfon, dar strălucit, Nicolae Iorga. A rămas din toată activitatea lui literară un volum de mari frumuseți, «Sfaturi pe întuneric», care exprimă toată poezia unei inimi contrariate și în veșnică dispută cu sine însuși. Căutați această frumoasă carte și dacă n-o mai găsiți, cereți editurilor să o publice din nou.

Astăzi, milioane de ascultători urmăresc emisiunile de radio. În fiecare casă, în orașe și la țară, se află cîte o cutie de cîntece și graiuri și nimeni nu se mai înfricoșează de talazul undelor sonore de pe glob. Iubiți ascultători, îmi face plăcere să vă încunoștiințez că odată cu introducerea de față se inaugurează pentru auzul dumneavoastră o rubrică nouă literară, «Revista Radio», care, pe vremuri, apărea tipărită săptămînal.

La bună vedere și bună ascultare, scumpii noștri auditori!”.

A doua înregistrare a fost făcută pe 5 februarie 1967, cînd s-au împlinit 50 de ani de la apariția volumului său de debut, ,,Cuvinte potrivite”.

,,În expresia «cuvinte potrivite» a vrut să încapă definiția versului. Cuvîntul «vers» nu e românesc. E împrumutat. E o potriveală a rimei. Eu n-am conceput vers fără rimă. Cu toate că Verlaine, vorbind de rimă, a spus: «Ce bijou qui ne vaut pas un sou». Această bijuterie care nu face două parale. Asta n-a împiedicat pe Paul Verlaine să practice versul cu finalitatea în asemenea bijuterie. Nu știu versul alb, e o proză încîlcită de obicei, evident că a scrie fără ritm și fără rimă e să faci o proză oarecare. E mai ușor, desigur, să scrii fără potriveală decît cu potriveală. Scapi de-o greutate și bați cîmpii poeziei așa cum îți place, fără nici o regulă și fără ceea ce natura întreagă concentrează – ritmul. E un ritm – secolul, un ritm – anul, un ritm – ziua, un ritm – noaptea și ziua. Totul este ritmat ca o necesitate a naturii. Primăvara intră în ritm, iarna în ritm, și toată literatura în versuri e un ritm pe care-l cere, am impresia, însăși literatura.

A apărut la vîrsta de 47 de ani. Pînă atunci am avut o sfială care nu m-a părăsit, cu toate astea, nici pînă astăzi de a publica, de a da pe față ceea ce lucram în tăcere și-n întuneric. Socotind că e o vîrstă destul de evoluată pentru a îndrăzni să te înfățișezi cu o carte, s-au ținut cîțiva prieteni ai literaturii mele încă inexistente să public un volum și l-am publicat și mi-am luat, cum se zice, drumul.

De ce a fost o carte de versuri și nu de proză?

Cu toate că și proza are ritmul ei, și proza poate să conțină tot atîta poezie cîtă și versul; după cum nici versul n-are totdeauna poezie; este o formă de care te achiți în adolescență. Versul e concentrat, versul nu dă loc la bălăceala povestirii de cele mai multe ori fără sens, sau cu un sens știut numai de autor.

La un an după «Cuvintele potrivite», am scos «Biletele de papagal». Primul meu volum a fost o carte de versuri și a ieșit de sub tipar la vîrsta de 47 de ani”.

Ultima înregistrare a lui Arghezi, aleasă de noi, a fost făcută la 13 iunie 1967, cînd s-a inaugurat emisiunea ,,Odă Limbii Române”. Poetul avea glasul stins și, peste o lună, avea să se înființeze la poarta veșniciei...

,,SALUT LIMBII ROMÂNE

Mi se comunică pe șoptite că postul de Radio și-a pus în gînd să înceapă o nouă emisiune de Limbă Românească. Ideea o găsesc, deși tardivă, bine venită. Toți vorbim și scrim românește, dar cu aceeași ușurință uităm ce s-a scris cu mult înaintea noastră. Au fost pe vremuri mai mulți scriitori de bună Limbă Românească fără titluri, ieșiți din popor, dar cu o vădită vocație pentru literatură. Îngălbenind subt lampă sau la opaiț, ei au dat Limbii Românești frumuseți neîntrecute.

Fericitul gînd trebuie salutat, aș zice, cu entuziasm. Vechii noșltri scriitori ne-au lăsat o limbă, moștenire pe care nu știu dacă o merităm cu toții. E de dorit ca noua emisiune să pună în valoare autentică toate frumusețile celor care s-au străduit să le găsească. În marii noștri vechi cărturari se găsesc surse de inspirație care întrec vîrtos și definitiv micile surse pe care le întrebuințăm noi astăzi.

Avem astăzi toate mijloacele – și materiale, și intelectuale – pentru a stiliza definitiv, pentru monu­mentalitatea limbii noastre, vechile izvoare. Evident, la vechile izvoare se adaugă izvoarele mai proaspete și mai noi. Noua emisiune de la care așteptăm lucruri încă nebănuite, începe chiar în programul de astăzi”.


PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite